• avocat
  • scriitor
  • publicist

De vorbă cu Freddy Gârbaci - prima parte

        Este un tip retras și introvertit, nu-i plac luminile rampei. În anul 2006  a aruncat  pe piață  o carte care ar fi trebuit să zguduie statul de drept – Huța în talerele balanței – ghid de supraviețuire în casa săbiilor justițiare. Evenimentul a trecut neobservat, așa că în anul următor s-a încăpățânat să scrie Alb și albastru – Teoria iubirii  necondiționate și a vidului existențial,  un imn închinat iubirii infinite pentru echipa de fotbal „U” Craiova.

 Dar lovitura literară  a dat-o ceva mai târziu, în 2014, cu un roman senzațional  – Paraclet, prefațat de Alex. Ștefănescu. „Nu-mi place să scriu. Citesc cu mare plăcere, dar în actul  scrisului văd o caznă. Nu știu de unde-mi vin cuvintele, simt că scrisul este rostul meu esențial în lume, dar culmea e că nu-mi doresc asta. Paraclet e un strigăt de neputință: aș vrea ca lumea să fie un loc mai bun pentru copiii noștri, dar nu știu dacă mai este posibil. Visul meu este ca omul să acceadă pe o treaptă superioară, spirituală; poate depăși el egoismul, setea de putere, materialismul, meschinăria ?” Astfel se confesa deunăzi confratele meu de caznă.

Freddy Gârbaci („ce combinație onomastică americano-românească” !, vorba lui Alex. Ștefănescu)  este invitatul meu.

– Cine ești  tu, Freddy Gârbaci ?

– Sună ca şi cum v-aţi propus să mă puneţi în dificultate de la prima întrebare. Am nevoie de ani de meditaţie ca să-mi fac o schiţă cu posibilităţile de a răspunde unei astfel de întrebări. Nu pot să mă povestesc şi nici să mă definesc, încă nu mă cunosc suficient. Autoportretul mi s-ar părea irelevant, iar pentru cei care parcurg această discuţie riscă să sune plictisitor. Aş putea să redau codul numeric primit în dar de la stat, plus alte câteva date de identificare administrativă, dar bănuiesc că nici ele n-ar stârni interes. Avem acces astăzi la o întreagă colecţie de teorii în privinţa originii şi destinului fiinţei umane, dar încă nu ne simţim lămuriţi. Avem siguranţa că ştim cine suntem? Ce anume ne defineşte? Trupul, gândirea, simţirea, spaţiul, timpul, rostul social? Suntem mai mult decât nişte maşini construite de genele noastre, astfel cum ne văd biologii? Nu ştim. Nu mă pricep să vorbesc despre mine. Azi sunt ceva ce nu am fost ieri şi nu voi mai fi mâine, deci nu mi-aş putea atribui decât trăsături provizorii. Trăiesc într-o lume diferită de aceea în care m-am născut, motiv pentru care îmi şi este atât de greu să mă definesc din interiorul acestei lumi schimbătoare. V-aţi uitat, cu atenţie, la oamenii de pe stradă? Parcă sunt altfel decât acum douăzeci sau treizeci de ani, parcă tehnologia ne schimbă. Îi vedem absorbiţi de ecranele telefoanelor mobile. Eu îi tot studiez, sunt fascinanţi, unii seamănă cu somnambulii. Când merg pe carosabil, nu sunt conştienţi de ce se întâmplă în jur, de vecinătatea autoturismelor, de pericolul la care îi expune lipsa atenţiei. Am văzut cum un tânăr pieton a intrat, efectiv, în portiera unei maşini aflate în mers, pentru că nu o văzuse, deşi el traversa printr-un loc nesemnalizat cu trecere de pietoni şi avea tot interesul să-şi ia minime măsuri privind propria siguranţă; noroc că totul s-a petrecut la viteză mică, tânărul a scăpat nevătămat. Este, probabil, rezultatul bombardamentului vizual, al multiplicării industriei de divertisment pe toate tipurile de ecrane: televizoare, tablete, laptopuri, telefoane… Toată această acaparare sfârşeşte prin a-i defini pe indivizii-ţintă, şi îi defineşte într-un mod care s-ar putea să-i ducă tot mai departe de ceea ce ştiam despre vechiul comportament. Sunt foarte greu de anticipat rezultatele, dar nu-i exclus să ne îndreptăm spre construirea treptată a unei noi societăţi de tip totalitar. Desigur, nu vreau să spun că asta de azi ar fi o societate liberă, când mai beneficiem doar de unele libertăţi parţiale. În cartea Tunelul eului, Thomas Metzinger scrie că „noua ambianţă media poate crea o nouă formă de conştiinţă ambulantă care să semene vag cu stările subiective – un amestec de visare, demenţă, intoxicare şi infantilizare.1 El atrage atenţia asupra unor fenomene precum „epidemia de tulburare cu deficit de atenţie la copii şi la tinerii adulţi”, sau „creşterea gradului de anxietate în mari sectoare ale populaţiei”. Dacă vom chestiona un asemenea tip de conştiinţă pe tema definirii şi descrierii de sine, s-ar putea să fim năuciţi de răspunsuri. Este cert că omul se află, în prezent, sub un asediu psihic foarte insidios, iar tipul de societate în care va trăi depinde şi de ceea ce Metzinger numeşte „cultura conştiinţei”, de dezvoltarea tehnicilor de apărare „împotriva răpitorilor comerciali ai atenţiei”. În privinţa şanselor de echilibrare a forţelor, sunt sceptic. Pentru că trăiesc într-o lume mult diferită de cea în care m-am născut şi am crescut, îmi este cu atât mai dificil să răspund unei întrebări ca aceea pe care mi-aţi pus-o. Nu ştiu ce mai înseamnă individul silit să trăiască doar pe sol instabil. Şi nu afişez această nesiguranţă ca şi când ar fi o calitate de-a mea, ci încerc să spun că mi se pare terifiant că s-a nimerit să trăim într-un mediu social ale cărui trăsături bulversante nu ne mai permit să ştim cine suntem. De altfel, e suficient să recitesc câteva pagini din ce-am scris în urmă cu un deceniu, ca să-mi spun: Hei, cine-i insul care a scris astea? Şi de ce mi-a purtat numele? Ca să ies cumva la liman, apelez la o mică anecdotă legată de purtarea numelui: cele mai multe exemplare din cartea mea Alb şi albastru au ajuns la suporteri sau simpatizanţi ai echipei de fotbal din Craiova. Unul dintre ei a scris, pe un forum, că numele autorului cărţii (adică al meu) este pseudonimul literar al unei persoane pe care o cunoaşte. M-a încântat ideea. Mi-am spus că părinţii mei trebuie să fi avut o puternică şi ciudată intuiţie asupra destinului meu literar, motiv pentru care mi-au atribuit, încă de la naştere, un pseudonim. Dată fiind această clară dovadă de predeterminare, pot spune că am găsit cea mai bună modalitate de a răspunde la întrebarea „cine eşti?” Sunt cel căruia i-a fost înscris, în actele de legitimare civilă, un pseudonim literar.

 – „Când vrei să te aperi de armele dușmanului, te închizi într-o fortăreață”, așa începe romanul Paraclet. Tu ai găsit fortăreața aceea salvatoare ?

 – Nu am găsit-o şi nici nu o caut, ştiu că fortăreaţa aceea e o iluzie. Începutul acesta al romanului Paraclet este doar un mod literar de a anunţa cititorul că urmează o poveste despre conflicte şi cetăţi fortificate, adaptată zilelor noastre, când multe dintre bătălii sunt purtate cu produse financiare, iar cetăţile fortificate sunt structurile acelea strivitoare, din beton, oţel şi sticlă, prin ale căror artere informatice circulă banii. Cine se închide într-o astfel de fortăreaţă izbuteşte, poate, să evite confruntarea în câmp deschis cu întrebările despre sine, sens, realitate, cumpătare, condiţionare, renunţări, semnificaţia faptelor, valori sociale, adică are şanse să scape de la a da socoteală câtorva dintre marii duşmani ai vieţii senine. Problema este dacă astfel de întrebări vor fi evitate pentru totdeauna sau doar amânate. Ce ne facem dacă marele duşman este înăuntru, în mintea noastră, şi dacă porneşte atacul chiar în clipa când ne credem eliberaţi de marile dileme existenţiale? Odată instalat acolo, după ce a profitat, poate, de anumite vulnerabilităţi din etapa formării noastre, acest duşman ne poate otrăvi zilele. Nu există ziduri care să te apere de duşmanul din tine. Am citit, legat de asta, un foarte poetic şi interesant avertisment emis de o pustnică pe nume Sincletica, despre care se spune că ar fi trăit în secolul al IV-lea, în regiunea Alexandriei. Ea a spus: „Să veghem, căci, deşi nu vrem, prin simţurile noastre hoţii dau buzna înăuntru. Cum să nu se înnegrească o casă, dacă afară e plin de fum, iar ferestrele sunt larg deschise?” Câteodată, rar, când simţim impulsul dezagreabil de a fi sinceri cu noi înşine, poate că n-ar strica să ne întrebăm, fiecare, dacă pe măsură ce creşteam am simţit fumul de afară şi dacă am închis la timp ferestrele… M-a tot frământat mecanismul psihologic ce a stat la baza deciziei unor scriitori de a „ieşi din lume”, de a se izola de societate. De exemplu, Salinger: de ce s-a izolat ? De ce n-a mai vorbit cu nimeni? De ce n-a mai publicat? După ce am citit Oona & Salinger, de Frédéric Beigbeder, mi-am spus că trebuie s-o fi făcut din cauza ororilor celui de-al Doilea Război Mondial; le-a trăit pe viu, Salinger a debarcat în Normandia, pe Utah Beach, la 6 iunie 1944. A participat la măcelul din pădurea de la Hürtgen (supranumită „uzina de carne”) şi la eliberarea lagărului de concentrare Kaufering IV, de lângă Dachau: „Mirosul de carne omenească arsă nu îmi va părăsi niciodată nasul, cât timp am să mai trăiesc, îi va spune Jerry fiicei sale, Margaret. Mirosul de cadavre arse e aspru, dulceag, greţos, se agaţă de nări, intră pe sub piele şi niciodată nu îl mai poţi spăla. Jerry va rămâne impregnat pentru totdeauna de duhoarea de carne omenească, de sânge fiert, de miasma de friptură de copil.2 Ce fel de literatură se poate scrie despre aceste orori? Cu cine să mai vorbească? Ce să mai spună? „Nu va mărturisi, ci va amuţi. În opera lui Salinger, războiul este o imensă elipsă”, scrie Beigbeder. Tot despre muţenie scrie şi Walter Benjamin, atunci  când se referă  la „generaţia care a trecut, între 1914 şi 1918, prin cele mai monstruoase experienţe ale istoriei universale”; el scrie, foarte expresiv, că „oamenii s-au întors muţi de pe câmpul de luptă”, s-au închis în această fortăreaţă a necomunicării. Cum observă Beigbeder, după astfel de evenimente teribile, „pacea nu avea să elibereze pe nimeni. Masacrul mersese prea departe, armata americană sosise prea târziu. Pacea nu mai folosea la nimic”. Supravieţuitorii au rămas captivi în fortăreţele muţeniei. „Salinger este romantic în 1940, spion în 1943, maniaco-depresiv în 1945, apoi agorafob şi gerontofob până la moarte”. Iată, se poate vorbi despre mai multe feluri de fortăreţe, dar rămân la părerea că toate sunt iluzorii, ele nu reprezintă decât mecanisme mintale de apărare faţă de experienţe traumatizante. Din păcate, subconştientul colectiv nu se poate elibera de amprenta ororilor şi n-ar trebui să ne mire dacă şi noi, cei născuţi în a doua jumătate a secolului XX, simţim că aparţinem unor generaţii blestemate. Poate că oamenii s-au trezit, la un moment dat, puşi în faţa unor probleme cărora nu erau capabili să le găsească soluţii raţionale, precum suprapopularea – una dintre condiţiile care, spunea Desmond Morris, „contribuie la atitudinea belicoasă actuală”. Suntem departe de a fi reuşit să rezolvăm raţional problemele ce ţin de dinamica populaţiei globale, motiv pentru care nu rămâne decât să ne întrebăm ce grozăvii mai urmează. Ce rost are să ne mai amăgim cu fortăreţele? „Nu avem cum să scăpăm de monstrul supertribal”, avertiza acelaşi Morris în cartea sa The Human Zoo (apărută la noi cu titlul Zoomenirea3), încă de acum o jumătate de veac.

 – „Cuvântul este evanghelia, paracletul, consolatorul omenirii” susții în motto-ul cărții, citându-l pe filosoful german Feuerbach. Văzând cum se mișcă lumea în anii dindărăt, cred că, dimpotrivă, cuvântul este dezbinatorul omenirii, iar nu consolatorul ei. Cât de valabil mai este citatul acesta azi ?

––––––––––––

1Citat din T. Metzinger, Tunelul eului, Ed. Humanitas, 2015, trad. Cristina Jinga.

2Citat din F. Beigbeder, Oona & Salinger, Ed. Trei, 2015, trad. Doru Mareş şi Gabriela Riegler.

3D. Morris, Zoomenirea, Ed. Art, 2016, trad. Valentin Dumitraşcu.

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

27 noiembrie, 2021

Este un tip retras și introvertit, nu-i plac luminile rampei. În anul 2006 a aruncat pe piață o ca

11 iunie, 2021

Este un tip retras și introvertit, nu-i plac luminile rampei. În anul 2006 a aruncat pe piață o ca

23 mai, 2021

Este un tip retras și introvertit, nu-i plac luminile rampei. În anul 2006 a aruncat pe piață o ca

Articole similare

Florentin Țuca - Dovedește, taci sau marș la pușcărie!
VIZUALIZARI
Alexandru Athanasiu, poetul elegiac
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Cum să fiu viu?
VIZUALIZARI
Ioan Peia - Timp fără capăt...
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Balș... rezolvat
VIZUALIZARI
Constantin Romulus Preda
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi, poezii
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi - Despre fericire
VIZUALIZARI
Ștefan Mitroi - Pasărea timpului
VIZUALIZARI