– Aveți nostalgia universului rural ? Uneori mă întreb dacă a fost un noroc sau un ghinion să  copilărim printre țărani…

 – Nostalgie e puţin spus. Mai degrabă, sentimentul dur al smulgerii forţate din rădăcini. Mă copleşeşte senzaţia perpetuă a rătăcirii fără scop, fără speranţă, fără cele mai elementare repere ale unei existenţe, cât de cât oneste. Mă simt prizonierul aleatoriului, al căderii în morişca flămândă a entropiei, în abisul conştienţei celei total indefinibile. Nu-s cuvinte mari, sunt dureri asumate. Singurul mare noroc al trăirii printre ţărani –  viţă de ţăran fiind – a fost acela că am gustat o clipă de eternitate, i-am reperat amplitudinea, am fost fericit cândva. Atât cât am fost. Altcum, tristeţea de a vedea eterna condamnare a ţăranului la supliciul perpetuu al supravieţuirii, la neputinţă şi supunere necondiţionată, la călcarea în picioare a demnităţii lui, este un preţ social pe care eu, unul, nu-l accept. Aroganţa mai-marilor, dispreţul lor înalt pentru ăia „proşti şi mulţi”, şi desculţi, şi lipsiţi de stil, mă îngreţoşează până la vomă. Am avut destule meciuri cu tipi din ăştia, rafinaţi nevoie-mare, care fac pe telectualii lu’ peşte, uitând că, fără păpica venită din mâna ţăranului, creieraşul lor, ambalat în formulări seci de conţinut, pervertit la boierie, ar sucomba instant. Dar împotriva istoriei nu te poţi revolta decât acceptând ideea că eşti perdant, din start. Şi istoria omenească, per ansamblu şi „per particoler”, cum ar veni !… este –  scuze pentru afirmaţie, am citat-o fără dulcegării interpretative –  mizerabilă ! „Homo homini lupus” pare să fie esenţa celei mai perverse fiinţe de pe pământ, care se pretinde raţională.

– Ați făcut Politehnica, deși aveți structură umanistă, cum să înțeleg această opțiune de tinerețe ?

Aci ar fi de spus o mică istorie…

La intrarea în liceu, am fost nevoit să pun mâna pe matematici, căci era un examen obligatoriu, şi să o iau, iavaş-iavaş, cu obligatoria lor re/parcurgere sistematică. Ei, la un moment dat m-am îndrăgostit de înlănţuirile acelea logice  de idei şi calcule. Îmi amintesc că legea inducţiei matematice aproape că m-a fascinat. Dar, mai abitir, geometria. Rezolvam cu o plăcere dedectivistă încrengăturile acelea de enigmistică aplicată. A fost o revelaţie. Astfel că, la liceu, eram printre primii la capitolul matematici.

Spre terminarea liceului, însă, nu ştiu cum, nu ştiu din ce motivaţii interioare, am intrat în panică. Mi se părea că nu am fason de candidat la o ştiinţă exactă. Şi am abandonat ideea de a încerca, la modul serios ( căci o tentativă eşuată a existat, totuşi ), ducându-mă de-a dreptul în armată, amânând, astfel, sine die, momentul unui ipotetic examen. Drept care, am efectuat stagiul militar. Ăla lung şi nasol. Acolo, citind o revistă de psihologie, m-am îndrăgostit, de data asta, de psihologie!! Şi unde trebuia să dea băiatul după liberare? Evidaman, la psihologie! Concurenţă, nu glumă. Cam 10-15 pe un loc!! Se dădea examen şi la anatomie. Am pus burta pe carte. Şi dă-i cu Jean Piaget, cu Rubinstein, Vallon, cu Neveanu şi Pavelcu, şi nu mai ştiu care. Timp de patru luni, creierul meu a funcţionat în regim de hot. Meditaţii, ioc ! Auzisem că se poartă, dar nu-mi păsa. Eu eram jmeker! Până când, într-un moment anume, am simţit că se fisurează ceva în creier. Şi au început nopţi de nesomn. Jalnic şi alarmant ! În fine, cu ceea ce mai reuşisem să acumulez, m-am prezentat la examen. Un ajutor nesperat mi-a venit în chiar seara anterioară examenului. Am visat subiectul la anatomie : glandele interne !! Şi cum, inevitabil, devii mistic în atare situaţii tensionate, am rumegat bine povestea, în cele câteva ore până la examen.

Asta m-a ajutat să fiu pe undeva, prin coada cozii, pe lista de admişi. Căci, la psihologie, am cam morfolit-o, în oral. Waw! Păi când le-am auzit pe gagici cum turuie, mi s-au înmuiat picioarele. Eu, pe-alături, debitam ce-mi închipuiam eu că ar trebui spus. Eroare! Nu exibi ce te taie capul, ca să-ţi demonstrezi spiritul liber de encicloped, ci să stai cuminţel, în litera şi spiritul meditaţiilor cele pe care le ignorasem cu seninătate. În fine, nu am mai putut frecventa decât vreo trei săptămâni facultatea aia. Sporadic şi atunci, căci m-au lăsat balamalele. A trebuit să abandonez. Altfel, dacă aş fi continuat, nu ştiu unde ajungeam. Am făcut o pauză de doi ani, angajat la vechiul ADAS, timp în care am reluat studiul matematic, plecând de la convingerea că singurul lucru cert este cel palpabil, demonstrabil. De atunci, mă irită teribil speculaţiile metafizice. Vorbele în doi peri. Elucubraţiile fanteziste. Fie şi pe domeniul literar. Când aud de supra-realişti, par ex, mă apucă pandaliile. Mama mea avea o vorbă: „poartă-te cum ţi-e portul şi vorbeşte cum ţi-e graiul”! Aşa că, sedus de rigori matematice şi de preceptul matern, evit să bat câmpii fără graţie. Spun ce am de spus, direct, pe faţă, fără perifraze pretenţioase, împănate cu fonfleuri terminologice de paradă, bune pentru ameţit proştii. Cum dau de caraghioşi din ăştia, cum îi dezumflu. Şi câţi sunt, oho! Alde nenea hermenală, cum le zic eu, unii cică mari profesori universitari, mi-s permanentă ţintă pentru ironiile mele. Altfel, habar n-am de ce mă joc de-a scrisul! Din inerţie, cred.

– Şi totuşi, de ce scrieți, domnule Ioan Peia ? Mai are nevoie cineva de cărți ?

 –  În mod exact-exact, nu ştiu, chiar nu ştiu de ce anume. Cum am spus mai sus. Resimt gestul ca pe un fapt perfect inutil, tot aşa precum căratul apei cu sita. La începuturi, poate pentru că încercam să dau glas nevoii irepresibile de a-mi răspunde la triada interogativă: „cine sunt, de unde vin şi încotro mă duc ?” În corolar : „ce caut eu pe aici, care-mi e rostul?”. După ce m-am lămurit că-mi dezenergizez creierul de pomană, am mai scris doar în momente de revoltă. Apoi, plecând din ce în ce mai mult capul, căci resemnarea cuminte este anticamera lucidităţii, cred că scriu pentru a-mi dizolva angoasele în această iluzie solitară, numită „convorbiri cu mine însumi”, parafrazând, cumva, un împărat roman, care a făcut astfel de exerciţii filozoficeşti. Fapt care nu l-a împiedicat să dea imperiului un urmaş dement.  Dovadă că nimeni nu a reuşit vreodată să facă mare brânză scriindu-se. Aşa că, până la urmă, aş pune obiceiul ăsta pe seama unui reflex natural. A scrie, înseamnă a avea comportamentul fatalist al unui vierme-de-mătase: consumi şi, inevitabil, îţi rotunjeşti gogoaşa în care vei sfârşi. Metabolizezi grafic parte din energia pe care eşti nevoit să o acumulezi peste zi, în virtutea instinctului de conservare. Unii şi-o consumă flecărind la bufet. Alţii, ascultând manele. Unii, pretinzând că-s mai stilaţi, prizează avatarurile fiţoase ale modelor de diferite tipuri. Alţii, răsucind politikia, precum porcul dovleacul, adică trăgând eboşe filmate, în marea minciună, numită democraţie. Un fel de hollywood-ianism orwellian, de dimensiune planetară. În fine, alţii şi alţii… fiecare ins cu păsărica lui, în fauna inconceptibilă  a minţilor omeneşti.

Aşa că ne putem întreba : ce mai înseamnă scriitura, pe lângă aceste atât de diverse ipostaze ale speciei homo, născută din avatarurile milenare amino/acido/bazice şi ajunsă la apogeul nebuniei?

Şi cine să mai aibă nevoie de cărţi, când purcoiul de produse marketizate bălteşte de oferte? Plăcerea frustă, imediat satisfăcută, prin coparticiparea entuziastă a viscerelor şi măgulirea fandosită a orgoliului de a avea şi poseda, înlocuieşte orice tentaţie de alt ordin. Cum ar fi, parcurgerea mentală a unui gând, inserat în paginile unei cărţi. E prea complicat şi reclamă prea multă atenţie. Crosul imperativ al obţinerii de satisfacţii comode, imediate, face din orice client al worldshop-urilor un campion. Păi, cu o astfel de coroniţă pe cap,  de ce ai mai avea nevoie de una şi sub calotă? Care nici măcar nu e vizibilă, deci nemarcantă….

– Nu vă sperie lumea în care suntem siliți să trăim ?

 – Spun undeva, într-un poem, din volumul care ar putea să apară peste circa  o lună de zile (dacă, între timp, nu pică vreun meteorit în capul nostru!):

„într-un fel de răspântie cosmică a indiferenţei

mă aflu

cu toate cuvintele lipsă

 

e foarte ciudat, vă spun: nu mai aud

nici măcar bubuitul sumbru al spaimei”

 Aşadar, din acest punct de vedere, aş putea spune că-s relativ imun. Doar durerea mă mai sperie. Cea fizică, în primul rând, care face din tine un animal reactiv, cu toate instinctele anclanşate la maximum, slobozind urletul acela de fiară încolţită, care te dezumanizează până la disoluţie, când îţi doreşti, cu disperare, să dispari, numai să fii scutit de aşa supliciu. Am trecut prin asta şi ştiu cum este. Ca să nu mai pomenesc de dezastrul sufletesc asociat.

Uneori, revoltat de uşurinţa şi superficialitatea multora în a trata existenţa ca pe un fel de chermeză eternă, cu daruri, în care ţopăi, extaziat, într-un fel de tontoroi al ambetaţilor, uneori, zic, i-aş sugera acelei Instanţe Supreme, responsabilă de ţăcăneala universală, să-i dea fiecărui ins, ca par egzamplu de moderaţie şi înţelepciune, o astfel de traumă. În felul ăsta, poate că s-ar mai domoli primitivismul care ne animă, instinctele carnivore, tentaţia de a călca pe cadavre şi a-i nesocoti pe semenii aflaţi în suferinţă, dispreţuindu-le soarta.

Căci întâmplările neprevăzute, cele în care eşti doar un actor pasiv, în mâna jucăuşă a aleatoriului, pot face şi din cel mai norocos exemplar al speciei un falit, căzut în gheara nenorocirii. Dar Marele Suprem, sau cum l-or fi botezat, în fel şi chip, adoranţii lui diverşi de pe pământ, are alte preocupări, nicidecum de tipul celor omeneşti, minore. Sparge seminţe în cerul metafizicii şi aruncă peste lumea noastră cojile! Iese, deci, din sfera definiţiei.

– Cum se vede România de la Giurgiu ? Dar lumea asta mare ?