– Cum se vede România de la Giurgiu ? Dar lumea asta mare ?

 – De la Giurgiu se vede cum se vede!… E un loc tot atât de comun, pe cât cimitirul marilor catastrofe umane. Şi, prin reflexie, ca tot atâtea locuri aneantizate, din ţara asta părăginită, încăpută pe mâna ticăloşilor de pe aici, dar, mai ales, de prin afară. Anume, barbugiii noştri, dublaţi de corbii străinătăţii, care ne-au stat în spinare o istorie întreagă. O fi şi vina noastră, nu zic nu, atâta câtă este, dar, evaluând corect contextul istoric şi neşansa de a sta „în calea răutăţilor”, avem justificarea de a ne acorda, totuşi, şi unele circumstanţe atenuante. Nu te poţi pune cu şacalii, când aceştia au supt din jugulara umanităţii pe unde s-a nimerit, căpătând puteri urieşeşti.

De la Giurgiu, cum zisei, se vede aşa şi-aşa, dar, din locul naşterii mele, când ajung pe-acolo, se vede ca o revelaţie post-atomică!

Lumea asta? La naiba, fie va pieri pe propria-i limbă, fie va lua o altă faţă, se va salva printr-o altă paradigmă socială, pentru o vreme, paradigmă rezultată din retopirea şi returnarea celei precedente, în forme noi, mai bine toaletate şi  tolerate. Şi tot aşa, până la apusul galaxiei. Deja, asta-i o problemă care, treptat-treptat,  a cam încetat să mă preocupe. O scrutez de la distanţă, doar, şi-i expun radiografiile, în singura formă de protest (l-aş numi pasiv, totuşi, atâta vreme cât nu mai am chef să ies la interval ) : scrisul acesta, de o relativă calitate literară. Dar ce importanţă are, atâta vreme cât nu mai vizez nicio valoare, nici cine ştie ce glorii efemere. M-am vindecat de mult de astfel de orgolii trufaşe. Doar că nu pot înghiţi caricaturile umane, fie ele şi „citite”, considerate un fel de zei ai scriiturii, când, pe undeva, prin spatele cortinei, sunt nişte cutre manufacturiere. Pentru mine, contează, mai întâi, alura morală, abia apoi restul. Şi le mai trag câte una-n bot, pe ici, pe colo, cu puterile mele îndoielnice. Inutil, desigur, fiindcă cine-s eu, ca să căşunez vreo jenă morală papagalilor? Îmi fac, totuşi, datoria, faţă de propria-mi conştiinţă. Mă liniştesc.

Noroc cu limba română  –  din care nu ne poate izgoni nimeni.

–  Îi invidiați  pe scriitorii mai puțin talentați decât dumneavoastră care primesc titluri  și onoruri ?

 – Nu accesez decât scriitori care, în opinia mea, sunt maeştrii limbii române. Ceilalţi? Trăiesc şi ei la umbra „pomilor în floare”. Că obţin onoruri? Probabil că nu ştiu că nu le merită. La fel cum cei ce le oferă, nu ştiu că săvârşesc un gest complet inutil. E ca şi cum ai împodobi un cacadâr cu ghirlande de Crăciun ! Şi-apoi, care-i câştigul, ce importanţă are? A fi onest cu propriile-ţi întocmiri, ţine de decenţă. O ai  –  eşti bine. Nu? Orice coadă de păun sfârşeşte, până la urmă, în pălăria unei damele cochete şi cu subsolul cel împodobit cam chel ! 

– V-ați dorit vreodată să fiți un scriitor anume ?

 – E absolut ciudat şi paradoxal, dar nu am avut o astfel de dorinţă. Am scris din reflex, din „cromozomială”, cum mai spun în alt vers, fără să-mi doresc musai să mă implic serios în „meserie”. Pentru mine a fost un veşnic mister cum au reuşit unii scriitori –  mari, de altfel – să scrie la comandă (vezi, Balzac ), sub presiunea imperioasă a creditorilor. De unde inspiraţia aia arestată, de unde energia de a convinge prin litera aflată sub tensiunea iminenţei? Şi totuşi… Aşadar, e posibil, prin contrast, să fi simţit, personal, această neputinţă de a-mi comanda inspiraţia. De aici şi lipsa angajamentului, a implicării serioase. Am fost, în schimb, un cititor atent. Atât cât mi-a permis viaţa. Drept care am selectat drastic lecturile, instigat de regula evocată de Jean-Jaques Rousseau, care, întrebat de cineva, ce anume trebuie să faci ca să te consideri un ins relativ informat (observaţi că nu spun : cult ! ), i-a remis acestuia o listă de o sută de cărţi. Fundamentale, zicea el. Nu am avut la dispoziţie o astfel de listă, dar am întocmit lista mea. Şi nu mi-a scăpat niciun nume mare al  literaturii româneşti şi universale, cu excepţia celor pe care i-am repudiat, sub motivaţia lipsei de moralitate. De fapt, nu am ignorat niciun domeniu al realităţii. Am avut o foame pantagruelică de a şti. Istorie, filozofie, artă, muzică, politică, ştiinţă  – şi ce-o mai fi fost.  Cu care mă voi duce în neant, căci neant este totul.

 – Ce le povestiți nepoților înainte de a le spune „noapte  bună” ? Ce trebuie să știe  ei despre țara în care s-au născut  ?

 – Sunt prea mici nepoţeii pentru a recepta eventualele mele discursuri savante, despre ce-i aşteaptă în viitor. Pe de altă parte, chiar dacă cel mai măricuţ arată o inteligenţă avansată, nu cred că va avea preocupări de natură existenţială. Sau politico-ideologică. Să nu uităm că am fost plasaţi forţat în regatul nemilos la mercantilismului, al superficialului de lux, al satisfacerii imediate de plăceri primare, al obţinerii instantanee de profit material. Se pare că e vorba de docilizarea, prin tâmpire uni/obsesivă, a rasei umane, pentru a fi mai lesne dusă de căpăstru. Capitalismul, fie el şi mai modern, este o formă perversă de transformare a individului în propriu-i canibal, toarnă în alte tipare regulile vechilor idei etice. Le metamorfozează în opusul lor, prin perversiune logică şi ideologică. Un Socrate modern, spre pildă, ar fi un anacronism complet deplasat. Lumea a glisat violent, din zona de confort moral, în aceea de vânătoare darwinistă a semenului, regulă descoperită de clasicul antropolog evoluţionist şi lăsată să acţioneze în voia ei, sub motivaţia libertăţii… hă, creatoare! Creatoare de fiare flămânde şi bombe atomice!…

Prin urmare, nu am nicio iluzie în ce priveşte profilul mental al noilor generaţii. Ca educator de familie, presupunând că ai repere clare în modelarea unei minţi crude, eşti singur împotriva curentului. Nu există şansă de reuşită. Cine ştie către ce tărâmuri şi circumstanţe vor migra şi nepoţeii mei !…

 

– Nu cumva îi judecați prea aspru pe  tinerii de azi ? Oare nu la fel ne priveau și pe noi bunicii noștri ? Îmi amintesc că prin 1945 și George Enescu  gândea cam la fel, mirat că „Lumea de astăzi este agresivă.(…) Da, s-a pierdut simțul omeniei și blândeții, al respectului pentru spirit.(…) Sălbăticirea lumii se poate măsura și din dispariția politeții..(…) Din această cauză  nu trăiesc în lume, ci înlăntrul visului meu… dincolo de toți oamenii și dacă  vrei împotriva tuturor… ”1

Mai academic spus, e foarte adevărat că mentalităţile generaţioniste suferă salturi, uneori dramatice. Şi, inevitabil, consecinţele unor astfel de schimbări duc la conflicte, cunoscute şi acceptate ca atare. Alte conjuncturi, alte aspiraţii –  „alte glasuri, alte încăperi”. De aici, secvenţe specifice, pe diferite trepte temporale ale spiralei evolutive. Istoria umanităţii, în ansamblu, cât şi cea personală, a fiecărui individ, pretendent la unicitate, nu înghebeneşte în veşnic acelaşi tipar conceptiv. Lumea noastră, a pământenilor, s-a scurs şi se scurge, într-o frenezie de nezăgăzuit, de la alfa la omega. De la  primitivism către civilizaţie, zice-se. Doar că schimbarea este NUMAI aparentă, se modifică doar forma, pojghiţa evenimentelor, şi, asociat,  retorica aferentă. Dar nu şi structura profundă a cetei vânătoreşti  –  căci o vânătoare perpetuă este istoria fiinţei, zisă sapienţială. Aceleaşi porniri humanoide agresive pe fundal, aceleaşi tendinţe acaparatoare, aceeaşi pornire ireconciliabilă de a-şi impune regulile arbitrar stabilite, prin exemplarele-i adânc supuse instinctului de conservare. Există o scriere din Egiptul antic, numită Povestea ţăranului bun de gură, în care sunt concentrate, anticipativ, cu o detaliere absolut uimitoare, toate problemele omenirii, de la origini până în prezent. Prin urmare, repetitivitatea este legea de bază a umanităţii. Precum agrăieşte cunoscutul „toate-s vechi şi nouă toate”! Noii – cei vechi, vechii – cei noi, am putea parafraza, cu atingeri tematice la ideea de conflict între generaţii. Bunicii-nepoţi şi nepoţii-bunici ! Primii încearcă, în calitate de depozitari ai unei anume experienţe de viaţă, să-i formeze pe urmaşi în spiritul principiilor lor, oarecum depăşite de noile contingenţe. Care contingenţe îşi păstrează caracterul de noutate în spaţii temporale restrânse pe scara istoriei, moda vechilor habitudini revenind, sub alt chip, în noile circumstanţe. Situaţie în care „noii cei vechi” cred că au descoperit roata de la ciricliu, încercând să-şi impună ei punctele de vedere în faţa antecesorilor. Adesea, cu o frenezie exagerată. Mai poporan spus: „a prins mămăliga coajă” !  Sigur, şi părinţii noştri, precum şi părinţii părinţilor noştri ne-au judecat pe noi cu ceva mai multă asprime, încercând să ne încadreze în spiritul normelor lor, verificate de experienţa-le personală şi colectivă. Şi am fost, şi noi, cumva animaţi de un anume tip de rebeliune, de respingere a didacticismului lor deranjant. În limita bunului simţ, însă. Altcum, păstrând cuminţenia necesară, ne-am respectat educatorii. Fie ei şi exageraţi, pe ici, pe colo. Dar ce e perfect pe lumea asta ? Şi, iată, privind retrospectiv, nu putem decât aprecia severitatea lor formativă. Am fost o generaţie cu scaun la cap, pe scurt. În condiţii tensionate de existenţă restrictivă, am funcţionat decent, moral, responsabil. Am dus în spinare o epocă destul de incomodă. Şi am dus-o bine, în ciuda vremurilor vitrege.

Dar acum? Cine să mai aibă răbdarea de a educa frumos o nouă generaţie? Cine să mai aibă viziunea şi competenţa unui astfel de demers formativ? Toate-s destructurate, denaturate, amestecate. Desigur, socot că intenţionat. Şi, aici, intervine aspectul social al problemei, consecinţa distructivă a manevrei ticăloase, de rebutare a societăţii româneşti. Educaţie nulă – caractere vulnerabile, comportamente dezorientate, inculte, lipsite de cea mai elementară viziune existenţială, şi, deci, uşor manipulabile. Ca să nu mai pomenesc de aspectul jenant al manifestărilor asociate. Merg pe stradă, mă întâlnesc cu cete de liceeni, ieşind de la cursuri, sau, şi mai grav, cu elevi ai şcolilor primare, şi nu-mi vine-a crede ce-mi aud urechile ! Pe vremea noastră, nici periferia grobiană nu exiba astfel de expresii şi nu se manifesta în halul ăsta. Pune-te naiba să le faci o timidă observaţie ! Ţi-ai „pus-o-n buze”, ca să mă cuplez la „protocolul” rafinat al junilor emancipaţi. Să mai pomenesc de aspectele alarmante ale consumului de droguri, de alcool, de pornografie? De „cafturile” sălbatice din sălile de clasă, devenite ringuri de box, de lipsa de respect faţă de profesori etc, etc, etc? Jalnic ! Cum va arăta ringul social în brambureala unor astfel de competitori? Şi-atunci în ce ar consta asprimea judecăţii, vizavi de atare deviaţii comportamentale?

Severitatea bunicilor noştri? Observaţiile lor sobre, dar pline de înţelepciune? Eh, azi ar putea stârni, în ochii groparilor de „consumaţi”, juni cu caş la gură şi minte cât să încapă în sferoidul unei vrăbii, ar stârni, zic, cel mult, rânjete de mişto savant. Dacă nu şi un scuipat vitejesc înspre cârcotaşii cei ieşiţi din uz. Ah, şi nici măcar nu putem argumenta cu firava justificare că fenomenul nu are caracter de generalitate, că ar fi doar o manifestare conjuncturală, limitată. Nicidecum. Excepţiile, dacă există, sunt nesemnificative.

Am putea, eventual, invoca scuza că, până la urmă, lumea-i un hăţiş conceptiv, un produs aleator al circumstanţelor şi, teoretic, nimeni nu-i vinovat pentru că s-a nimerit a fiinţa în fante istorice deformative.  În mare parte, aşa cam ar fi. Dar scuza nu trebuie transformată în legitimitate implacabilă. Nu înseamnă că datul social trebuie lăsat în voia lui, s-o ia razna pe câmpii. Libertatea individului este un precept major al fiinţei umane, aşa e, dar anarhia rezultată dintr-o libertate prost înţeleasă este o mare greşeală, care, mai devreme sau mai târziu, îşi va deconta bilanţul falimentar în economia unei societăţi aflată la limita dezagregării.

– E un delict astăzi naționalismul ? Până unde ne vor obliga  alții să mergem cu corectitudinea politică ?

––––––––––––––––

1În cartea Lumea de mâine, de Ion Biberi