Puțină lume îl știe, nu este persoană publică, dar nici  obișnuită. Fiindcă oamenii care au căpătat darul scrisului au ceva în plus față de semenii lor. Sau în minus, Dumnezeu mai știe. Locuiește în Giurgiu și de acolo, de la marginea României, își privește  de jos țara și o judecă, mai ales, în versuri. Dar nu țara o judecă, ci pe cei care  o siluiesc neîncetat. Este un calemgiu rătăcit printre învârtiții nesfârșitei tranziții  de la noi, atent să nu-i scape ceva din mofturile de Coana Chirița  ale istoriei în curs. Așteaptă cu  nerăbdare și ciudă să-și publice primul volum de poezie, sperând că diriguitorii culturali ai zilei îi vor aproba birocratic meșteșugul acesta ciudat de a vorbi în rime1.

– Așadar, cine sunteți, Ioan Peia ? De unde veniți și unde vă duceți ?

 – Cred că aveam cam trei ani, când, într-o noapte, nu ştiu din ce motive, mă aflam pe malul apei care curgea pe la marginea satului nostru. Malul înalt, apa se prelingea pe lângă el, cu legănarea fluidă a unei sălcii plângătoare. „Degetele de leuştean ale apei”, evoc undeva, într-o poemă pierdută. Ei, şi stând eu aşa, în burta încăpătoare a nopţii, am auzit, la un moment dat, mult deasupra, împlântat în întunecimea cerului, un ţipăt ascuţit, spăimântos. Nu erau decât nişte gâşte sălbatice, aflate în migraţie, probabil, spre sfârşitul toamnei. Doar că, în mintea mea de copil au rezonat stranii semne de alertă, de fatalitate absolută, o ameninţare iminentă, gata să transforme mica mea lume, abia câştigată, în pulbere cosmică. Nu ştiu cum, dar evenimentul ăsta mi s-a întipărit adânc în minte, m-a urmărit multă vreme după aceea, ca un fel de laitmotiv al relativităţii existenţei, al necunoscutului care stă la pândă, gata să te-nhaţe. Dar gâştele acelea… ei bine, am realizat ulterior că au fost asociate, în deruta mea infantilă, cu această interogaţie etern umană: încotro duc toate? Şi, laolaltă cu ele, încotro şi eu, rezidentul acelei/acestei lumi, în veşnică derivă? Încotro şi de unde? Sigur, nu-s singurul eşuat în atare confuzie, dar sunt cel ce am simţit, cu propriile-mi percepţii, că sunt plasat într-un univers incognoscibil, distant, non/empatic.

Cine sunt? Mărturisesc că nu prea ştiu, oricâte înfăţişări aş avea în faţa proprie-mi căutări de sine. Poate că, până la urmă, nu-s decât copilul din noaptea cu pricina, rătăcit pe încâlcitele drumuri ale existenţei, ale cărei rosturi nu am reuşit să le desluşesc niciodată. Şi aşa va rămâne până la cea din urmă şi cea mai inutilă întrebare pusă neantului.

– Ce v-au pus în desagă părinții dumneavoastră când ați plecat în lume?

– Câteva lucruri, care, tot aşa, mi-au însoţit amintirile cu o insistenţă aproape obsesivă. Mai întâi, „desaga” era un fel de ghiozdănaş de tablă, cu un frumos desen colorat pe el – „capra cu trei iezi”, parcă. Îl purtam cu mine când mă duceam la grădiniţă. Deseori era gol, căci feliuţa de pâine, rară şi preţioasă, era departe de a fi un răsfăţ pentru vremea de atunci. Ca să facă rost de câteva pâini, o dată la câteva luni, tata bătea drumul până la sora lui, de la Bucureşti, şi venea cu patru-cinci rarităţi din astea, pitite într-un sac de cânepă, pâini negre, minunate, care miroseau dumnezeieşte. Ei bine, mireasma aceea – fie că reală, fie că idilizată, în mitologia mea copilărească – a fost un alt laitmotiv al existenţei mele aproximative. Laolaltă cu mărul care însoţea feliuţa de pâine, din ghiozdănelul de tablă, cu care defilam, mândru, pe uliţele satului. Niciodată nu am mai întâlnit aromele acelea inegalabile. Eh, eternitatea s-a născut la sat, mai întâi în micile, dar fabuloasele bucurii ale copilăriei, mai apoi în însăşi inima spaţiului acela, în care mă întorc, ca şi cum la începutul vieţii m-aş întoarce.

Apoi, în „desaga” minţii, mama mi-a aşezat dragostea de carte. Un fapt remarcabil: mama mea nu a fost niciodată la şcoală şi, totuşi, a învăţat singură să scrie şi să citească! Scria, spre exemplu, săptămânal, pomelnicul morţilor ei, ca să fie pomeniţi la biserică.

Primeam, uneori, cărţi de poveşti, frumos ilustrate, de la verii mei bucureşteni, iar ea îmi depăna din ele. Eram de-a dreptul fascinat de conţinut. Şi îmi crescuse aşa, un mic orgoliu de învăţat, că, de câte ori venea în vizită, pe la noi, cineva, luam cartea, iute-iute, în mâini şi mimam lectura, reproducând conţinutul. „Ia te uită la băiatul ăsta ce ştie să citească, şi nici nu s-a dus la şcoală !” se minunau, complice, vizitatorii, iar eu creşteam în ochi-mi până, hăt, la pervazul ferestrei!…

Sigur, odată cu sfaturile părinţilor şi mirajul cărţilor, ţâncul care am fost a intrat în lume pregătit să o ia-n serios şi să-i fie un bun şi devotat cetăţean. Din păcate, aveam să constat deseori, cu amărăciune, că investiţia făcută de părinţii mei, în mine, nu prea avea căutare în vânzoleala anarhică a spaţiului străin de sufletul satului. Căci, odată plecat la oraş, sentimentul pierderii reperelor, a risipirii fiinţei, a înstrăinării, m-a copleşit. De-atunci încoace, nimic nu s-a mai potrivit cu naivităţile mele drăgălaşe, din vremea prunciei. Sigur, nu a fost roz chiar totul, am trecut prin perioade grele în vremurile acelea, istovul părinţilor mei atingând deseori limite degradante, dar, puse una peste alta, din povestea minunată, numită copilărie, nu mă mai poate smulge nimeni, în afară de „kukoana cu koasa”, cum o numeşte un poet hâtru.

– Dar cum se numește satul dumneavoastră și pe unde e așezat ?

Ups! Am uitat să precizez, deşi, oareşcum, reieşea din context. Am spus că satul este situat pe un mal. Deseori, când nu fusese, încă, îndiguită apa care ne trecea pe sub…. Malu (ăsta-i numele satului), Dunărea, primăvara, la topirea zăpezii, scăpa din matcă şi urca până aproape de buza dealului cela. Balta, care se întinde pe vreo 5-6 km, în lărgime, căpăta dimensiuni apocaliptice. Prăpădul căra de-a valma, la vale, pomi dezrădăcinaţi, răgălii, colţii caprei, animale şi peşti morţi, ba câte altele  – un adevărat spectacol de forţă şi  dezlănţuire oarbă a mamei naturi. Dincolo de acest spectacol grandios se profilau dealurile Bulgariei. Şedeam sus, pe mal, căci curtea noastră dădea-n apă, şi contemplam, cu o oarecare teamă, diluviul. Parcă pluteam pe valurile lumii, într-o canoe de pământ! Eram copilaş şi lumea îmi aducea la cunoştinţă, deja, că nu e de glumă cu ceea ce avea să urmeze. Şi cam aşa s-a dovedit a fi.

– Era greu  pentru un copil de țărani să  răzbată la oraș ? Azi o fi la fel, mai țineți  legătura cu satul românesc ?

  – Nu. Paradoxal, nu, răspund la prima întrebare. Era un interes special pentru a sădi ştiinţa de carte în căpşorul minţilor fragede, şi nu numai. De asemenea, exista un respect aparte, unanim, printre săteni, pentru oamenii cu „glagorie”. Un fel de eroi ai satului erau cei plecaţi şi ajunşi „cineva”. În religia asta am crescut, în credinţa asta m-am format. Profesorii şi învăţătorii erau extrem de devotaţi meseriei lor. Insistau pe lângă părinţi să-i lumineze în legătură cu viitorul copiilor lor. Eram disciplinaţi, respectuoşi, frumos educaţi. Şi unii, mai răsăriţi la minte, chiar ajungeau departe.

 Azi ?!… Oooo, tare-aş vrea să mă abţin, dar diferenţa este frapantă. Capitalismul ăsta şaşiu, implantat la noi cu anasâna, a sădit repere false în  minţile crude ale copiilor, le-a viciat aspiraţiile, i-a reproiectat, moral şi sufleteşte, în stilul anarhic al unei libertăţi complet greşit aplicate.

În satul meu revin bisăptămânal. Am un tată care se încăpăţânează să sfideze eternitatea. Nu-l pot lăsa singur. Căci singur se bate cu stafia dispariţiei. Ei bine, aproape că nu mai recunosc nimic din ce a fost odată. Nici aceleaşi locuri, nici aceiaşi oameni. Văd că modernitatea, deh, a dat buzna pe uliţele satului: asfalt, apă curentă, canalizare. Să fie acesta preţul perfid al viitoarei depopulări? A satului pe care-l ştiam eu? Un fel de investiţie pentru următorii proprietari, care cine ştie din ce parte a lumii vor descinde să tulbure eternitatea locurilor acelea? Foarte posibil.

Duc dorul uliţelor pline de praf, pe care-mi preumblam picioarele goale, al caisului din faţa casei, al leagănului din saieluţa cu butoaie, unde-şi clădeau, an de an, rândunicile cuibul, al „excursiilor” din afara satului, hăt, în sălbăticia siliştei, al irepresibilei tentaţii de a escalada digul dinspre Dunăre; apoi, cutreieratul canalelor de irigaţie din balta Mahârului, unde undiţăream de mama-focului… Dumnezeule!, chiar că nu mai vreau să-mi amintesc. De la o vreme, îmi face rău!

 

– La ce visați când erați copil și ce s-a ales de visele acelea ?

– Mai întâi şi-ntâi, visam, ca toţi copiii, la bunătăţile de pe raftul alimentarei săteşti: biscuiţi şpriţaţi, halva, eugenii, spirale, bomboane cu lapte, cu fragi, cu zmeură. Olimpul acela de zaharicale era o atracţie magnetică pentru noi. Jefuiam cuibarele şi, fuga-fuguţa, la Radu Niţa, care ne măsura, tacticos, mărimea oului, calificându-l, fie de 25 de bani, fie de 30, după cum trecea prin măsura aia a lui. Urma, apoi, basmul de nepovestit al savurării acelor minunăţii.

A, şi am mai visat, pe când aveam cam şase ani, să am un acordeon. Din păcate, costa cam vreo două duble de porumb. Mămăliga noastră pe vreo  lună. Costisitor! Arta are, totuşi, rigori insurmontabile : cu burta goală, poţi auzi doar muzica metabolică a foamei.

Am avut totuşi – minune! – un patefon, pe la vreo trei, patru ani. Îl adusese tata, de la sora lui, din Bucureşti. Mă urmăreşte şi acum, în vise, mirajul acela mişcător, al plăcii de ebonită, care plimba, în mişcarea-i mecanică, două săgeţi de lumină pe enigmatica-i înfăţişare. „Moare cazu”, îl botezase limba mea peltică, adică „moare de necaz”, titlul unui cântec din fabuloasa cutia cântătoare. 

În alt plan, însă, în cel sufletesc, visam la o lume frumoasă. Chiar de pe atunci. Şi, cu asta, cred că am spus totul. Dar n-a fost să fie aşa, iar amărăciunea acestei mari deziluzii nu mai poate fi reparată decât cu o alta, la fel de amară. Şi de rea. Dar nu am chef să pomenesc despre asta. Chiar dacă mă revolt, uneori, cu mare tam-tam. Toate, însă, la timpul lor. Anume, timpul ăla, care, cum spuneau romanii, prin glasul exilatului lor poet… „edax rerum”!

– Aveți nostalgia universului rural ? Uneori mă întreb dacă a fost un noroc sau un ghinion să  copilărim printre țărani…

––––––––––––––

1În cele din urmă, Colecția Biblioteca Giurgiuveană a editat la sfârșitul anului 2016 volumul  Poeme bio-degradabile sau viața pe șest.