Râvniți ca o dorință anume să vi se împlinească  neapărat ?

   – Când aveam vreo 15-16 ani, şedeam de vorbă, în vacanţele de vară, la umbra a doi ulmi, pe un pătuţ, în faţa porţii, cu un moşneag. Cizmar, de meserie. Fusese bucureştean, în tinereţe, timp în care se iniţiase în meşteşugul cu pricina. Când se cuplase, cumva, la trepidanţa orăşenismului. Auzise destule, trăise destule, şi-mi mărturisea şi mie din ele, căci îl ascultam cu mare interes. La un moment dat, mi-a destăinuit care-i dorinţa lui cea mai mare: să moară, fără să ştie. A murit în somn. Iată o împlinire de dorinţă!… 

– Dacă  ați fi  Președintele României, care ar fi prima măsură  luată?

 – Pe scurt: aş milita pentru desfiinţarea unui astfel de post. E la fel de inutil, ca o momâie într-un vârf de băţ. În plus, îmi ofuschează spiritul, hai   să-i zic „democratic”, sub rezerva posibilei lui demonetizări, din vremurile astea ceacâre. Nu am suferit, în veci, regii, împăraţii, kaganii, cezarii, ţarii şi nu mai ştiu ce alte forme de autoritate arbitrară, până la urmă. Îmi evocă, inevitabil, bunul plac al unui individ, căţărat în corcoduş, de unde-şi dictează înaltele-i precepte năzuroase. Dacă o societate este capabilă să se conducă în mod colectiv, bravo ei ! Dacă nu, îşi merită mofturile magnanime ale unui ştab, cu aere de mafaldă politică. Ba să se mai întâmple  a fi şi un docker, cu educaţiune făcută în lungi peripluri piratereşti, sau, mai recent, molâu tras de sfori, care să se legene pe imperativele corporatiste, ca elefantul pe o pânză de păianjen  –  mai mare caraghioslâcul!

 

– Mi-ați mărturisit că sunteți  ateu. Dacă, totuși, Dumnezeu v-ar apărea în față, ce i-ați  spune ?

 – Apelez, din nou, la amintiri... Când aveam vreo 10-11 ani, îmi făceam rugăciunea de seară şi îndrăzneam, chiar, să-i cer Ălui-din-Tării să-mi divulge subiectele la teze. Culmea e că am nimerit de vreo două ori !!! O dată, la biologie: cultura cartofului. Al´ dată, la istorie: răscoala lui Spartacus. Magna cum laude, ce mai ! Se ştia, în toată şcoala, de lucrările mele de excepţie, lăudate avan de profesori. Numai la loto nu mă prea potrivesc cu previziunile ! Probabil că Moşul nu prea se împacă cu ideea realiteişănului coafat la comandă. Şi cu aspiranţii păcătoşi la anatomia blasfemică a ochiului de drac ! Doar cu subalterni-i direcţi, de pe pământ, face excepţii substanţiale. Deh, are şi el faliţii lui !

Dar, revenind, reuşitele mele mediumnice, din şcoala generală, nu     m-au prea determinat să devin bigot. Căci, oleacă mai târziu, cam pe la 17-18 ani, mă apucase pasiunea, ba chiar patima, lecturilor filosofice. Mă captiva, în mod special, ţin minte, Feuerbach. Anume, cu a lui Esenţa creştinismului.  Ajunsesem să umblu cu ea sub braţ, chiar şi pe la toaletă, căci mi se părea că pierd timpul altcum. Or, în atare situaţie, ce să mai aştepte Dumnezeu de la supunerea mea necodiţionată ? Poate un banc cu îngeri, care joacă leapşa pe ouate în biroul oval al Sfântului TrumPetru !… Sau al ăluia care dirijă, lewinskian, planeta, până mai ieri.

Apoi, m-am învârtit oleacă şi prin zona miturilor şi am cam înţeles cum stă chestia cu religiile. Deci, pas ! Mai târziu, practicant al matematicii şi fizicii, scufundat în tainele cele înmărmuritoare ale materiei, unde să mai încapă loc şi de îngenunchere în faţa Deusului cel A-Tot-Puternic, preluat, nominal şi teologic,  din lungul periplu al credinţelor anterioare?

Prin urmare, dialogul dintre mine şi Tataie ar fi complet imaginar. Am scris eu câteva rânduri, pe tema asta, în veşnic netipăritele mele cărţi. Apropo: dacă îmi va ieşi, totuşi, de sub tipar volumul proiectat, vă asigur că nu-i rodul nicicărei prosternări întru Domnul !…

–  Ce simțiți când îi auziți pe unii declarând că sunt fericiți ? Cum și cât  poate fi un om  fericit?

 – Păi, mai întâi, dacă ar avea cam vreo maximum 14-15 anişori, i-aş crede. Le-aş acorda, astfel spus, un procent de sută la sută conţinut sentimentelor pure ce, eventual, i-ar anima. Chiar dacă tipul acela de fericire este complet inconştient. Adică, natural, ca însăşi creşterea în devălmăşie  a ierbii. După care, le-aş tot reduce din porţie, pe măsură ce i-aş vedea înaintaţi în vârstă. Cu specificarea că fericirea unora (mulţi !) se confundă cu plăcerea. Hedonişti de serviciu ai unei lumi, calată pe obsesia acumulării. În fine, dacă aş avea de-a face cu oameni ajunşi în zona senectuţii, m-aş face, elegant, că nu le observ iluziile deşarte, chiar şi injectate eroic cu stupefiante sintetice.

– Ați fi vrut  să vă întreb ceva anume și am omis ?

–  N-aş limita corpusul de întrebări la una-care-a-mai-rămas. Aş putea dizerta, fără oprire, despre orice. Fie că rezonabil, fie că dimpotrivă. Semn de ţăcăneală ! Prin urmare, omise-s un milion de alte întrebări. Ador dialogul, în care eu să vorbesc, iar celălat să mă asculte ! Eh, o glumiţă nevinovată, nu intraţi în panică.

– Care  credeți că ar fi sfârșitul ideal al acestui interviu ?

 – Ca al oricărui altuia: ne-am întâlnit, am bătut câmpii (numai eu !), apoi totul rămâne ca un simplu semn grafic, inserat pe o frântură de univers ireperabil.

 Deci, s-auzim de lucruri fine, muzicuţe, tamburine, findcă restul e-n ruine…!

– Și ruine noi, autorii ăstui ireperabil… Să auzim de bine !