– Se discută de ceva vreme despre existența ofițerilor  acoperiți printre magistrați. Sunt așa mulți, i-ați văzut, i-ați simțit  în preajmă  de-a lungul carierei ?

Ofițeri ai fostei Securități au funcționat, până mai de curând, în magistratură. Am avut și colegi de complet. Despre „acoperiți”… nil nisi bene. Dacă sunt astfel, nimeni nu poate să spună că ei există, fiindcă nu are dovezi. Dacă sunt dovediți, nu mai sunt acoperiți. Vă pot spune altceva: instanțele și parchetele sunt incluse în „câmpul tactic” al Serviciului Român de Informații. Et, „…de la musique, avant, toute chose”.  A bon entendeur salut !

– Ați pomenit numele judecătorului Nistor, unul dintre cei doi membri ai completului învestit să-i judece pe soții Ceaușescu. Celălalt, Gică Popa, s-a sinucis la scurt timp după rușinosul,  barbarul proces. Conștientizaseră ei că au siluit normele elementare de drept, că au fost niște unelte ale unor forțe dezlănțuite de mirosul sângelui ? Bănuiesc că ați discutat cu ei atunci, ce vă spuneau,  ce simțeau ? Prevestea  ceva gestul tragic de conștiință  pe care Gică Popa îl va săvârși ?

  Imediat după ce au dat Sentința nr. 1, din 25.12.1989, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 1/1989 – al Tribunalului Militar Excepțional București, – cei doi judecători, alături  de ceilalți participanți la asasinat, procurorul de ședință, grefierul – plutonierul adjutant Jan Tănase -,  avocații, generalul Stănculescu, Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu, maiorul Mugurel Florescu și militarii din plutonul de execuție, s-au întors la București. Au luat în elicoptere și cele două cadavre pe care le produseseră. Înghesuiala fiind mare, cei doi  morți au servit de canapele – calde încă – unuia dintre mai sus pomeniții. După ce au aterizat pe Stadionul Ghencea, au abandonat cele două victime – învelite în foi de cort – undeva în câmp, iar ei, amintindu-și că era prima zi de Crăciun, s-au omenit creștinește – fiindcă era și cazul – cu sarmale și vin fiert la baza sportivă din preajma stadionului echipei de fotbal Steaua!  După ce s-au aghezmuit, judecătorii au ajuns la tribunal pe la miezul nopții. Pe Popa Gică l-a dus la domiciliu domnul colonel Ciobotaru, iar colonelul Nistor, beat, fără mijloc de transport, a luat-o singur, printre teroriști, spre casă.

La tribunal a urmat o perioadă de silenzio stampa în legătură cu această crimă, deoarece nu trebuia să se comenteze cum nou veniții la cârma politicii au întrebuințat puterea judecătorească într-o reglare de conturi de tip mafiot.

Popa Gică, Nistor și Tănase au fost ascunși câteva zile prin Tabăra militară de la Sinaia, apoi la Hotelul Haiducului din Drumul Taberei, în fine, până la urmă, s-au ascuns – unul pe altul – pe la casele vreunuia dintre ei. Astfel, generalul Popa a locuit la Jan Tănase sau la generalul Nistor, iar fiecare dintre ultimii doi mai dispărea câtva timp de la domiciliu pretextând derutarea teroriștilor.

De fapt, alcoolul le teroriza și deruta organismul fiecăruia dintre ei.

Așa se face că, bunăoară, într-o noapte de februarie, pe la trei, mă sună colonelul Coșoianu – coleg și prieten cu Gică Popa – și-mi spune să mă deplasez, urgent, în zona  Crematoriului Cenușa  pentru a-l recupera pe judecătorul lui Ceaușescu.

L-am găsit beat, după un pom….

Uneori, Popa Gică vorbea stins, ca prin vată; avea momente de melancolie neagră, de adâncă prăbușire afectivă care alternau cu altele – exuberante, de activism maniacal și anapoda, ori de proiecții onirice grandioase – nemotivate – (măcar unul !) –  de nicio împrejurare plauzibilă, desigur. În octombrie 1989, Gică Popa îl condamnase la moarte pe diplomatul Dumitru Răceanu și, de aceea, poate, „Revoluția” nu i-a priit, de aceea depresia i s-a acutizat.

Pe 28.02.1990, a venit la Tribunalul Militar Teritorial, iar eu, văzându-i starea, l-am avertizat pe colonelul Coriolan Voinea – vechi amic al generalului – că, dacă nu va fi internat de urgență, Popa Gică se va sinucide.

Problema era delicată, întrucât nimeni nu îndrăznea să spună că  „Împăratul e gol”.

Generalul s-a sinucis a doua zi, într-un birou din Ministerul Justiției, deoarece era profund bolnav. Nimeni nu l-a ajutat, iar combinația dintre medicamentele  antidepresive și alcool  este întotdeauna fatală…

Astfel fiind, la Popa Gică problema etică a „rușinosului și barbarului proces” nu a existat, căci el s-a sinucis nu fiindcă ar fi regretat fapta, ci pentru că suferea de o depresie psihotică endogenă, cel mult potențată de evenimentul din 25.12.1989.

Depresivii se sinucid, iar biletele lor de adio sunt lapidare. Asta e dovada pustiului sufletesc cu care pleacă pe ailaltă lume! Așa e și în cazul de față.

În schimb, generalul Nistor era mai robust din punct de vedere psihic. Nu s-a îndoit niciun moment și de nimic din tot ce a făcut la Târgoviște – la el toate erau în ordine. Îl cam deranja diabetul, dar i-a zis lui un doftor că vodca face minuni la hiperglicemie. Zis și făcut ! Rareori îl mai zăreai treaz pe Nistor. A murit acum vreo doi ani.

Ambii judecători știau că așa-zisul Tribunal Militar Excepțional nu avea temei legal, că, în cauză, nu a existat niciun act de sesizare a instanței, că Nicolae și Elena Ceaușescu erau privați de libertate în mod nelegal, că nu s-a efectuat, înainte de proces, niciun act de urmărire penală, că apărătorii nu-și puteau exercita ocupația întrucât nu au avut acces la dosarul (inexistent – sic !) etc. Desigur, în aceste circumstanțe, nicio judecată nu era posibilă.

În minuta sentinței e un fals intelectual potrivit căruia, prin nerecurare, hotărârea a rămas definitivă. Asta dovedește că, după uciderea celor doi, judecătorii au fost conștienți că punerea în executare a unei hotărâri nedefinitive de condamnare la moarte înseamnă asasinat.

În fine, Dumnezeu să-i ierte!

– Mi-ați povestit  odată că, de fapt, dumneavoastră trebuia să intrați în completul care i-a judecat pe soții Ceaușescu, în locul răposatului Gică Popa, dar întâmplarea a aranjat altfel lucrurile și de acolo toate au luat întorsătura știută. Cum a fost  ?

 Cele ce le voi spune pot fi confirmate de către generalul  de justiție militară Măhai Bâcă, la data de 25.12.1989 colonel de justiție în cadrul Oficiului Juridic al M.Ap.N. Ei bine, Tribunalul Militar București era conectat la centrala telefonică 14 46 10  a Ministerului Apărării, prin numărul de interior 390, însă Teritorialul nu avea o astfel de conexiune, așa încât, de la Oficiul Juridic, Bâcă, în vacarmul zvonisticii cu teroriștii, în jurul orei 10,  a sunat la mine, pe „interior”. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, se dăduse decretul Președintelui C.F.S.N. de instituire a Tribunalelor Militare București, Iași, Cluj și Timișoara, ca tribunale militare excepționale – Tribunalul Militar Teritorial fiind desemnat instanță de recurs, așa cum se stabilise la Ministerul Apărării. Prin urmare, competența judecării teroriștilor  în primă instanță aparținea  tribunalului de mare unitate. Bâcă mi-a spus cam așa: „Jane, ia-l repede pe Popa Gică și veniți la Minister că vă dăm și vouă o misiune.” În acea dimineață trecusem – de acasă spre tribunal -, împreună cu colonelul Popa, exact prin zona   Răzoare, Favorit (Ho Și Min), unde era sediul M.Ap.N. și, vă asigur, se trăgea „în draci”. În apropierea intrării la Regimentul de Gardă, tocmai fusese împușcat mortal șoferul unei Dacii 1300. I-am și zis lui Popa: „Uitați-vă, tovarășe președinte, săracul, «i-au găurit parbrizul»…” Astfel fiind și cunoscând minunile de „vitejie” ale celor care sub pretextul că apără ministerul de atacul teroriștilor, i-au ucis pe colonelul Trosca și pe ceilalți ofițeri de securitate veniți cu un A.B.I. (Aro 10 cu blindaj ușor) chemați în sprijin, l-am rugat pe Bâcă să ne trimită un T.A.B. A promis că da… Pe la 11, apare la biroul grefierului șef o namilă de subofițer de infanterie care, după ce s-a prezentat, a zis scurt: „Am venit să iau completul”.  „Cu ce ai venit”? – l-am întrebat.  „Cu un Aro 243, cu prelată”, mi-a răspuns. „Păi, ne găuresc ăștia prelata”, i-am zis și am plecat să-l anunț pe  Popa Gică.  Deci, era vorba despre un complet de judecată…. 

Președintele Teritorialului mi-a zis blând și, oarecum, absent: „Jenică, ia mașina și hai să mergem” ! „Tovarășe președinte (de pe 26 s-a trecut la „Domnule”), ne găuresc parbrizul și ce ne facem?  ș’apoi au venit cu o hodoroagă de Aro cu prelată. Nu mergem până nu ne trimit T.A.B.-ul”,  am încercat eu, precaut.   În biroul lu Popa se afla și colonelul Nistor, ușor „încălzit și euforizat”, de evenimente, desigur. Aflând despre ce este vorba, s-a oferit să-l însoțească pe Gică Popa și, cu toate că erau de la instanța de recurs, au hotărât  să judece în fond. Și așa au și făcut. Pe 25.12.1989, în România totul era posibil.Păi, de aia nu a mai trebuit să se  mai judece recursul la acea sentință. Nu mai avea cine să-l judece. Vii, în fața Judecătorilor Secției Militare a  Tribunalului Suprem, cei doi  inculpați ar fi putut răsturna totul… De aia, prima dată, în ziua de 25.12.1989, la Ministerul Apărării s-a hotărât înființarea unui  Tribunal Militar al Poporului în compunerea căruia au fost propuși, nu judecători, ci pomenitul colonel Bâcă și, desigur, maiorul de justiție Mugurel Florescu – asistent la procesul de la Târgoviște. Același Bâcă a realizat că, totuși, o asemenea însăilare penibilă ar fi confirmat teza loviturii de stat dată de armată și a propus varianta ocolitoare –  Tribunalul Militar Excepțional. Uite așa am fost scutit să mă umplu de păcate…    

– S-a discutat, la momentul acela, despre sustragerea de către procurorii  participanți  la perchezițiile domiciliare a unor bunuri aparținând membrilor CPEx. Târziu, prin anul 2010, l-am  cunoscut pe Ion Coman și el mi-a zis  că i s-au  furat un ceas din aur și o cameră de filmat, a pronunțat și numele „tâlharului” dar nu vreau să-l pomenesc aici. Mai știu că și lui Silviu Curticeanu i s-au  sustras  niște tacâmuri de argint. În timpul procesului, inculpații v-au adus la cunoștință samavolniciile acestea  ?

– Domnule Marian Nazat, nici nu se răciseră și nu fuseseră îngropați copiii morți în „Revoluție” că „hienele” au și început  jaful. Toți frustrații din România au binecuvântat momentul și s-au pus pe căpătuială. Un ofițeraș de intendență, iute de mână, a „gestionat”, în acele timpuri, împreună cu alți tâlhari cu epoleți, toate materialele de construcție și toate bunurile Casei Poporului. Muncitorii și militarii abandonaseră obiectivul, nou veniții nu luaseră nimic în primire, astfel că nu era posibilă tragerea lor la răspundere pentru eventuale lipsuri la marmură, cărămidă, fier-beton, ciment,  parchet, covoare, draperii, corpuri de iluminat, elemente pentru instalații electrice și sanitare etc… Păi, dintr-un ciorditor de  izmene, pardon!, nespălate,  sus-pomenitul a parvenit să fie ditamai porcul politic plin de ifose. Și unii dintre procurorii care au participat la percheziții s-au dedat, din „patriotism”, desigur, la jafuri de felul celui pe care l-ați descris. Despre „indisponibilizarea” argintăriei familiei Curticeanu am auzit și eu de la soția lui Silviu Curticeanu. Doamna primise „comoara” ca dar de nuntă de la mama sa, iar aceasta de la mama ei ș.a.m.d. Și despre dispariția ceasului de aur și a camerei video ale lui Ion Coman am auzit cu prilejul unei audiențe în care venise la Direcția Instanțelor Militare. Cum  să nu te apuce, vorba lui Tudor Arghezi, o mie de turbări asasine pentru astfel de rușine și astfel de nerușinare ?!   

– Am găsit în Cercul mincinoșilor, cartea lui Jean-Claude Carrière,  o anecdotă cu miez. Cică într-o cameră cufundată în beznă, un ins caută ceva, e omul de știință. Altul caută ceva ce nu există, e filosoful. Al treilea caută ceva ce nu există și  strigă că a găsit, e  credinciosul. Cum l-ați  descrie  pe judecător într-o  astfel de încăpere ?