– După ce ați judecat un astfel de dosar, îmi puteți spune ce a fost în decembrie 1989 în România ? Revoluție, lovitură de stat ori amestec grosolan al  străinătății  în treburile noastre interne ?

   – Pe Bulevardul Ghencea, în perimetrul unei unități militare funcționa, independent și oarecum discret, o altă unitate militară în care se fabricau instalații pentru antrenamentul psiho-fizic al militarilor în vederea tragerilor din poligoane. Altfel zis, se fabricau simulatoare ale zgomotelor produse de unele categorii de armament de infanterie. Produsul finit se ridica din depozitul producătorului pe baza a două documente financiar-contabile: Ordinul de distribuție dat de eșalonul superior și Actul de primire emis de către beneficiar.Pe de o parte.

    Pe de altă parte, ați remarcat, desigur, că invizibili, dar prezenți (sic!) prin unele clădiri de importanță strategică din București sau din alte orașe mari, teroriștii făceau un zgomot asurzitor de Kalașnikoave și mitraliere, dar nu împușcau pe nimeni. A se vedea, de pildă,  focul susținut – declanșat la comanda nu mai trageți! -, începând cu seara zilei de 22.12.1989, de la Palatul Regal împotriva clădirii Comitetului Central. Fațada primei clădiri a fost distrusă, iar C.C-ul, precum se cunoaște, a rămas bine mersi.

   Prin urmare, teroriștii au fost, de fapt, simulatoarele de la U.M. 02272 București, amplasate din timp pe clădirile din preajma unor puncte strategice. Ele au tras în noi, 16 – 22… Dar, parafrazându-l pe Mihai Ursachi, „Despre toate acestea, nouă, nimic nu ne pasă”

   Întrebat care este punctul său de vedere în legătură cu Revoluția Franceză, fostul prim-ministru al Republicii Populare Chineze, Chu En Lay a răspuns că evenimentul este prea recent pentru a fi deslușit, așa încât, parafrazându-l pe asiatic (sic!), eu afirm că în anul 1989  a fost (și) o revoltă  populară uriașă acompaniată de simulatoare de foc sau, așa cum a fost în ziua de 21.12.1989, la manifestația de la Sala Palatului, de amplificatorul unei radiostații mobile a M.Ap.N. Apoi a mai fost ceva… dar, asemenea Preafericitului Augustin, care, întrebat fiind „Ce este Lumina?”, a răspuns: „Până a nu mă întreba, știam. Acum că m-ați întrebat, nu mai știu”, zic și eu „…o mai fi fost ceva”…

    – Ați făcut și Filozofia, tocmai ce mi-ați  spus. Nu v-a dăunat asta în cariera de magistrat ? Mulți, mai ales azi, susțin că magistratul trebuie să fie un maniheist, iar nu un om al nuanțelor. Or, filozoful tocmai  cu așa ceva se îndeletnicește.

   –  Am zis mai sus câte ceva. Magistratului nu-i strică un aparat profesional și unul cultural de mari cuprinderi în ciuda faptului că magistratura, precum potcovăria, nu este știință, chiar dacă exercițiul ei nu reclamă manualități ambidextre și trudă de Sfarmă-Piatră ci, mai grav, speculații savant și prețios imbecile pe texte scrise de proști.

   Nu e știință, fiindcă, după criteriile epistemologiei, îi lipsește domeniul de cercetare, adică obiectul cunoașterii, și nu are metodă fiindcă nu are unde să o întrebuințeze, astfel încât nu posedă risum teneatis pueri ! nici legi. Mă refer, desigur, la acele enunțuri care derivă din investigația științifică și au caracter de maximă generalitate și de necesitate logică

   În fine, eu nu am auzit ca vreun jurist să fi primit premiul Nobel în știința dreptului.

  – De ce nu, de vreme ce Premiul Nobel pentru literatură a fost decernat  cântărețului Bob Dylan ! Știu că  vă iubiți  cu sfințenie baștina, misterioasa și fascinanta Bucovină, că nu ați tăiat niciodată  rădăcinile  ce vă leagă de vatra aceea. Și mai știu că scrieți sonete, că vă mistuiți dorurile cântând la fluier. Cât cântăresc astfel  de sensibilități în opera unui magistrat ?

   – Păi, rămân cu amintirea cinstitelor orătănii ale ogrăzii mele, a blândelor cornute ori a cârdurilor de oi de la care am luat întâile ore de educație morală. Ființele acelea, vorba lui Tudor Arghezi, nu se prefăceau, nu-și căneu mustețile, nu umblau cu cioara vopsită, nu voiau să fie doftori în drept și, acum,  mi se pare că și bălegarul lor e mai onest decât ceea ce produce intelectul nevoiaș al vreunui minunat om politic băștinos.

     E rău la oraș că nu pot să cânt din fluier. Mă aude blocul și mă rușinez. Numai ghersul fluierașului alină dorul. Poate de aceea detest alte lăutării.  În fine, când îmi aduc aminte cine a scris sonete înaintea mea, arunc condeiul. Tot ce aș vrea să spun eu, au spus de un million de ori mai bine, cei care mi-au premers. Astfel de sensibilități, cum le ziceți, atârnă greu în munca de magistrat, în sensul că pot stimula indoiala metodică. Proștii au numai certitudini, dar au lipsă informația onestă și elementară.

    – Observ  astăzi că magistraților de la noi le lipsește cultura umanistă, că lumea lor  interioară  este populată numai cu versete din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu învățăturile bigote ale Institutului Național de Magistratură, mă înșel ?

    – Că bine le-ați mai nimerit ! Ambele surse de informație, altminteri cinstite până la un punct, dacă sunt rumegate de-a-ndăratelea, devin, precum zicea Ion Creangă, „curat meșteșug de tâmpenie.” O investigație psihologică a inteligențelor individuale într-un grup poate fi validată statistic dacă rezultatele măsurătorilor sunt distribuite grafic în forma unui clopot cu gura în jos. Se înțelege că în procente apropiate, dar nesemnificative, adică eliminate din calcule, la extremitățile curbei se regăsesc atât cei mai inteligenți, cât și cei mai puțin inteligenți indivizi, dar, cum am spus, valoarea statistică a grupului nu este dată nici de către geniile și nici de către imbecilii  lui, ci de către aceia a căror inteligență atinge valori medii pe scala măsurătorilor. Prin urmare, la fel ca și în statistica psihologică, și în magistratură e valabilă regula „Tot ce este excesiv este nesemnificativ.”

  Despre cultura umanistă a tagmei, de gustibus et de coloribus nihil disputandum… sau poate, din contra …tamen disputandum est.

     Cred că unii membri ai breslei au visat în copilărie  să devină designeri de țoale sau hair-styl-iști ori, în cel mai rău caz, genii, dar, întâlnindu-se cu ghinionul, n-au avut încotro și s-au făcut magistrați. D’alde ăștia când aud de cultură pun mâna pe pistol. Pe de altă parte, cel mai valoros Tratat de Istoria Românilor a fost scris, în secolul XIX, de către un magistrat –  A.D.Xenopol -, care era judecător la Tribunalul Iași.

   Cam ce fel de justiție ar face și cum ar conduce ședințele de judecată un magistrat cu lecturi semnificative din literatura antichităților greacă, latină, arabă și chineză, sau din epocile medievală și renascentistă ale culturilor europene, din literaturile clasică, romantică, simbolistă, modernă și post-modernă ale acestor  țări, din realismul magic sud-american? Eu cunosc un asemenea om, dar, din nefericire pentru noi, după o carieră excepțională în magistratură, s-a pensionat înainte de vreme și trăiește acum ascultând marea muzică universală și citind precum Pico della Mirandola. Îl invidiez și eu cât pot…

     – Demult, tare demult, un înțelept chinez  zicea că acolo unde există voința de a condamna, există și probe. Nu vi se pare că vorbele asiaticului sunt și acum valabile, îndeosebi în justiția valahă a ultimilor ani ?

   – Ăia care se dedau la astfel de ticăloșii nu posedă niciun fel de voință de a condamna. Voința e la alții. Sluga are doar instinct de hienă sau de vierme de cavou; îi halește la comandă pe toți, apoi e înghițit de concurență, fiindcă și în astfel de îndeletniciri jegoase oferta e generoasă.

    –  Ce ați simțit ca judecător după prima condamnare ? Dar ca om ? Nu este împovărător și inuman, în același timp, să-ți judeci semenii?

      – L-am judecat pe un soldat dezertor. Fugise din cazarmă pentru o mândră care îl cam uitase. În timpul pledoariei procurorului recitam în gând, pentru nefericit, următoarele versuri ale lui Mircea Dinescu: „…De nu, să-ți porți neprihănirea tristă/ca pe un câștig umil de câțiva franci/eu am să-mi fac obiele din batistă/pe rănile aprinse în bocanci//când tu în parcuri roze te vei bate/cu flori printre frumoși adolescenți/eu am să port o raniță în spate/și-am să-i învăț algebra pe sergenți…”

     I-am aplicat o pedeapsă de 8 luni de închisoare cu circumstanțe atenuante, la Batalionul Disciplinar.  Mai jos nu se putea.

     Vedeți, iubirea care mișcă sori și stele l-a dus pe amorez drept la  bulău.

     – Cât de singur este judecătorul atunci când deliberează ? Cineva îmi spunea că în camera de chibzuință nu aude decât  respirația lui Dumnezeu, așa este ?

    – Nu i-am simțit respirația – „Căci nu poate cineva să-mi vadă chipul și să trăiască”  (Lupta lui Iacov cu Îngerul) -, deși poate că a participat și El la deliberare, nu știu. În celula lui Radu Gyr și în alte gulaguri și temnițe a fost sigur. Păi, nu zice și părintele Nicolae la fel ?

    – Nici măcar răsuflarea Diavolului n-ați simțit-o  ? Un  fost magistrat din Baia Mare, mort între timp, scria într-o carte1 că „Judecătorul este ființa rară ce se aseamănă cu Dumnezeu. Sau cu Diavolul… Aveți grijă ! Nu știm cine locuiește înlăuntrul nostru. Vă doresc să nu semănați cu niciunul, dacă e cu putință. Rămâneți om. Ați fi un nemaipomenit magistrat…” Ceva mai frumos despre profesia asta n-am citit ! Chiar, cine a locuit înlăuntrul dumneavoastră, Dumnezeu sau Scaraoțchi ?

     – Destinul uman este îndatorat și liberului arbitru, nu numai voinței divine, care nu este accesibilă niciunui instrument  de investigație rațională.

    Tradiția islamică a reținut următoarea relatare anecdotică privind disputa finală dintre al-Ash`ari și magistrul său al-Jubba`i (sec. IX) legată de raportul dintre liberul arbitru (care poate fi și lăcașul teologiei diavolului) și voința divină:

     „…Să ne închipuim un copil și un adult în ceruri, care au murit în adevărata credință, însă adultul ocupă un loc mai bun decât copilul. Copilul îl va întreba pe Dumnezeu:

     – De ce i-ai dat acelui om un loc mai bun?

     Iar Dumnezeu va răspunde:

    – Pentru că a săvârșit multe fapte bune.

    Atunci copilul va zice:

    – De ce m-ai lăsat să mor atât de timpuriu fără a-mi da posibilitatea de a săvârși fapte bune?

     Dumnezeu va răspunde:

   – Știam că urma să devii păcătos și, prin urmare, a fost mai bine ca tu să mori copil.

    Atunci, din profunzimile iadului, se aude strigătul celor condamnați:

   – De ce, Doamne, nu ne-ai lăsat să murim înainte de a fi devenit păcătoși ?!”2

    – Și totuși, Dumnezeu sau Scaraoțchi ? nu vă ascundeți după cireșul islamic!

   – „Capul meu și mâna lui Dumnezeu” – ca Maradona. Întrebarea este maniheistă, iar eu ar trebui să apelez, în context, la Paraclet pentru a mă salva. Nu am umblat „…în calea făpturilor deșarte și-a celor făr de lege” deși, precum am spus, mi se pare că și judecătorii ar fi un fel de ființe, unii chiar oameni. Încât, mă apăr cu zisa lui Terențiu: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto”. Am distins, ca judecător, între jurisdictio și imperium și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am căutat dreptatea; nu m-am lăsat ispitit de cele ce sunt derizorii în actul de justiție. Oho, să faci dreptate asemenea lui Dumnezeu !…   

     – Se discută de ceva vreme despre existența ofițerilor  acoperiți printre magistrați. Sunt așa mulți, i-ați văzut, i-ați simțit  în preajmă  de-a lungul carierei ?

–––––––––––––

1Gheorghe Buzatu – Judecătorul

2Averroes Tahafut al-Tahafut, p. X, în Remus Rus – Istoria filosofiei Islamice. Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 71