– Am găsit în Cercul mincinoșilor, cartea lui Jean-Claude Carrière,  o anecdotă cu miez. Cică într-o cameră cufundată în beznă, un ins caută ceva, e omul de știință. Altul caută ceva ce nu există, e filosoful. Al treilea caută ceva ce nu există și  strigă că a găsit, e  credinciosul. Cum l-ați  descrie  pe judecător într-o  astfel de încăpere ?

– Păi, am stabilit că judecătorul, fiind numai juridic, nefiind științific, în genere,nu caută nimic nedefinit.

Nici filozof n-are cum să fie, întrucât îndeletnicirea dumisale n-are a face cu antinomiile rațiunii pure, categoriile metafizicii, geneza necesității logice, dogmatismul spontan,  scepticismul etc. ejusdem farinae.

Ar cam trebui să fie ultimul. Să creadă, asemenea lui Petrache Lupu de la Maglavit, care pretindea că l-ar fi văzut pe Dumnezeu în izmene, că în fieștecare zi, la serviciul lui de prin judecătorii, tribunale sau curți, trebuie să ciordească pios (sic!) câte puțin din meseria de făcător de dreptate absolută a  Celui de Sus.

– Cum vă explicați dăinuirea, secole de-a rândul, a absurdului dicton potrivit căruia să piară lumea, numai să se facă dreptate (fiat justitia pereat mundi) ? O tâmpenie mai mare nici că există ! Căci rostul justiției e să  păstreze sau să readucă echilibrul lumii, nu s-o distrugă  printr-un act de narcisism extrem. În definitiv, „dreptatea care nimicește dreptatea este strâmbă, crudă”, nu ?

Este adevărat ce ziceți și este și înspăimântător! Trăim timpul în care antropoide în robă, iezuiți ai justiției, închipuiți făcători de dreptate inchizitorială aidoma lui Girolamo Savonarola, pe scurt, nebuni, perverși sau escroci  ai acestui serviciu public îl deturnează aservindu-l puternicilor zilei.   Scriu așa în plin scandal de manipulare a actului de justiție.

Asta se întâmpla și în Roma – sec. II și sec. I î.Hr – nu e vreun lucru nou. De aceea, illo tempore, Cicero, în cartea sa De officiis (Despre îndatoriri), referindu-se la consecințele aplicării fanatice a legii, prin ignorarea finalităților acesteia, a contrapus nebuniei ….pereat mundus (rromanește: „Să moară mama, să moară familia și copilașii mei!) principiul mai așezat , mai cuminte, Summum iuris, summa iniuria – adică, excesul de justiție este tot injustiție.

 Parcă am mai  zis că tot ce este excesiv este nesimnificativ.

 Montesquieu a reluat și dezvoltat în Spiritul legilor această temă.

– Când v-ați gândit să îmbrăcați roba de judecător ? Copilul Ion Panaitescu visa să împartă dreptate sau să scrie poezii și povești?

Păi, în loc să fi scris în colecția Biblioteca pentru toți, am parvenit să scriu în Biblioteca pentru hoți. Bun și așa. Numai să nu fi greșit….

– Mulți trompetiști ai vremurilor noi urlă întruna că până în 1989 actul de justiție era o mascaradă, că magistrații erau ținuți în jujău de  „binomul PCR –  Securitate”. Cât  adevăr există în astfel de legende ?

Ați fost procuror și am fost judecător în acele vremuri. Când fluiera milițianul în intersecție, venea hoțul la el, de la 500 de metri, în pas alergător.    Era o disciplină în magistratură cum este acum pe la englezi sau nemți. Este adevărat, în același timp, că Justiția a fost deturnată criminal de către comuniști până la apariția codurilor – penal și de procedură penală – în anul 1968. După această dată, slugile din magistratura stalinistă au fost îndepărtate și în locul judecătorilor cu 6 luni de școală juridică a fost creat un corp nou de magistrați din absolvenții de elită ai facultăților de drept.

Pe ăștia nu-i mai păcălea nimeni cu „lupta de clasă.

– Sunteți avocat acum, ați fost și procuror, care dintre  cele trei roluri  vă caracterizează, care dintre ele a fost rostul dumneavoastră ?

Ca avocat sunt la fel de liber cum am fost ca judecător  sau procuror. Nu fac deosebire între aceste forme de exercitare a profesiei de jurist, întrucât tustrele m-au subjugat la fel. Până la urmă trebuie să se primenească și magistratura…

– Nu vă sperie tinerețea excesivă a magistraților de la noi, înclinația lor spre canibalismul judiciar ? Sau mi se pare mie că actul de justiție seamănă mai mult cu  o haiducie  judiciară ?

Păi, nu le zicem noi, unora dintre ei, orfani ? N-au mamă, n-au tată ! Sunt făcuți de aceeași mătușă  – I.N.M. (n.m: Institutul Național de Magistratură).

 

– Este încărcată conștiința  unui magistrat la final de carieră, e bântuit somnul lui de  chipurile oamenilor ce i-au stat în față ca justițiabili  ?

Este nebun de legat magistratul care zice că nu a greșit în profesie.

Nimeni, pe fața pământului, nu poate să spună că o pedeapsă este dreaptă, absolut. Pedeapsa este variabilă, achitarea este absolută.

În acești termeni, îmi recunosc greșalele făcute ca judecător sau ca procuror.

– Dacă ați  fi ministrul Justiției, care ar fi primele măsuri și inițiative  legislative luate ?

Funcția de ministru e pentru alții. Să fie la ei ! Doresc, totuși, prima facie, esențializarea legislației, umanizarea detenției, angajarea autentică a răspunderii magistraților, diminuarea cu 80-90 %,  dacă se poate,  a numărului de procese în România.  

– Cât de mult contează  pentru un magistrat,  la început de drum, să aibă un model, un coleg care să-l inițieze ? Ați avut astfel de modele ? Credeți că a fost o greșeală eliminarea completului colegial în cauzele de fond ? Culmea, la Înalta Curte de Casație și Justiție, unde magistrații au o experiență mai mare, în astfel de dosare completul este format din… trei judecători, pe când  la instanțele inferioare intră în complet  doar un singur judecător. E o lipsă îngrozitoare de logică – de exemplu, un proces penal care începe la prima instanță a țării este judecat de 8 magistrați, pe când, la celelalte, doar de… 3 (sau 4, când apelul se soluționează la ICCJ) !!?

Sigur că am avut de la cine învăța la începuturile meseriei. Colonelul Ciobotaru mi-a temperat instinctul dreptății, sfătuindu-mă să-i contrapun chibzuiala întemeiată pe lege și pe probe, de la Bogdan Savin Graur am încercat să învăț adâncimile raționamentului în materie de procedură, eleganța sclipitoare a soluțiilor,  natura imponderabilă a actului de justiție.

Ziceam, pe la începutul acestei discuții, că la Tribunalul Militar Teritorial, bunăoară, până la apariția Legii nr. 92/1992 – de organizare judecătorească-,  completul de judecată în primă instanță era compus din doi ofițeri magistrați și trei ofițeri de alte arme sau specialități militare care, așa cum s-a întâmplat o dată, într-o astfel de majoritate „absolut necalificată”, l-a achitat pe un colonel medic pentru infracțiunea de ucidere din culpă, în stare de ebrietate, la volan, pentru că „s-a stabilit” că acel domn doftor militar nu trebuia să facă închisoare. Minuta sentinței scrisă de pifani era antologică prin prostie și primitivism. La rigoare, acești asesori, „activați”, puteau confecționa orice soluție dacă „interesul național” ar fi cerut-o. Acum, nu mă dumiresc, compunerea completurilor „de 5”  ale Î.C.C.J., zis și ale morții subite,  e la fel? Adică și la Î.C.C.J. sunt tot așa,  doi judecători și  trei ofițeri de alte arme sau specialități? În rest, ce să zic? Organizarea judiciară la români este concepută astfel încât dihania politică să controleze totul în parchete și la instanțe. În dimineața zilei în care avea să moară,  Nicolae Labiș a fost vizitat de către  Mihai Beniuc și, întrebat cum se simte, primul poet i-a răspuns celui de-al doilea: „….în rest e bine” Zic și eu la fel. În afară de haosul instalat  prin multiplicarea infinită a cauzelor, prin insuficiența resurselor, prin controlul politic al activității  magistraților, prin caracterul întunecat și, uneori, halucinant al legilor, Justiția, „în rest, e bine…”      

– Altă anomalie, magistrații români, după ce împlinesc 45 de ani, se gândesc la un singur lucru – pensionarea ! Păi un magistrat complet  devii abia  pe la 50 de ani. Mi-ar  plăcea o instanță supremă cu  judecători trecuți de 55 de ani, realizați profesional și material, niște somități în fața cărora să-ți tremure  vocea de emoție. Greșesc ?

Nu greșiți. Părul coliliu și înțelepciunea maturității așezate și senine a seniorilor magistraturii e în contrasens cu imperativele Marelui licurici.

Epurarea magistraților, care au funcționat și până în anul 1989, e pe sfârșite.

–  Ce vă deranja cel mai tare într-o sală de judecată când  erați judecător ? Și ce vă deranjează acum, ca avocat ?

Aceleași lucruri. Nu i-am suportat pe judecătorii care, în timpul ședinței, răsfoiesc dosarele. Înseamnă că nu le-au studiat. Nu am tolerat amânările de pronunțare. Când isprăvești ședința, trebuie să știi ce Dumnezeu ai judecat. Dacă te dumirești după aceea, e prea târziu. Nu-mi plac judecătorii sau procurorii nervoși, agitați, siniștri. Îi consider lipsiți de educație și maniere. Nu-mi place lipsa de punctualitate și de cuvânt a unora dintre judecători sau a unora dintre procurori.

–  Am spus mereu că forța unui magistrat stă în puterea lui de a se izola  de societate, de a-și astupa urechile, de a duce o viață apropiată de cea a sihaștrilor. E prea mult, sau magistratul trebuie să coboare în mijlocul alor săi pentru a avea clară imaginea moravurilor și năravurilor societății căreia  i se adresează actul lui de dreptate ?

  Cred, cum credea și „bătrânul porcar Garibaldi din mahalaua adâncă Țicău” că magistații trebuie să fie „…iuți precum cerbii și imaculați precum serafimii”. Depinde de temperament și idealuri. Izolat și ursuz, magistratul e mai rău ca brânca și buba cea neagră. Om de lege și de lume, totodată, e o posibilitate care, iarăși, nu se poate.

Relativizând o dispută epistemologică, Protagoras din Abdera a zis cam așa: „Omul e măsura tuturor lucrurilor. A celor ce sunt cum că sunt și a celor ce nu sunt, cum că nu sunt”. Astfel încât măsura lucrului justiției este tot omul. Și atunci când este justiție, cum că este și atunci când nu este justiție, cum că nu este…

 – Este Justiția „invenția șovăielnică” a omului, așa cum scrie Jean Claude Carrière într-o carte1 plină de tâlc ?

––––––––––-

1Cercul mincinoșilor