– Vasăzică, oamenii aceia  din boxă, fiindcă  toți fuseseră arestați preventiv chiar în zilele tulburi din decembrie 1989, ocupaseră cele mai înalte funcții în aparatul de stat, deciseseră asupra destinelor noastre individuale și colective. Nu v-au timorat trecutul lor,  poziția specială  pe care o deținuseră cu numai câteva luni înainte ?

   – Măsura preventivă a arestării inculpaților fusese luată într-un așa iureș revoluționar, ca să nu zic mai mult, încât, pentru a ne desluși în legătură cu legalitatea acesteia, a trebuit să ne întrebuințăm serios, somându-l pe procurorul de ședință să prezinte, de la dosarul de casă, ordonanțele de arestare (asta și pentru a ști, la nevoie, ce se va deduce din pedeapsă).

     Vreau să vă spun că, înainte de a intra în compunerea completului, îi tratam cu dispreț pe sus-pomeniții inculpați. Nu că după aceea opinia mea   s-ar fi schimbat, nici vorbă, dar motivele erau altele. Toți membrii C.P.Ex. erau deosebit de inteligenți și probabil că, în domeniile lor de specialitate profesională, erau deosebit de competenți, repet, probabil. De pildă, Silviu Curticeanu – excepțional jurist -, Ștefan Andrei – diplomat de calibru greu – și Dumitru Popescu – născut scriitor, dar crescut activist – au obținut, fiecare, la examinarea psihologică aferentă expertizei medico-legală neuro-psihiatrică, calificativul genial. Cu toate acestea, unii dintre ei cred că erau prăbușiți moral. Dar cine sunt eu ca să-i judec?

     Audierea inculpaților a avut loc separat și, conform procedurii, ultimului audiat i se prezentau declarațiile celor ce i-au premers, pentru a formula cereri și a ridica excepții sau a pune concluzii. Audierea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu a avut loc într-una din zilele de vineri ale Postului Paștelui anului 1991, imediat după ascultarea lui Silviu Curticeanu. Inculpatului Popescu i s-au pus la dispoziție celelalte depoziții scrise, inclusiv cea a lui Curticeanu Silviu. Întrebat fiind dacă, în legătură cu această declarație sau cu oricare dintre celelalte, are de pus întrebări sau de formulat cereri, Popescu Dumitru i-a răspuns președintelui că nu e de acord cu cele consemnate la fila 5, stările a doua și a treia din declarația lui Curticeanu. Am tresărit, surprins de o stranie coincidență rezolvată magistral de către domnul colonel Ciobotaru. Merită să povestesc întâmplarea !

     Se știe că vinerea e a cincea zi a săptămânii și că paragrafelor sau alineatelor unui text li se mai zice și stări. Or, cum în paragraful doi din fila 5 Curticeanu Silviu declarase că lui Popescu Dumitru trebuie să i se impute deșănțatul cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, iar la paragraful 3, același  inculpat a mai declarat, spre a-și întări spusele, că, la aflarea veștii despre moartea dictatorului, Dumitru Popescu a izbucnit în plâns, președintele completului l-a interpelat în următorii termeni pe acesta:  „Domnule Popescu, ni se pare nouă sau obiecțiunile dumnevoastră vizează și stările din ziua a cincea, nu numai stările din pagina cinci”? Surprins, Dumitru Popescu a zâmbit cu subînțeles, schimbând vorba. De fapt, în ultima zi de vineri a Postului mare, în biserica ortodoxă se cântă Prohodul Domnului.

     Starea a doua a  acestei litanii începe astfel: „Cuvine-se, dar, să cădem la tine, Ziditorul cela ce pe cruce mâinile ți-ai întins și-ai zdrobit de tot puterea celui rău. Cuvine-se, dar, să slăvim a ta ‘ngropare, Doamne, că cu patimile tale ne-ai scos din Iad, și din stricăciune toți ne-am izbăvit…” Iar versurile 16-18 ale  stării a treia a cântării de îngropăciune sună așa: „Maica şi Fecioara, când Te-a văzut jos mort se tânguia cu jale: Primăvară dulce, Fiul Meu prea dulce, frumuseţea unde Ți-ai pus? Plângere prea mare, a pornit Curata, dac’ai murit”.

     Și acest episod marginal a făcut parte din ”Procesul celor 24 – 1 – 2”.

   – Erați acum învestit să faceți dreptate, deși, probabil, figurile aflate în zeghe, aduse la  curte direct din penitenciar, nu vă stârneau  cele mai plăcute sentimente, greșesc ? Cum reușește magistratul-judecător să-și înfrângă într-o astfel de situație resentimentele, prejudecățile ?

    – Nici eu, nici domnul colonel Ciobotaru n-am avut rude la Ierusalim și, de altfel,  nici  nu ne-am dorit vreodată  să-i judecăm pe acești străini, dar, dacă tot a trebuit s-o facem, am hotărât să nu dăm cinstea pe rușine.

     Am fost curios să-l deslușesc pe Paul Niculescu-Mizil din cauza căruia, prin anii ‘59 – ’60, am mâncat bătaie de la învățătoare. Tabloul acestuia era ultimul de pe peretele din față al clasei, alături de cele ale lui Gheorghiu – Dej, Chivu  Stoica, Dumitru Coliu etc. – toți membri ai Biroului Politic al Comitetului Central  al Partidului Muncitoresc Român.  În timpul orei am tras cu o boabă de porumb, dintr-un pistol cu țeava de soc, drept în tovarășul Paul Niculescu-Mizil, căruia i-am scos ochiul. A urmat cuvenita chelfăneală și amenințarea cu excluderea din organizația de pionieri pentru vina de…  asasinat politic.

   La primul apel în cauză am zâmbit, cuprins pentru o clipă, de această amintire….

    – Și totuși, cum reușește magistratul-judecător să-și înfrângă într-o astfel de situație resentimentele, prejudecățile ? Poate că răspunsul îi va interesa pe judecătorii de azi,  atât de cruzi, prin vârstă și porniri.

    – Uneori, starea de fapt din dosarul penal poate fi răscolitoare prin tragism, prin caracterul ei nedrept, prin absurditate sau cruzime dar, aidoma chirurgului care extirpă răul individual, coase rana și o lasă vindecată, judecătorul extirpă, dacă îmi este îngăduit a zice astfel, bubele, gâlcile cu puroi din gâtlejul sau din curul cetății.  Cu toate acestea, judecătorului îi este îngăduit să (se) plângă numai după ce soluționează cauza. Înainte, nu, pentru că ar fi incompatibil.

   Mă tem că pe domniile lor, domnii judecători, îi amuză teribil amănuntul profesional privitor la individualizarea pedepselor, altminteri nu-mi explic de ce, bunăoară, alimentează zilnic iadul pușcăriilor sau al centrelor de detenție cu atâta suferință inutilă, cu amar și cu pustiu.

   Psihopatul sadic, sociopatul, setosul de dreptate, smintitul si stricatul din fire, răzbunătorul hiperperseverent, omul unei singure cărți sau nici al aceleia, alte pozne ale firii, n-au cum să fie judecători, cu toate că sunt.

    În fond, categoriile nozologice ale psihiatriei – nevrozele, psihozele și psihopatiile – pot fi decelate nu numai prin așa-zisul, vai de el!, examen psihologic la admiterea în magistratură, ci și prin produsul muncii judecătorului sau prin orice fapt cotidian pe care acesta îl comite.

    Am absolvit, ca elev al Institutului Medico-Militar, Facultatea de Filozofie, Secția Psihologie, a Universității București – cu specializare în Psihopatologie și Psihiatrie. Am și practicat o bucată de vreme această profesie, așa încât, prevăzut cu o asemenea sculă, uneori contemplu deznădăjduit spectacolele de mare psihiatrie oferite, în sălile de anchetă sau de ședință, de către stabilii  ori inamovibilii bolnavi ai breslei mele.

    Constructorii de poduri se așază dedesubt la testul de rezistență al operelor de artă pe care le-au edificat, pe când magistrații… Să vă povestesc ceva interesant și pilduitor.

    Cândva, l-am judecat, în recurs pe un inculpat pentru o infracțiune contra vieții și, după vreo câțiva ani, prin 1992, l-am întâlnit la Penitenciarul Gherla – era frizerul pușcăriei. Venit de pe drum, voiam să mă bărbieresc, numai că nu știam ce brici avea să mă radă. Când mi-am dat seama, era prea târziu, mai ales că și condamnatul dădea semne că m-ar cunoaște de undeva. Îmi ziceam în sinea mea: „am sfeclit-o, dar nici înapoi nu dau” !  Când mi-a venit rândul, m-am așezat, cam veșted, recunosc, pe scaunul (electric) al binevoitoarei mele gazde, care a și început ritualul săpunirii etc. Lucrând cu briciul, atent și, după gusturile mele, cam insistent – dar poate că mă înșelam… – pe la glotă și carotidă, Figaro își amintea întâlnirile noastre de la Tribunalul Militar Teritorial. Mi-a spus că îi pare rău pentru fapta comisă, dar că l-am judecat cu dreptate. A însemnat mult pentru mine, mi se confesa artistul, că deși  am căzut, am greșit, mi-ați zis să rămân om fiindcă numai omul greșește și repară – atât cât poate – răul, fiindcă numai omul ratează, rața nu ratează niciodată. De față mai erau și comandantul unității – colonelul Vasile Mureșan – și președintele pomenitei instanțe militare care aveau să afle, după aceea, secretul reconfortantelor taclale. Această săpuneală a fost diploma de merit pe care am primit-o în magistratură. Nu-mi mai trebuie alta.

   Are curajul vreun  tânăr și impetuos Dorel – magistrat al zilelor noastre – să-și verifice trăinicia hotărârilor pe care le-a dat, hai să nu zic sub briciul frizerului pe care l-a condamnat, dar, măcar, pe scaunul coafezei ?

    În același penitenciar a zăcut, ca deținut politic, între alții, și Bartolomeu Anania – arhiepiscop, în anul 1993 al  Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.

   Vizita mea la Gherla era ocazionată atât de sfințirea paraclisului închisorii de către Înaltpresfințitul, cât și de hirotonirea câtorva tineri teologi în Sfânta Taină a Preoției. Cu această ocazie, Bartolomeu Anania – fost deținut, precum am zis – s-a întâlnit cu doi dintre gardienii săi, fapt la care am fost martor și care a fost evocat de către dr. Mircea Gelu Buta în cartea sa, Amintiri despre mitropolitul Bartolomeu Anania, în următorii termeni: „În camera de lucru căptuşită cu cărţi, de la Nicula, în jurul dulceţurilor şi cafelelor servite de maica Galineia, obicei din Vechiul Regat pe care Înaltul îl respecta cu sfinţenie de fiecare dată când ne întâlneam, acesta ne-a povestit o întâmplare care s-ar fi cuvenit inclusă în memorii. Era o amintire destul de recentă, datând de pe la mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut. Arhiepiscopul Clujului venise să sfinţească un paraclis la închisoarea din Gherla. La sfârşitul slujbei, doi oameni gârboviţi de vârstă, civili, nu deţinuţi, păreau că vor să-i spună ceva arhiereului, însă nu cutezau să se apropie. Comandantul închisorii, care ştia că Arhiepiscopul petrecuse câţiva ani buni ca deţinut politic la Gherla şi la Aiud, i-a zis că cei doi oameni fuseseră gardieni acolo în anii ’50, veniseră la slujbă, însă se simţeau tare ruşinaţi şi împovăraţi de trecutul lor… «Atunci, ne mărturisea Înaltul, m-am dus eu la ei, am îngenuncheat împreună (şi ceilalţi aflaţi de faţă) şi am rostit cu toţii Tatăl nostru, accentuând cuvintele Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…»”.

    – Mi-ați adus aminte de o poveste asemănătoare trăită de mine. Demult, am arestat o colegă avocat, o femeie cu o statură impozantă în lumea noastră, dar asta am aflat mai târziu. În cele din  urmă a fost condamnată, însă, după ce s-a liberat, mă suna în preajma sărbătorilor pascale sau de iarnă și îmi făcea urările tradiționale. Ținea mereu să-mi mulțumească pentru omenia cu care am tratat-o… La un moment dat (devenisem avocat), m-a rugat să o asist la reabilitarea judecătorească. Am refuzat politicos, nu mi se părea potrivit, deși astfel s-ar fi închis cercul judiciar în mijlocul căruia fusese prinsă o vreme femeia.  În fine, amintiri  dintr-o  altă viață.

   Dacă ați judeca azi Dosarul CPEx, cu mintea de acum, desigur, ați pronunța aceeași soluție  ?

   –  Da. În țară s-au schimbat multe, desigur, doar starea de fapt reținută în Dosarul membrilor C.P.Ex. a rămas cum am stabilit-o noi pe bază de probe.

    – V-a schimbat viața dosarul acesta, ați devenit un altul, v-a stricat celebritatea de atunci ?

   – Păi, nu. Învățat de-acasă să zic bună ziua și la gâște când voi ajunge în București, am rămas, întotdeauna, deoparte de tumultul mondenităților cu protocol, n-am practicat gimnastica vizitelor cu servile genuflexiuni pe la ambasade și, pe scurt, nu cred că mi-am pierdut omenia.

     – După ce ați judecat un astfel de dosar, îmi puteți spune ce a fost în decembrie 1989 în România ? Revoluție, lovitură de stat ori amestec grosolan al  străinătății  în treburile noastre interne ?