– Chiar suntem o țară tristă plină de humor ?

Să ştii că nu mi-a plăcut niciodată Bacovia. Şi nici poezia ftizică. Prin urmare, am rezerve şi faţă de versul ăsta. E adevărat, am dat naştere câtorva paradoxuri năstruşnice, dar altfel nu cred că suntem nici mai trişti decât nord-coreenii, nici mai plini de umor decât irlandezii. În schimb, zace în noi o voluptate a autoflagelării cum mai vezi doar prin procesiunile religioase din Filipine. Ne place să ne arătăm singuri cu degetul, să ne considerăm ultima găină din gostat. Nu degeaba „ca la noi la nimeni” are patent românesc. Unii încearcă un fel de mândrie nătângă în clipa când îşi vorbesc neamul de rău. E o performanţă care e la îndemâna multora şi care se cheamă fudulie autoveştejitoare.

– Citim traduceri din alte limbi, dar arar ne întrebăm cine este cel care ne facilitează întâlnirea cu scriitorii străini. Cum e să-i tălmăcești și răstălmăcești pe alții, cât de mult înseamnă  traducătorul ?

  E frumos şi câteodată complicat. Iar dacă-i răstălmăceşti, e mai mult decât complicat. În plus, meseria asta se numără printre cele care îţi asigură anonimatul, la fel ca meseria de bibliotecar sau de merceolog. Poţi fi băgat în seamă doar dacă ratezi traducerea şi masacrezi originalul. Altfel, slabe speranţe. Traducătorii, fie ei şi scriitori sau nu, pleacă la drum ştiind că nu vor avea parte de recunoaştere. De fapt, nici nu cred că-i interesează. Oricum însă, nimeni nu întoarce capul pe stradă după Emanoil Marcu, Viorica Nişcov, Andrei Ionescu, Ileana Scipione sau Sorin Mărculescu. Sunt doar nişte umbre de pe pagina a treia, nişte dubluri, nişte cascadori care fac numere de acrobaţie textuală. Sunt oameni subplătiţi în mod jignitor şi cărora li se cere să aibă acribie, acurateţe şi profesionism în condiţii financiare lamentabile. Simplul fapt că traduc mai departe e un semn de generozitate faţă de cititori. Nu ascund, există şi în fenomenul acesta impostori frenetici. Şi, din păcate, destul de mulţi. Rezumând, e frumos să fii un traducător dăruit, cu condiţia cumva paradoxală de-a nu trăi exclusiv din traduceri. În România aşa ceva nu cred că e posibil, la cum arată lucrurile acum.

– Te-ai atașat, prin traducerile tale, de un autor anume ? Există  riscul să-ți schimbe personalitatea exercițiul acesta al traducerii ?

  M-am lipit de Julian Barnes şi de Jonathan Coe. Îmi plac mult de tot amândoi. Primului i-am tradus şapte cărţi, celui de-al doilea, trei. (Am tradus şi patru cărţi din David Lodge, dar fără să mă ataşez afectiv de scrisul lui.) Există categoric un risc când eşti şi scriitor, şi traducător. Iar riscul nu e să te  molipseşti tu de la autorii traduşi – ceea ce poate că n-ar fi neapărat un lucru rău – , ci să-i faci pe autorii traduşi să semene unul cu celălalt şi, mult mai grav, să semene cu toţii cu tine. Asta e de neiertat. Când traduci, îţi suspenzi ipostaza auctorială. Nu mai creezi, ci recreezi. Liniile desenului sunt trasate de altcineva, tu doar le îngroşi. Ştiu că mulţi traducători se autoflatează spunând că traducerea e tot un act de creaţie. Nu prea e aşa. Ideea concretizată în operă nu-ţi aparţine. Tu te mărgineşti să pui culorile limbii tale. Sigur, nu e o treabă uşoară, dar nici creaţie propriu-zisă nu e.

 

– Ce vrea să spună  Mario Vargas Llosa când scrie că „ Femeia și arta se  exclud, prietene. În fiecare  vagin e înmormântat un  artist”.

Bănuiesc că enunţul nu e al lui Vargas Llosa, ci al unuia dintre personajele sale. Nu mai ştiu al cui, nu am lecturi foarte proaspete din el. Seamănă a decupaj din „Elogiu mamei vitrege”, dar nu bag mâna în foc. Oricum, e punctul de vedere al unui personaj. Adică scorneală, nu realitate. Însă indiferent cum ar fi, în cazul în care reţeta asta de succes artistic vizează cumva abstinenţa sexuală, e o nerozie fără margini. Dacă la un fotbalist mai înţeleg că nu face sex în noaptea de dinaintea meciului, în cazul artei mi se pare ceva stupid şi fără noimă. Doar un nătărău poate avea superstiţii hormonale.

– Dar cât dintr-o carte nu e autorul însuși ? Ficțiunea nu înseamnă chiar scriitorul, plăsmuitorul  ei ?

Tudor Ganea, un autor tânăr, căruia i-am prezentat debutul şi i-am lansat o a doua carte, spune cam aşa (citez doar ideea, fără pretenţii de acurateţe): „dacă te hotărăşti să scrii, e limpede că măcar o parte din ce eşti şi din ce ţi se întâmplă va migra şi se va topi în scrisul tău, în cărţile şi în personajele tale”. Înclin să-i dau dreptate, iar unele lecturi recente l-au confirmat pe Tudor Ganea. Am citit un roman – foarte bun, minunat – în care unul dintre personaje îl admiră enorm pe locotenentul Columbo. Ei bine, autorul (nu vreau să-l numesc) e un fan declarat al lui Columbo. Într-un alt roman, protagonistul are o viaţă conjugală la graniţa infernului. Ştiu din gura autorului că e el însuşi victima unui regim de acest tip. Şi chiar dacă scriitorul nu-şi mută viaţa din apartament în carte, o contaminare cât de mică tot există. Măcar în amănunte şi în crâmpeie de întâmplări, dacă nu în proiecţii mai ample, ca în cazurile citate. Uite, „Aştept să crăpi” e un volum de proză comică, fără legătură cu mine ca trăitor în România. Totuşi, două povestiri de acolo au sâmburi autobiografici. Mici, dar identificabili de cei care mă cunosc. Scapă acestui reflex sau acestei tendinţe scriitorii care se refugiază în trecutul îndepărtat, în altă istorie şi în altă geografie. Dar nici acolo de tot.

 – De ce crezi că intelectualii de stânga nu se aud în România ?