– Crezi că până la urmă românii vor câștiga Nobelul pentru  literatură?

Sunt absolut convins, chit că asta sună, de peste un deceniu, a marotă naţională. Mircea Cărtărescu e cel mai bine plasat, fiindcă a fost tradus masiv în Suedia (condiţie obligatorie), fiindcă acum doi ani era cotat la bursa pariurilor în prima duzină, cot la cot cu Eco, şi fiindcă e foarte bun. Are talent, expresivitate, anduranţă (un atribut nu tocmai literar), imaginaţie şi forţă epică. Un singur amendament: nu „românii” vor câştiga Premiul Nobel pentru literatură, ci Mircea Cărtărescu pur, simplu şi individual. O va face pentru el, nu pentru ţărişoară sau pentru imaginea ei.

 – Dar  Balonul de Aur?

  Altfel spus, va rodi oare un nou Luis Nazario da Lima Ronaldo sau Roberto Baggio din Florinel Coman? Răspunsul e scurt şi net: nu. Altă întrebare.

– Cântărețul Bob Dylan este ultimul laureat al Premiului Nobel pentru… literatură. Mario Vargas Llosa declara recent că „Civilizația spectacolului i-a oferit  Nobelul pentru  literatură unu muzician. Anul viitor, ar putea fi un fotbalist…” Chiar așa, spre ce se îndreaptă această civilizație a spectacolului?

Vargas Llosa îşi fructifică titlul unei culegeri de articole care chiar aşa se cheamă, Civilizaţia spectacolului, şi ne spune un lucru pe care-l observăm şi noi în priza cotidianului: că acest tip de civilizaţie riscă să ducă la dispariţia culturii în accepţia tradiţională. Schimbarea începe aici să semene cu o mutaţie: triumfă presa senzaţionalist-tabloidă, se banalizează artele şi literatura, se îngroaşă tuşele grotesc-frivole ale politicii. Toate astea înseamnă o relativizare a criteriilor, ceea ce ar putea duce la un moment dat la premierea unui chirurg pentru silvicultură şi a unui oenolog pentru industria tipografică. Sunt însă destule voci care aprobă şi chiar laudă opţiunea juriului Nobel pentru Bob Dylan. Mărturisesc că nu le împărtăşesc punctul de vedere şi îmi asum lipsa de supleţe la acest capitol. Cred, în desuetudinea mea, că Rushdie, Oz, Roth, Barnes, Ishiguro sau Kundera sunt nedreptăţiţi prin alegerea lui Dylan, aşa cum au fost şi cu alte prilejuri (la premierea lui Patrick Modiano sau a lui Tomas Tranströmer). Iar legat de civilizaţia spectacolului, nu ştiu dacă avem ce să facem. În epoca postculturii, falşii idoli jubilează.

 

– Te-ai gândit că scriitorul Radu Paraschivescu se poate compromite vorbind despre Mamele și Chipciu ? Uneori, mă întreb dacă invitații cu care împarți  studioul de televiziune, la Digi Sport 1, ți-au citit vreo carte…

Mi-am pus întrebarea şi m-am bucurat când răspunsul a fost negativ. De ce m-aş compromite? Fiindcă vorbesc despre fotbal într-o emisiune TV? Mi se pare mult mai grav să furi, să plagiezi (adică tot să furi) sau să mistifici. Păstrând proporţiile, oare Vargas Llosa, Eco şi Rushdie s-or fi compromis într-o celebră emisiune TV de la francezi în care au vorbit despre pasiunea lor pentru Real, Juventus şi Tottenham? Sigur, moderatorul nu era Vali Moraru, ci Bernard Pivot, dar principiul e până la urmă acelaşi. În plus, dac-aş refuza angajamentul, aş face dovada unei trufii deplasate. (Trec peste faptul că prezenţa în studioul TV e şi sursă de venit.) Altfel, mi-e greu să ghicesc dacă mi-o fi citit vreunul dintre colegii de platou producţiile. Însă am fost surprins când Emilian Dolha m-a abordat într-o benzinărie, cu doi-trei ani în urmă, şi mi-a declarat că-i plăcuse la nebunie Cu inima smulsă din piept. În momente din astea se vede că, aidoma minciunii, şi prejudecata poate avea picioare scurte.

– Ce înseamnă pentru tine fotbalul ?

Radu Cosaşu a furnizat demult o definiţie fermă: „Sportul e forma corporală a culturii”. Cum fotbalul face parte din sport, definiţia i se aplică şi lui. Dincolo de asta, văd în fotbal certitudinea sănătăţii şi a firescului. Singurii care nu bat mingea pe maidan în copilărie şi mai târziu sunt bolnavii şi geniile.

– Știi că m-am întrebat dintotdeauna  cum e să te  naști și să copilărești în București ? Cu un soi de compătimire, desigur, pentru voi, copiii de asfalt rătăciți printre  liniile de tramvai…

 Mă raliez curiozităţii şi compătimirii tale, fiindcă nici eu n-am copilărit la Bucureşti. Am făcut-o în acelaşi Lugoj unde m-am întors apoi vacanţă de vacanţă şi unde mi-am stabilit domiciliul provizoriu după terminarea facultăţii. Nu cred că împlinisem un an când mama şi tata au decis să mă trimită la nişte neamuri bănăţene foarte apropiate – altele decât cele la care am stat după 1984 – şi să mă lase acolo până când a trebuit să merg la şcoală. Dacă am cei şapte ani de acasă, ei sunt clădiţi şi verificaţi la Lugoj. Am locuit la cincizeci de metri de câmp şi de gârlă, am jucat tenis (şi am pierdut) în faţa unor copii care opuneau rachetei mele metalice un tocător de vinete şterpelit din bucătărie, am fost cel mai slab la fotbal acolo, deşi eram cel mai bun la şcoala din Bucureşti, am trăit în paradisul simplu al unui copil fără griji şi fără lipsuri, inundat de blândeţea şi de iubirea unchiului şi a mătuşii.

– Ce-ți doreai să  te faci în visele tale de copil, scriitor sau fotbalist ?