– De ce crezi că intelectualii de stânga nu se aud în România ?

 – Oho, cum să nu se audă? Se aud, se văd, se sprijină, scriu, traduc, lansează cărţi, înfiinţează platforme online, iau atitudine, li se decernează premii, sunt traduşi afară, fac absolut tot ce fac şi cei de dreapta, dar în orizontul altor convingeri (poate şi cu o altă stilistică). Criticatac e doar un exemplu, chit că agenda celor de acolo e, din punctul meu de vedere, discutabilă şi nu pare întocmită de ei. Vasile Ernu, Ciprian Şiulea, Costi Rogozanu, Caius Dobrescu sau Alexandru Matei sunt doar câteva nume. Sunt şi alţii, nu puţini. Unii talentaţi, alţii mediocri. Nu-i arăt cu degetul şi nu-i resping. Mă rezum să constat că există şi că îşi pot face cunoscute ideile. Şi nu cred că i-ar da prin cap vreunuia dintre ei să se considere barat, scos de pe orbită sau obstrucţionat în demersuri. Ar fi pur şi simplu un neadevăr.

– Știu că ai colindat recent prin bibliotecile sătești. Cu ce impresii ai rămas ? Mai  citesc oamenii din mediul  rural ?

 – Se împlinesc acuşi cinci ani de la acel „curând”, dar impresiile nu s-au şters. Biblionet, demersul care m-a trimis în bibliotecile informatizate din mediul rural, n-a fost neapărat un barometru de lectură, ci mai degrabă o formă de cuplare a oamenilor din mediul rural la mijloacele noi de comunicare şi de găsire a unor scurtături profitabile. În general, cine a vrut să citească a citit şi înainte de Biblionet, iar cei pe care nu i-a interesat povestea asta au rămas neinteresaţi şi după. Informatizarea bibliotecilor rurale a produs alte lipituri în viaţa oamenilor. Unii şi-au regăsit rude cărora le pierduseră urma, alţii au învăţat să întrebuinţeze tehnica în scopuri foarte personale şi neliterare, alţii au folosit internetul ca să călătorească virtual în locuri inaccesibile concret, dintr-o mulţime de motive (sărăcie, distanţă, sănătate şubredă, frică de avion, criză de timp etc.), alţii au valorificat potenţialul ludic al calculatorului. Biblionet n-a însemnat sub nicio formă transformarea unor sate de analfabeţi în comunităţi de academicieni sau de erudiţi. Dar a lăsat urme în viaţa oamenilor şi le-a înlesnit bucurii, asta cu siguranţă.

– Când te-ai îndrăgostit  prima oară  și ce ai simțit atunci ? Ne îndrăgostim de fiecare dată altfel, sau este la fel ?

 – Sper din suflet, ca unul care luptă împotriva plictiselii, că ne îndrăgostim de fiecare dată altfel. Ar fi trist să înfăptuim aceeaşi coregrafie în buclă. Noroc că persoanele de care te îndrăgosteşti nu seamănă între ele, ceea ce te obligă să ai la rândul tău o altă viaţă de amorez la fiecare apariţie. Prima dată? Of, eram în clasa a cincea şi mă îndrăgostisem (nu chiar lulea, dar măcar portţigaret) de o fată pe nume Gabriela Nicolaescu, fata ziaristului sportiv Gheorghe „Gheghe” Nicolaescu. Mergeam în grup la ştrand şi aveam grijă să mă ţin întotdeauna lângă umărul ei rotund şi bronzat, pe care de vreo câteva ori l-am şi atins. Eram de o stângăcie melancolizantă, să ştii. Mă rog, au trecut câteva zile şi mi-am dat seama că ţintisem mult prea sus. Gabi, fie-i destinul sidefiu şi sidefat, trata amor (ca într-a cincea, adică pe bază de ocheade şi îmbujorări) cu un coleg mai înalt, mai musculos şi cu tată mai ambasador decât al meu. Ghinion.

 

– Se poate vindeca lumea prin iubire ?

 – Doar dacă am fi dispuşi cu toţii să ne convertim la candoare romantică. Altfel, e o iluzie la fel de firavă ca aceea că o carte poate schimba o lume. Poate, pe naiba! Îl schimbă pe autorul ei şi atât. Lumea vindecată sau măcar vindecabilă prin iubire e o naivitate superbă, nimic altceva. Asta ca să nu mai socotesc de câtă iubire ar fi nevoie în Coreea de Nord, Siria sau Afganistan. Nu, lumea nu poate fi vindecată prin nimic. E formată din oameni, iar oamenii au în ei sămânţa răului chiar din clipa când fac ochi.

– Ai avut idoli ? Cum au arătat  ei, dacă  au existat?

 – Singurii mei idoli adevăraţi, cum scrie la carte, au fost din sport. Iar cel mai bine profilat dintre ei s-a numit Johan Cruyff, pe care l-am pus sub Maradona ca valoare şi spectaculozitate, dar peste el ca viziune şi inteligenţă. Am mai spus, în copilărie şi în adolescenţă am vrut să fiu Johan Cruyff. Lângă el  aşez câţiva artişti, scriitori, baladişti sau rockeri pe care nu i-aş numi neapărat idoli, dar lângă care aş fi vrut să trăiesc şi pe care mi-ar fi plăcut să-i am alături mereu: David Gilmour şi Julian Barnes, Mark Knopfler şi John Fowles, Paul Simon şi Anthony Hopkins, Brian May şi Draźen Petrović.

– Nu te sperie lumea  în care trăim ?

 – Mă contrariază de multe ori, iar alteori mă împinge în stupoare. Totuşi, n-aş spune că mă sperie, mai ales dacă judec prin comparaţie sau prin raportare la alte versiuni ale aceleiaşi lumi. Ia să te aud, ţi-ar fi plăcut să trăieşti în Spania Inchiziţiei? Dar în Franţa Terorii? Dar în ţinuturile pe unde a trecut Ginghis Han? Dar în timpul marilor războaie din istorie? N-o fi Europa lui 2017 cea mai bună dintre lumile posibile, dar prin comparaţie cu altele mi se pare de-a dreptul paradiziacă.

– Ți-ar fi plăcut să trăiești în alte timpuri ?