S-a născut în București, în 1960, cu un an înaintea mea. Iubește definitiv și ireversibil fotbalul, ca și mine, dar n-a ținut niciodată cu Dinamo București. A fost și a rămas pe veci „polist”, într-o vreme în care Timișoara însemna  ceva în jocul acesta vulgar și sublim deopotrivă. Îi plac pisicile și cărțile  comice, oamenii  vulnerabili și dulciurile, echipele care știu să piardă grațios și brutăriile franțuzești. În schimb, nu-i plac târâtoarele (de niciun fel), gramatica generativ-transformațională, laptele, broccoli, naționala de fotbal a Greciei și spitalele. E leu, dar a trecut prin  circul roman și prin câteva devalorizări. Așa se prezintă în Maimuța carpatină Radu Paraschivescu, demult profesor de engleză într-un liceu din Lugoj.

Apare frecvent la Digi Sport, unde prezintă încântător nu doar poticnelile  din  graiul nostru, ci și fazele litigioase culese de pe stadioanele din Chiajna ori Voluntari.

 Dar, dincolo de aceste hobby-uri, Radu Paraschivescu este autorul unor romane remarcabile, între care Cu inima smulsă din piept și Fluturele negru (ultima nu poate lipsi din  clasamentul primelor zece proze postdecembriste !)

Un tip fermecător,  ironic și parolist, un intelectual cu umor, neacrit de aerul tare al turnului de ivoriu în care destui presupun că  și-ar duce traiul invitatul meu.

 – Așadar, cine ești tu, Radu Paraschivescu ?

  M-ai prezentat atât de bine, încât nu ştiu dacă mai am ceva de spus, Marian. Sau de corectat. Poate doar că n-am fost profesor la Lugoj, ci la treizeci şi ceva de kilometri de Lugoj, într-un loc pe nume Făget – pe atunci o comună mare, astăzi un oraş mic. La Lugoj, în casa unui frate al mamei, doar am locuit în primii trei dintre cei patru ani şi două luni, cât am predat la Făget. Altfel spus, am fost un bucureştean care a făcut naveta din Banat în Banat. Dar nu mi-a fost cu bănat, deşi nici foarte simplu n-a fost. La rezumatul literar pe care mi l-ai făcut îndrăznesc să adaug. Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, un roman cu un titlu despre care mi-ai spus cândva că e prea lung ca să-l ţină minte cineva şi să-l mai şi cumpere. Şi dacă tot am capturat microfonul nevăzut al discuţiei, dă-mi voie să mă laud: chiar când stăm aici de vorbă scrisă, îmi apare. Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time), o colecţie de cinci povestiri comice despre noi şi beteşugurile noastre.

 – Uite că nu m-am înșelat cu titlul acela prea lung al volumului tău, în care ne aduci aminte, printre altele, și de povestea imnului celor de la Liverpool, superbă carte ! Apropo, de ce ai ales numai teme din afara spațiului românesc ? Sunt mai mari șansele să pătrunzi așa în literatura universală ?

  Poate că e util să spun că povestea baladei The Fields of Athenry e scorneală pură. Cântecul există şi-l auzi prin multe baruri şi magazine de suvenire din Dublin, dar a fost compus prin anii 1970. Eu i-am confecţionat o biografie fictivă şi l-am împins în timpul foametei irlandeze din anii 1850. Acum el e imnul-adjunct al lui Liverpool, în trena lui You Will Never Walk Alone, şi se numeşte The Fields of Anfield Road. În ce priveşte şansele mele de pătrundere pe conductele europene ale literaturii, ele sunt mici. Însă nu m-a interesat forma asta de insinuare şi n-am ales subiecte de afară ca strategie de plasare a romanelor mele în alte ţări. Recunosc că mi-ar plăcea să mi se traducă una, două sau trei cărţi, însă n-am depus diligenţe. Abia cu o săptămână în urmă i-am scris unui traducător prolific din română în engleză şi i-am cerut, contra cost, sprijinul pentru traducerea unui capitol, în ideea că la un moment dat o să-mi confecţionez o mapă internaţională şi o să fac, pe cont propriu, alte demersuri. Cum ţi-a răspuns ţie, aşa mi-a răspuns şi mie.

– De ce Caravaggio, ce te-a apropiat de misteriosul și nonconformistul pictor ?

  Cunoştinţele mele autentice despre pictură încap pe o cartelă de metrou. Sunt un privitor neinstruit şi fără calificare. Da, am văzut muzee de artă, da, am intrat în galerii de pictură, da, am participat la vernisaje, da, am citit câteva tratate şi mi s-au pompat în creier noţiuni de specialitate, însă astea nu mă fac un avizat în chestiune. Ei bine, la Caravaggio am reacţionat ca în urma unui şoc electric. M-am simţit curentat şi împins să scriu Fluturele negru de îndată ce m-am oprit în faţa tripticului matein din inima Romei, în biserica San Luigi dei Francesi. Nu pot să explic. A fost o descărcare dinspre tablou înspre adâncurile mele. Am stat acolo cinci minute şi deja mintea a început să-mi fabrice primele linii ale poveştii. Pe urmă am plecat după tablourile lui Caravaggio din muzeele Vaticanului şi de la Galleria Borghese, din biserica Santa Maria de Popolo şi din Galleria Doria Pamphilj. Am  citit apoi despre el, am înghiţit un tratat de pictură şi am simţit mereu că o prinţesă ca Roma merita un paj ca lombardul acesta dezaxat, genial şi mâncat de boli. De fapt, cam asta e Fluturele negru, povestea Romei de la 1600 şi a unui om condamnat la moarte în contumacie de papă, după ce fusese la un pas să ajungă pictorul oficial al Vaticanului.

– Care dintre cărțile tale îți este mai  dragă ?

 – Mi-ar fi mai uşor să-ţi spun la care nu ţin: cea cu care am debutat, un roman care se cheamă Efemeriada şi e un imn involuntar pe care l-am ridicat propriilor fandoseli şi ifose auctoriale. Eram colindat de ideea că voi sparge munţii şi voi lăsa publicul cu gura căscată, că voi epata şi voi vrăji. A fost un fiasco deplin. Noroc c-a apărut de mult, a avut un tiraj mic şi, din fericire, nu se mai găseşte. Dacă vrei un podium al preferinţelor afective, înclin totuşi pentru Bazar bizar, urmat de Fluturele negru şi de Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri.

– Crezi că până la urmă românii vor câștiga Nobelul pentru  literatură?