– Cum este să  scormonești mereu omul, conștientul și inconștientul  lui ?

– Întrebarea mi se pare că necesită câteva clarificări, care, în esența lor, diferențiază modalitățile, manierele specialiștilor de a-și face meseria, ceea ce, la limită, trimite  la onoarea psihiatrului însuși.

Cred că psihiatria poate fi făcută în modalități diferite, iar întrebarea punctează chintesența: Cui se adresează, de fapt, cu predilecție, psihiatria, în maniera în care este ea astăzi practicată: conștientului sau inconștientului unui pacient ? Evaluarea presupune urmărirea cu atenție a manifestului sau a latentului? Modern, se spune că funcționarea socială a cuiva dictează diagnosticul.

Am cunoscut psihiatri, din alte generații și alte formații, clinicieni adevărați, oameni cu peste 35 de ani de meserie și 30.000 de cazuri investigate si tratate, cu o putință fascinantă a minții de a se duce cu pacientul și alături de acesta până în cele mai ascunse cotloane ale minții și sufletului celui în cauză. Altfel spus, a intra în pacient, a te pune în locul lui, a te identifica cu acesta. În măsura în care fenomenul este necesar pentru înțelegerea motivațiilor ce au determinat o restructurare de o anumită coloratură sau o funcționare intrinsecă a personalității, o reacție de moment la o traumă sau o decompensare de varii intensități, când cel în cauză nu a mai putut face față.

Mecanismul la care fac referire presupune implicit o capacitate de empatie, alături de putința de transpunere, disponibilitatea emoțională, spațiul de fantazare în pacient și despre pacient, în realitatea lui imediată, precum și în cele mai ascunse catacombe ale sufletului său.

Aș îndrăzni să afirm că ne referim la o modalitate de a face psihiatrie care se adresează mai mult inconștientului cuiva, dimensiunii aceleia ce presupune „sinapse ce funcționează pe cinci neuroni” (atâția cât generic au circuitele subcorticale). Vorbim despre psihiatria de factură psihodinamică, ce postulează rezonanța de la inconștient la inconștient ca singura realitate autentică de comunicare cu lumea celui aflat în suferință psihică.

La cealaltă extremă, manualele diagnostice și statistice actuale în psihiatria occidentală au evoluat către o standardizare înaltă, în încercarea de a duce acest tărâm al bolilor psihice într-o lumină obiectivă și obiectivabilă. Psihiatrul modern se axează pe evaluare, pe simptomatologia explicită și manifestă, aspectele pozitive ale abordării fiind centrarea pe potențialul funcțional restant și pe întărirea barierelor Eului, atât cât se poate, fără a destructura și mai tare o lume internă fragilă. Psihiatrul modern este preocupat de ceea ce se vede manifest și mai puțin de nivelul exploratoriu, lăsând această dimensiune în sarcina psihologiei clinice, a perspectivelor psihodinamice interpretative, discipline ce presupun și riscul unui coeficient de proiecție al celui ce investighează.

Într-o altă lumină, a existat perioada anilor ’70 – ’80, în care accentul era pus pe o psihiatrie a valorilor umane, centrul investigării fiind omul, în versiunea lui culturală, socială și chiar religioasă. Actualmente, psihiatria modernă, din lipsă de timp și din dorința societății ca subiectul investigației să revină grabnic pe tărâmul unei funcționări performante în mediul socio-profesional, desprinde simptome și sindroame, poate chiar și diagnostice, din ansamblul ființei umane complexe, cu valori, motivații, trăiri, dorințe și așteptări, semne ce sunt tratate disparat, în încercarea de a repara cât mai repede o ființă ce urmează să fie din nou supusă unei presiuni de amploare, într-un angrenaj social implicit.

Revenind la întrebare, a scormoni mereu omul poate fi o noțiune extrem de diferită în modalități diferite de a face psihiatrie. La o extremă, există convingerea că a scormoni neîncetat ființa fragmentată are un sens și un scop reparatoriu. La cealaltă, se situează perspectiva în care doar repari, atât cât se poate, o fațadă zdruncinată, fără să avansezi în scormonire, deoarece nu faci decât să crești riscul destructurării, în timp ce sarcina psihiatrului modern este de a-l întoarce cât mai repede pe cel pierdut pe tărâmul funcționării.

– Vorbești ca la  un seminar, ca la o conferință. Aș prefera să umanizezi puțin limbajul acesta atât de tehnic, de inaccesibil nespecialiștilor. Voi, psihiatrii, să nu mi-o iei în nume de rău,  nu uitați că sunteți ceea ce sunteți nici măcar în  interviuri. Ce trebuie să înțeleagă, totuși, omul care nu e specialist în psihiatrie ?

 – A scormoni conștientul și inconștientul cuiva nu cred că poate fi mai spectaculos decât modalitatea în care un chirurg scormonește interiorul ființei cuiva, la propriu. Poate jocul pe dimensiunea abstractului, abstracțiunilor și abstractizărilor, operarea în simbolic și metaforic să pară mai spectaculară, mai ales dacă psihiatrul însuși face acest lucru într-o manieră ușor histrionică.

– Există cumva pericolul ca medicul psihiatru să fie propriul lui pacient ?

 –  Provocarea face sens în dimensiunea ei metaforică, atunci când tu, ca profesionist, crezi cu tărie în propriu tău instrument de investigație și ajungi să îl apoteozezi. Când funcția analitică, explorativ investigatorie, curiozitatea profesională nu mai poate fi oprită. Gândirea psihiatrului ce intervine autentic este un instrument al minții, o structurare particulară a propriilor idei și trăiri (în versiunea unui monobloc funcțional), ce are drept rol potrivirea trăirilor și gândurilor unui celălalt, acela fiind mai mult sau mai puțin destructurat, afectat intern.

În extrema psihodinamică a modalităților de a face psihiatrie, se poate vorbi despre funcția analitică, în sensul de instrument al minții specialistului de a emite interpretări, supoziții, de a stabili legături ipotetic cauzale, de a încerca să umple golurile cu explicații fezabile, de a surprinde metaforicul în real și realitatea în dorințe.

Riscul unui psihiatru de a deveni propriul pacient apare când fascinația celui în cauză pentru propriul instrument al minții sale acaparează realitatea obiectivă, construită în anii facultății de medicină, când conceptele de tip evidence based medicine primează.

Detaliind, riscul de a deveni propriul pacient apare atunci când mintea ta nu se mai poate opune propriei analizabilități, când funcționezi profesional în varii situații sociale non profesionale, când cea mai mare parte a timpului este acaparată de fascinația pentru propria interpretativitate (în versiunea ei valoroasă, dar inutilă demersului).

Riscul se poate origina în înfumurare, când propriul instrument te face să crezi că stăpânești conștientul și inconștientul, atât pe al tău, cât și pe al altora. A interpreta, a hiperboliza, a găsi continuu semnificații ascunse, a fi înclinat să vânezi explicații și să construiești sisteme de referință în detrimentul lui a fi, a dărui, a te dărui, a emana căldură, empatie, afecțiune, putință reparatorie.

 – Eu mă refeream, în întrebare, la situațiile, și nu sunt puține, în care psihiatrii capătă multe dintre rătăcirile, bizareriile comportamentale ale pacienților din cabinetele lor. Să fie asta o boală profesională ? Și cine îi tratează pe psihiatrii ?