– Eu mă refeream, în întrebare, la situațiile, și nu sunt puține, în care psihiatrii capătă multe dintre rătăcirile, bizareriile comportamentale ale pacienților din cabinetele lor. Să fie asta o boală profesională ? Și cine îi tratează pe psihiatrii ?

Înțeleg că în lumea mare lucrurile pot părea astfel, dar psihiatrii nu fac boli profesionale. Ca să fac o glumă, existența schizococului nu s-a dovedit încă. Și nu este adevărat că psihiatrii dobândesc din rătăcirile pacienților lor. Există posibilitatea ca respectivii specialiști să fi avut niște atipii, mici ciudăţenii sau bizarerii atitudinale și / sau comportamentale care să fi existat anterior, iar alegerea profesiei să se fi făcut întocmai cu dorința și speranța de a se putea  repara pe sine. Cei în cauză având convingerea că se vor înțelege mai bine, pentru a-și ține sub control rătăcirile și pentru a dobândi mecanisme de apărare mai bune, mai adaptate social.

Ceea ce i se poate întâmpla, totuși, psihiatrului este un soi de lărgire a propriilor granițe ale normalității în ceea ce privește evaluarea. O creștere a tolerabilității la simptome și manifestări de tipul rătăcirilor, în speranța și credința că astfel își va însoți pacientul, cât mai mult cu putință, pe drumul pe care acesta îl are de parcurs odată cu externarea, în direcția reintegrării sociale.

– Suntem un popor depresiv condus de psihopați ? cum mi-a zis cândva,  cineva ? Și cum declara recent  și profesorul Romilă1 ?

– Afirmația este simplistă și exprimă esența unui întreg demers explicativ construit de profesorul universitar doctor Aurel Romilă. Dacă dorim să extragem ideea per se, de fiecare dată un psihopat va deține frâiele în fața unui depresiv.

Mi-ar plăcea, totuși, să nuanțez dimensiunea a ceea ce putem numi depresiv când este vorba de poporul nostru. Poate că sunt subiectivă și nu pot concepe această etichetă pusă unui întreg popor, mai ales că personal sunt fascinată de perioade mai vechi ale istoriei noastre, în care oameni simpli s-au străduit să construiască o țară, cu mâinile goale și din dorințe. Alături de un elan impresionant, susținut de entuziasm, o doză necesară de naivitate, credință în propria putință și multă speranță.

Față de acele vremuri, oamenii zilelor noastre s-au dus pe un drum al însingurării. La limită, singurătatea existențială poate fi considerată deprimare. Trăim vremuri în care dacă nu ești în stare să treci de partea structurării dizarmonice a propriei personalități, acolo unde lumea și viața capătă varii dimensiuni, forme și valori în funcție de necesitățile situației de moment, nu ai la îndemână o altă opțiune decât aceia de a te duce pe un drum, preocupat doar să nu fii contaminat, de teamă să nu fii prins și strivit într-un imens mecanism social al trădării și denigrării, fie că ai greșit, fie că nu, fie și numai pentru faptul că ai fost în preajma cuiva, ai cochetat cu X (persoană sau idee), ai fost văzut alături de…

Oamenii obișnuiți, normali, aceia care nu au în sine sămânța psihopatiei, se tem. Nu este vorba neapărat de o teamă patologică, ce ar trebui să ne ducă cu gândul la ideea că insul  în cauză ar fi depresiv. Eu nu văd accentul ca fiind pus pe ființa intrinsecă, pe individul deprimat, ci aș marșa pe epitetul de climat opresiv sau oprimant, în care trăiri de frică bântuie din ce în ce mai mulți oameni. Nu mă refer la frici patologice, ci la dorința de non-conflictualitate, care îl face pe cel în cauză să fie mai rezervat, mai puțin comunicativ, mai non-expansiv, mai prudent.

Crash-urile pe imagine socială, publică, profesională, familială sunt din ce în ce mai frecvente, trecerile de la supravalorizare iluzorie la devalorizare hiperbolizată, cu călcarea accelerației pe dimensiunea umilinției, în varianta ei publică, sunt tot mai dese, astfel încât nu consider că suntem în sine un popor de deprimați, că am devenit prudenți și rezervați.

Cei care au un sâmbure de curaj, pentru a și-l putea pune în valoare, insistă pe o dimensiune care, la limită, în terminologie psihiatrică, ține cu adevărat de perspectiva psihopatiei.

Vedem tot mai frecvent astăzi situații sociale în care cele șapte păcate biblice au devenit virtuți. A fi capabil de trădare este o potență în sine. Fenomenul implică o uriașă forță intrinsecă, iar situațiile sociale care o valorizează sunt din ce în ce mai multe. Și cu cât trădarea implică a da în vileag pe cineva mai apropiat, cu atât se consideră sine qua non că ești în stare de o mai mare forță, tărie de caracter, detașare emoțională, aspecte ce imediat sunt transformate în concepte de lăudat, precum obiectivitate, puterea de a dezvălui adevărul, a-ți recunoaște greșelile, că doar suntem născuți și crescuți într-o istorie care cere și presupune iertarea, ajungându-se la situații caricaturale de denaturare a lui in hic sino vinces.

Ceea ce pare actualmente deprimarea unui întreg popor îmi vine să spun că poate izvorî și dintr-un soi particular și modern de anulare a libertății, a individualității de gândire și acțiune.

– Totuși, dacă ai renunța la limbajul ăsta profesional, aproape păsăresc, pentru noi, vulgul, cum ar suna răspunsul tău ?

Nu, nu consider că suntem un popor de depresivi. Cred ca tu ai reușit să exprimi magistral ceea ce suntem în metafora ieruncilor. Suntem surzi la suferința aproapelui, utilizând major negarea și disocierea ca mecanisme adaptative, convinși fiind că dacă te clivezi de ceea ce i s-a întâmplat celui de alături și te faci că acest fapt nu te afectează, totul va merge senin și calm înainte (în ceea ce te privește !), iar glonțul care l-a lovit pe celălalt, te va ocoli.

Referitor la psihopații puși în funcții de conducere, au fost formați astfel, în școli de partid sau management (în glumă și generic fie spus), în care cei ce urmează să conducă învață să își însușească instrumente ale ticăloșiei. Pentru a se putea adapta timpurilor și a putea vâna eficient poporul de ierunci, care nu face decât să își autolimiteze orice alte apărări sanogene. Pe de altă parte, cei ce îi aleg pentru a-i instrui pe drumul și întru înțelepciunea de a conduce o fac atrași fiind de calități care în sine depășesc registrul paranoiac (clasic se spunea că majoritatea conducătorilor din fostul regim aveau structuri de personalitate reci, dure, intransigente, de factură paranoiacă). Actualmente, grila trăsăturilor căutate pentru cineva ce urmează să ocupe o funcție de conducere înglobează elemente ce frizeză lipsa empatiei, hiperinflația Eului, accentuarea propriului punct de vedere, cu accederea la acte și conduite din registrul perversităților atitudinale și relaționale, dualității opiniilor, manipulării, disimulării, în termeni laici, registrul escrocheriei.

 – Apropo, care mai este starea se sănătate  mintală a românilor ?

– Poate că suntem într-un Burnout generalizat, în care obosiți de muncă, de două job-uri și activități colaterale, ne aflăm sub presiunea a prea mult or lucruri ce așteaptă să fie făcute și asta trezește un soi de nerăbdare, o grabă existențială înspre niciunde, cu iluzoria speranță către puțin mai bine și ceva în plus. Un confort de moment ce creează amăgirea unei bunăstări, o aparență care poate satisface. Dincolo de care rămâne intuiția de a nu dura.

Am ajuns să nu ne mai putem bucura de clipă, deoarece undeva, în umbră, pândește teama unui dezastru de imagine, unui posibil crash al stimei de sine. Trăim un soi de exbiționism și ștergere a limitelor, intruzivitate în spațiul personal, imagini „confecționate” din puzzle-uri de informații reale amestecate cu fantazări și proiecții ale celorlalți. Mecanismul invidiei își atinge apogeul când nu doar dușmanii tăi îți pot întinde o cursă, ci chiar cel de alături, confidentul tău, acela împreună cu care ai clădit lucruri.

Sunt din ce în ce mai frecvente situațiile în care un celălalt este folosit într-o așa zisă echipă nu ca tovarăș de cursă lungă, ci ca self obiect, ce satisface atâta timp cât îndeplinește o nevoie de care cel cu potența socială mai mare este flămând. Odată nevoia împlinită, celălalt nu mai există ca ființă distinctă, în niciuna dintre ipostazele sale, reală sau metaforică. A trăi într-o mare corporație sau într-o instituție de stat devine o încercare în sine, ca forță și frizare a limitelor, în sensul dezvoltării abilităților de rezistență.

Însingurarea vine din frică, din neîncredere, dintr-un soi de incapacitate de a ne mai face speranțe, din „provocări delirante”, în care evenimente anodine de viață dobândesc cu mare repeziciune conotații interpretativ-nefaste.

Poate că ar fi nevoie de noi provocări, insinuate într-o pânză fină de speranțe, din care să se țeasă un viitor care să poată anima oamenii, împlinindu-i într-un destin și spirit comun. Poate că  actualmente ne lipsesc personalitățile care să suscite la exprimarea unor dinamici de grup. Iar de la însingurare la dezbinare nu e decât un pas.

S-a scris și se scrie mult. S-au făcut filme românești de bună calitate, care reflectă realități dureroase. Și, totuși, domină o așteptare încremenită a ceva indefinit, ceva care generic, este asimilat depresiei. Nu este depresie și, poate, nici resemnare mioritică. Acea afirmație a oamenilor simpli, care lucrează istoviți în lanurile de porumb din Moldova, indiferent de condițiile climaterice și anticiparea vreunei recolte bogate, sună cam așa: „Și că o ploua, și că n-o ploua… noi ne facem datoria…” Și forța naturii aduce ploaia. Ca și forța credinței și menținerea speranței. Și recolta apare de fiecare dată, ca un nou și nou miracol al sorții. Per primam, imaginea stârnită e una de chin și sacrificiu sisific, dar dacă situezi dincolo de evaluarea de fațadă, capacitatea de reziliență a românilor este un atu redutabil!

Lipsesc figurile cheie (în literatură, politică sau pe scena socialului, în sensul său generic) care nu doar să atragă atenția asupra sieși ca ființe, ci să suscite mecanisme sociale de coeziune. Forța unui popor rezidă în posibilitatea ca anumiți indivizi să mobilizeze și să elibereze energii creatoare, să nască dinamici constructive.

 – M-a oripilat dintotdeauna credința în moartea de pe urmă a speranței, e o tâmpenie desăvârșită. Păi speranța moare mereu,  ce importanță mai are că lucrul acesta se întâmplă la sfârșit ?

–––––––-

„Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez” (Formula As.ro).