– M-a oripilat dintotdeauna credința în moartea de pe urmă a speranței, e o tâmpenie desăvârșită. Păi speranța moare mereu,  ce importanță mai are că lucrul acesta se întâmplă la sfârșit ?

Nu știu dacă există neapărat o similitudine între păstrarea speranței și câștigarea unei bătălii. Cunosc oameni care au murit păstrându-și speranța până în ultima clipă, și aici exemplele pot curge de la oameni simpli ce au înfruntat suferințe și boli incurabile cu ferma credință că vor învinge răul care le-a biciut trupul, precum și oameni de marcă dintre conducători ai istoriei sau lideri de opinie, care au murit știind că sunt învinși, dar nepierzându-și încrederea în idealurile propăvăduite.

După cum există indivizi care nu pot învinge decât în absența speranței. Oameni care obțin victorii punându-și în joc o uriașă deprimare ca investiție energetică, alături de disperare și activarea resurselor interioare de tip Niagara, furtuni de afecte, unde speranță nu este, ci numai furie și luptă perpetuă. În consecință, cred sincer în bătălii câștigate, după ce speranța este de mult pierită.

– De la o vreme, medicii sunt purtați în cătușe prin fața camerelor de filmat pentru  luare de mită. Toți am dat sau vom da bani medicilor, e obiceiul  locului, și mă întreb ce soluții ar fi să nu-i mai umilim astfel pe vindecătorii noștri ?

Imaginea medicului este una care suscită, încă din Antichitate. Medicii erau considerați până nu demult un fel de semizei, cu drept de viață și de moarte asupra pacienților, prin însăși puterea cu care erau învestiți de către  societate. Imago-ul medicului este unul ce fascinează, care suscită la autoritate și prestigiu, prin forța cunoștințelor, a dovezilor din arealul investigativ imagistic, a rezultatelor și chiar a banilor. În principiu, societățile dezvoltate își permit să mențină puterea corpului medical, inclusiv prin puterea financiară a castei. Transferul pe medici este mare. Transfer de putere, de autoritate, de forță, de așteptări. Când, totuși, și medicii greșesc, acest transfer devine repede unul negativ, trecându-se cu ușurință la defăimare, umilire, oprobiu public, pedepse ce trebuie înzecit plătite, pentru că medicul nu a fost în stare să salveze.

În ceea ce privește comentariile legate de luarea de mită, din păcate  s-au șters niște granițe, într-o societate în care ne situam într-o funcționare alloplastică și xenopată. Încercăm să îi schimbăm pe cei din jurul nostru, niciodată pe noi înșine. S-a șters actualmente o graniță extrem de importantă – aceea dintre situația în care un pacient aduce medicului recunoștință, fie ea și exclusiv în plan financiar (și în care întregul control asupra situației este la pacientul în sine, căruia aparține decizia instrinsec asumată) și situația în care medicul condiționează actul medical. În această a doua variantă, pacientul este cel umilit și neputincios.

Metamorfoza actuală a legislativului, dar și a justițiarului nu mai face diferența între cele două situații eminamente opuse și în care locul controlului este totalmente diferit. Nu poți judeca un medic și, cu atât mai mult, nu îl poți supune oprobriulului public, pentru că nu a oprit o decizie a pacientului, care nu a dorit decât se revanșeze.

Se pare că actualmente, printre grijile fundamentale ale unui medic, trebuie să fie în permanență aceea de a-și apăra propria imagine, de a fi constant în alertă, pentru a sesiză ce și la ce, cât și la cât se expune, pentru a-și păzi spatele. Devine o grijă în sine cum să îi explici pacientului că nu are voie să se revanșeze, deoarece acest fapt strică alianța terapeutică, în niciun caz nu o întărește (cum era până acum credința laică a pacienților). Poate că acest fapt va fi posibil în viitor, dar, în momentul prezent, imago-urile mintale ale  ambilor participanți la actul diagnostic și terapeutic legat de a da o ofertă de simptomea primi un diagnostic și cele mai bune îngrijiri este semnificativ perturbat de teama umilinției. Pacientul se simte umilit dacă medicul îl refuză, medicul se simte umilit de expunerea la care pacientul îl invită să participe, dacă marșează la acceptarea recunoștinței pacientului său, în varianta ei palpabil materială.

Pe de altă parte, o societate în care medicii sunt purtați pe la televizor în cătușe, în care se spune în permanență că în spitalele din țară există corupție, medici incompetenți care condiționează actul medical, există infecții nozocomiale și  refuzuri la internare, face să scadă credibilitatea populației în specialiști. Acest fapt, alături de scăderea credibilității în tot ce înseamnă cercetare și teze de doctorat false, plagiate și excesiva mediatizare a acestor aspecte, nu face decât să arunce cu noroi în noi înșine și să deschidă calea mult dorită de a cere ajutor în afară, în tot ceea ce înseamnă acordarea de servicii medicale și coordonarea echipelor de cercetare, aservirea noastră ca specialiști. Din pacate, în primul  rând a celor ce am rămas aici, să ne facem meseria.

– Cum  se vede din interior  sistemul  de sănătate  de la noi ?

Din punct de vedere al competenței specialiștilor, personal voi continua să am o părere bună legată de școala românescă de medicină și, în particular, de colegii mei, care își fac meseria. Într-un spital cu o groază de dotări poți admira orice specialist. Valoarea unui medic este cu atât mai mare cu cât poate practica medicina în condiții de restriște, fără să dea greș. Să fii disponibil pentru pacienții de oriunde, inclusiv pentru aceia ai nimănui, să respecți Jurămânul lui Hipocrate înainte de indicatorii de management și dincolo de sistemul asigurarilor de sănătate. Din păcate, se întrezărește un hiatus tot mai mare între lumea managerială, responsabilă de eficientizarea actului medical și lumea medicală și tagma medicilor per se, obligați să respecte din ce în ce mai multe rigori, care se transformă mai devreme sau mai târziu în opreliști ale însuși actului medical pentru care au fost formați.

Din pacate, resursele sistemului de sănătate, oricare ar fi acela și oricum ar fi el organizat, sunt limitate, iar cererea de servicii medicale este în creștere. Atunci se pune problema pe cine sacrifici și cum procedezi când ești pus să alegi, la resurse finite, cui le atribui și pe cine salvezi. Deciziile de acest tip trebuie lăsate la latitudinea medicului, fără influențe majore din sfera managementului și politicului.

Cred, de asemenea, că actualmente se cheltuiesc prea mulți bani pe sisteme interpuse, de tipul multiplelor codări, clasificări, raportări, printre care bolnavul este pierdut între cifre, deconturi, carduri, asigurări, în detrimentul unei pertinente evaluări medicale.

– Un gând  de final ?

Este normal ca pacienții că ne ceară vindecare cu orice preț, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, distrugerea tuturor agenților patogeni reali sau fantasmați.

– Sa auzim de bine și să nu avem nevoie unul de altul, medicul, de avocat și avocatul, de medic !