– Să înțeleg că plecarea de acasă este sursa nefericirii individului  ? Dar fără această desprindere omul n-ar fi depășit Epoca de Piatră ! Și mă  îndoiesc, zău !, că sălbaticii de atunci erau fericiți…

      Eu vorbesc doar în numele meu, nu al tuturor oamenilor. Și a rămâne acasă nu înseamnă a refuza progresul. Sau a nu fi, dacă pot spune așa, în lume. Aș zice că ești chiar în centrul lumii. Asta înseamnă pentru mine acasă. Și din centrul lumii poți ajunge cu ușurință oriunde. Ești ca în centrul unei roți ce se mișcă tot timpul. Te uiți unde duce fiecare spiță și-o alegi pe cea care-ți este de folos. La întoarcere e și mai simplu, știi de fiecare dată cu mare precizie unde trebuie să te întorci. Acasă este, dacă mă gândesc bine, un loc mai bun de întors decât de plecat. Iar sufletul meu e făcut mai mult din întoarceri decât din plecări. Și e prea târziu, crede-mă, să mai încerc să schimb ceva. Poate că nici nu vreau. Și nu vreau, într-adevăr. Chiar deloc !

     – Scriai undeva că ți-ai dori ca viața să fie de-a-ndoaselea, să înceapă cu bătrânețea… Pe mine mă sperie perspectiva asta, cum să aibă  copilul memoria vârstnicului ? S-ar duce și inocența, și bucuria… Cum să-ți supraviețuiești propriilor amintiri ?

      – Scriam într-o carte. Într-o carte de ficțiune. Nu mi-ar plăcea ca realitatea să semene cu cărțile pe care le-am scris. Nu cu toate, mai exact. Cu unele, între care și cea la care te referi, da.

     Dacă viața ar curge invers, să fim adică mai întâi bătrâni și abia la urmă de tot copii, memoria ar ține pasul cu vârsta pe care o avem. Nu știu dacă am fi copii cu memorie de oameni bătrâni, știu însă c-am fi, la vârsta copilăriei, niște bătrâni cu o teribilă poftă de joacă, și că ne-am gândi cu mare drag la viitor, adică la dezbătrânirea ce ne-ar aștepta, pe când acum…. Spune tu, e mai bine acum?

    – Chiar, dacă viața ar fi un basm și omul s-ar putea întoarce în timp, ce i-ai spune  copilului Fănuță  din Siliștea-Purani și ce i-ai duce în dar ?

      I-aș spune să nu se grăbească să crească mare. Și i-aș duce în dar o gară, ca să poată trece trenul și prin satul lui. Închipuirii mele îi plăcea, când eram copil, să se joace cu trenurile. Dar nu existau trenuri în preajma satului meu. Așa că mă jucam mai mult cu avioanele de pe cer. Iar când se făcea noapte și nu vedeam niciun avion zburând, mă jucam cu stelele. Cu roțile Carului Mare, îndeosebi.

    – În viața  de toate zilele, soarta ți-a scos în cale destule gări, câteodată și  aerogări. Ai pierdut   vreun tren ori avion pe care ți-ai fi dorit  să nu-l scapi ?

      Sunt pierzător de meserie. Și totul pe mâna mea. Pe mâna felului meu de a fi, mai bine zis. Spun în general ce cred. Cred în general ce spun. Nu știu să mint. Și nu știu să mă prefac că știu. Cum să nu pierzi trenuri și avioane cu astfel de…însușiri?

     – Cu toate acestea, în Dulce ca pelinul mărturiseai că „Fănuță vrusese să explice că el nu era cu mâinile pe butoane, ci doar pe un pix cu care înșira pe hârtie lucruri de multe ori împotriva părerilor lui despre lume, dar o făcea pentru că, în felul acesta, singurul pe care-l  știa el, reușea să mănânce o pâine mai albă decât alții”.

    Și atunci cum este cu rostirea mereu a adevărului ? A  fost așa albă pâinea mâncată de pe urma condeiului ?

     Dulce ca pelinul nu este o carte-document, ci una de ficțiune. Ar fi greșit să se pună întotdeauna semnul egalității între Fănuță din carte și cel din realitate. Asta nu înseamnă că eu, care sunt ambii Fănuță, am un trecut antedecembrist curat ca zăpada. Pâinea de care zici a avut exact culoarea acestui trecut. N-a fost nici neagră, nici  albă.

     – Apropo, știu  că ai călătorit cu însuși președintele României. Cum e  vecinătatea  cu astfel  de personaje ? Cât de mult se poate  apropia un scriitor de un politician ? De ce oare unii sunt de părere că relația respectivă  îl compromite pe omul de cultură ?

   – Cu președintele Ion Iliescu am călătorit cel mai mult. Dar și cu Emil Constantinescu. Cred că, oricum i-ar chema, președinții sunt niște oameni care se uită prin tine ca prin sticlă. Cum s-au îndepărtat,  au și uitat ce au vorbit cu tine, uitând și că te-au văzut. Și pe bună dreptate! Cum să ții minte sticla?

     Scriitorii au un defect fundamental: sunt mai puțini decât minerii.  D-asta nici nu prezintă interes pentru politicieni. Plus că se lasă mai greu manipulați. Ca să nu mai vorbesc de faptul că fac pe deștepții, în afară de cei care chiar sunt.

    Singura șansă a unui scriitor de a avea o relație bună cu un politician este să devină el însuși politician. Dar nu vrea. Iar atunci când vrea, nu poate. Pentru că nu-l vor lăsa politicienii de profesie. Politica e, cel puțin la noi, monopol de gașcă. Cam așa este, din păcate, și literatura!

    – Este exemplul lui Mario Vargas Llosa, primul care îmi vine în minte, devenit candidat la președinția țării sale. Scriitorul peruan nu a câștigat bătălia electorală, însă a scris un roman de-un realism  cutremurător, Peștele în apă. Doar ăsta să fie profitul unui om de cultură în lupta cu  hidra politică ? Mă gândesc, adesea, dacă Liiceanu, Pleșu sau Cărtărescu ar candida  la prezidențiale  ce ar ieși…

      Ar ieși că ar ieși din competiție încă înainte de a începe. Spre binele României, care este, într-o proporție covârșitoare, neelitistă. Când o să avem o Românie majoritar elitistă, ceea ce sper să nu se întâmple, fiindcă ar fi mai rău decât în România de acum, când e destul de rău, oricum, îl văd pe oricare dintre cei trei ales din primul tur președinte.

    Am citit și eu cartea lui Vargas Llosa. O am chiar cu autograful autorului. Marele scriitor peruan a fost în tinerețe om de stânga, apoi a devenit de dreapta. Prea de dreapta, aș îndrăzni să spun. Cum să-i convingi pe cei mulți, care sunt, de regulă, prea de stânga? Nu știu cât a pierdut poporul peruan prin nealegerea lui Vargas Llosa în fruntea țării. Știu însă cât a avut de câștigat Vargas Llosa însuși din înfrângerea suferită. Ai zis de Peștele în apă. Eu aș zice și de Premiul Nobel, pe care l-ar fi ratat probabil dacă se dedica prea mult vieții politice.

    – Apropo de spiritul de gașcă din literatură,  crezi că sunt scriitori și poeți nedreptățiți  de critici ? Dintre  cei de astăzi, desigur. Sunt nefamiliarizat  cu lumea  literaturii  și nu știu mai nimic despre aceste găști, cum acționează ele, cum își impun interesele, cum își fac din stat un complice de temut…

      Oho! Sunt destui! Cât despre găștile literare, ele au existat întotdeauna, dar astăzi sunt parcă mai nerușinate ca oricând. Doar că se mint pe ele însele și-i mint și pe cei cărora le pun în cârcă mai mult decât pot duce. Decât poate duce talentul lor, mai precis.

   E prea mult să vorbim de complicitatea satului, dar de complicitatea unor instituții ale acestuia, instituții din zona culturii, fiindcă la ele ne referim, cred că putem s-o facem. S-a constituit de-a lungul ultimelor două decenii o gașcă, hai să-i spun elitistă, care se bucură din plin de roadele acestei complicități.  O spun înseși numele pe care le promovează aceste instituții, nu eu. Sunt aceleași de foarte mulți ani. O mână de oameni, și câțiva de valoare printre ei, dar oameni cel puțin la fel de valoroși nu sunt niciodată băgați în seamă. E vorba de o băgare în seamă pe bani, pe bani de la buget, ca să fiu bine înțeles, altminteri n-ar fi, zău, niciun deranj! În afară de cel pe care-l resimte literatura română, când ajunge dincolo de granițele țării și nu calcă chiar atât de țanțoș, cum se spune, ci merge, mai degrabă, nițeluș împiedicat !