– Mersul ăsta împleticit al literaturii române pe drumurile străinătății e doar vina operei în  sine, a lipsei sale de universalitate, cum susțin destui, sau e consecința unui management cultural defectuos ? Poate că noi nu știm să ne vindem marfa…

      – Și, și ! Eu aș zice management cultural părtinitor, nu defectuos. Sunt publicați în afara țării, dar pe banii țării, mereu aceiași scriitori. Musai dintre  «ai noștri» !  Dintre ceilalți, aproape niciunul.

     Nu cred că la noi nu se scriu cărți bune, doar că mai puține decât la alții. Dacă e să vorbim de poezie, ținem pasul cu poezia bună a lumii. Dar nu și cu proza. Venim mereu din urmă, dar parcă nu ajungem niciodată !

    – Să revin la obsesia noastră cu Premiul Nobel pentru literatură, chiar să nu ajungem la el niciodată ? Ce au alții și nu avem noi ? Apropo, dacă Herta Müller ar fi rămas în România, crezi că mai primea înalta distincție ?

      Premiul Nobel ar face un bine imens literaturii române, nu însă și scriitorilor români. Ar fi foarte puțini cei care n-ar spune în sinea lor: Eu aș fi meritat să-l primesc, nu cel pe care l-au ales boșorogii ăia din Suedia !

    În ce-o privește pe Herta Müller, sunt de părere că nu primea Nobelul dacă rămânea în România. Și nu-l primea nici în Germania,  dacă nu continua să lupte prin scris cu securitatea din România, care n-a încetat nicio clipă s-o amenințe !

      – Am citit deunăzi romanul 2666 al chilianului Roberto Bolaño. Știi ce zice la un moment dat un personaj ? Cică „a scrie este inutil. Sau că merită efortul, doar dacă ești dispus să scrii o capodoperă. Cea mai mare parte a scriitorilor greșesc sau se joacă” și că „Ne vedem  la decernarea Premiului Nobel, spun scriitorii, ca și cum ar spune: ne vedem în iad”. Așa să fie oare, inutilitate, greșeală, joacă, iad ?

     –  Dacă poți trăi fără să scrii, nu scrie !, spunea un mare scriitor francez. Imi imaginez că toți cei care scriu o fac pentru că nu pot, pur și simplu, să trăiască altfel ! În ce mă privește, chiar așa stau lucrurile. Nu aș ști ce să fac cu viața mea, dacă n-aș scrie. Probabil că mi-aș dori să mor. Prin urmare, pe mine, unul, scrisul mă salvează de la moarte. Cum să fie atunci inutil ? Pentru ca sud-americanul să aibă dreptate trebuie scoasă inutilitatea și pus în locul ei raiul, nu în compensație la iad, ci fiindcă scrisul înseamnă, câteodată, și asta. Poți ajunge, dus de firul poveștii, în iad, dar la fel de bine te poți trezi, purtat de aceeași poveste, în rai ! Singurul privilegiu mai mare decât acesta este cel de a a-L vedea pe Dumnezeu ! N-am reușit încă să-L văd, dar I-am simțit de câteva ori mâna atingându-mi creștetul și chiar așternând în locul meu propoziții întregi pe hârtie !

     – Hai să ne jucăm oleacă ! Dacă ai primi Nobelul pentru literatură, ce ai face cu milionul ăla de dolari ?

     – Hai să așteptăm oleacă ! O să-ți povestesc după ce-l primesc !

     – Să mă întorc  la starea actuală a literaturii noastre. Mi se pare mie sau e o eroare de percepție că scriitorii  noștri nu se citesc unii pe alții, că se ignoră într-atât încât se exclud reciproc ? De nu s-or și urî. Cartea nu mai este promovată, personalitățile culturale zac prăfuite în sertarele  publice mai mereu încuiate, dezbaterile inteligente au fost scoase din programele de televiziune pe motiv  de rating scăzut… Ce-i de făcut  pentru reabilitarea culturii ?

     Da, scriitorii noștri nu prea se citesc între ei. Cred că din pricina faptului că sunt ocupați cu scrisul!

    Cititul, ca să zicem așa, nu poate ține pasul cu scrisul. Așa cum, în materie de rating, cărțile nu pot ține pasul cu nunțile țigănești și arestările în direct. Cică asta vrea poporul. Adică circ. Îndeosebi atunci când lipsește pâinea.

   Reabilitarea culturii, care nu e nici pâine, nici circ, trebuie să înceapă cu o reabilitare a moralei publice, care trebuie să înceapă cu o reabilitare a educației, care trebuie să înceapă cu o reabilitare a școlii, care trebuie să înceapă pur și simplu. Să înceapă adică odată și odată, nu mereu, cum începe la noi, ceea ce înseamnă, de fapt, niciodată!

     – Ai fost câțiva ani, după 1989, șef la un cotidian, Tineretul liber. Ce a însemnat  pentru tine perioada aceea ? E nimerit să pui  șef la un cotidian,  la o revistă din afara zonei culturale un  scriitor ?

     – Perioada aia a fost un fel de vis frumos amestecat cu un fel de coșmar. Părea și realitate, și ficțiune ceea ce se întâmpla în jur. Eram ,însă, tânăr pe atunci.

      La vârsta de acum nu m-aș mai încumeta la o astfel de experiență.

      În cei doi ani cât am condus ziarul Tineretul Liber, m-am întrebuințat psihic cât pentru un deceniu. Tot cu atât am și îmbătrânit. Dar am avut și de câștigat. Ziaristul de cotidian l-a obișnuit pe scriitorul care sunt cu disciplina scrisului, iar scriitorul l-a dedulcit pe ziarist la rigorile scrisului frumos. Pe atunci conta și cum scrii, nu doar ce sau despre ce scrii. Acum contează numai dezvăluirile! Nu de puține ori, acestea dezvăluie doar lipsa oricărei preocupări față de stil și chiar față de regulile de bază ale limbii române!

    Despre adâncimea gândirii autorului, sau despre cum sunt așezate cuvintele în propoziție și propozițiile în frază, ce să mai vorbim!

    Datul în vileag e singurul lucru ce pare să conteze. Pe treapta cea mai de sus se află, că e și datul ăsta ierarhizat, vileagul penal, dacă mai e nevoie să spun. Cam despre asta e cam toată presa noastră de azi!

     Ce să mai caute un scriitor în fruntea unui cotidian, când sunt la modă detectivii și anchetatorii ?

     – Și tu crezi că  România  a devenit, mai degrabă, o țară de procurori ? Unde sunt însă judecătorii, oamenii măsurii, ai echilibrului ? Mă chinuiește întrebarea asta, pe tine nu ?

     – Dumnezeule, ce trist ! Un fost procuror să întrebe un fost procuror asta ! Frica s-a cuibărit peste tot, inclusiv acolo unde sunt judecătorii, d-aia și este România o republică a procurorilor, în loc să fie una a legii, adică a tuturor românilor, incluzându-i aici și pe judecători, și pe procurori, și pe noi doi, care nu mai suntem procurori și nu suntem nici judecători. Prin urmare, nu întrebarea mă chinuiește, ci realitatea în care trăim.

     – În Jurnal din închisoare, Ștefan Andrei,  fostul ministru de Externe, amintește despre interviul pe care tu i l-ai luat în perioada în care era arestat preventiv, adică prin 1990. Cum a fost să stai de vorbă cu un personaj atât de important al regimului comunist, devenit peste noapte deținut politic ? Nu oricine avea acces în momentele acelea la membrii CPEx aflați la Jilava…

     – Ștefan Andrei a avut inițiativa. A apelat la un prieten comun pentru realizarea interviului. Eu nu aveam de unde să știu că i s-a dat o învoire de câteva zile de la închisoarea unde se afla. Interviul a fost făcut la domiciliul său din București, nu în penitenciar. Deci nu l-am căutat eu, domnia sa m-a căutat pe mine. Dar asta n-are nicio importanță. D-asta am și acceptat să stăm de vorbă, fiindcă-i cunoșteam valoarea. Nici nu-ți închipui câți oameni foarte importanți din vechea sau noua gardă se cereau, în vremea aceea, la interviu.

     – Tot în memoriile respective, Ștefan Andrei se arată nemulțumit de modul în care interviul i-a apărut în ziarul pe care îl conduceai și face o comparație între echipa de redacție de până în 1989 și cea postrevoluționară, o comparație defavorabilă primeia, desigur. Ai lucrat în presă și înainte și după, să aibă  dreptate ex-ministrul ? Apropo, cenzura comunistă era atât de temută ? Azi cum o mai acționa cenzura în mass-media ?

      Nu pot să mă cert cu un om care a murit. Așa că te rog să-mi îngădui să nu răspund la această întrebare.

     – Te înțeleg, însă nu mi-ai răspuns la întrebarea despre cenzură. Cu un regim politic defunct te poți certa, bănuiesc…

     –  Mă cert uneori cu mine că n-am avut îndrăzneala de mă certa cu fostul regim atunci când trebuia, nu acum, când se ceartă toată lumea. Dacă e să numesc un lucru de pe urma căruia am avut de suferit, acesta ar fi cenzura. Ca scriitor scăpai mai ușor, căci erau oameni destul de deștepți în edituri. Scoteai un pasaj dintr-o carte și introduceai, cu încuviințarea lor, altul, poate mai puțin blajin decât primul. Ca jurnalist nu aveai această șansă! Chiar dacă se desființase oficial, cenzura funcționa din plin, cu toate că ar fi putut să șomeze, întrucât, de cele mai multe ori, o înlocuia cu succes autocenzura! Ca și acum, de altminteri. Și declanșată de același mecanism, numit, și atunci, și azi, frică !

     – În romanul 2666, un ziarist german, care slujise cu sârg regimul nazist, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial se scuză astfel: „Încercam să  facem poezie, încercam să lăsăm timpul să treacă și să rămânem în viață ca să vedem ce o să vină după aceea”. Scuza asta este valabilă și pentru oamenii de presă români, trăitori în  Epoca de  Aur ?  Câtă poezie s-a făcut în anii aceia  atât de huliți azi ?

     – Nu pot fi comparate, totuși, cele două regimuri. Vorbesc de perioada pe care am prins-o eu. Să-ți dau un exemplu de atunci. Director al Stațiunii de mecanizare a agriculturii din comuna mea era un membru al comitetului central al partidului. Erou al muncii socialiste și deputat în Marea Adunare Națională, în același timp. Se numea Marin Nedea și era prieten cu Nicolae Ceaușescu, care l-a vizitat de zece ori! Într-o toamnă, cu puțin timp înainte de ´89, Nedea trecea cu mașina pe câmp. A văzut mașina miliției venind din sens opus, iar în mașină câțiva oameni înghesuiți, între care și tatăl meu, care mi-a povestit mai apoi totul. Nedea le-a făcut semn să oprească și l-a întrebat pe milițian ce este cu cei din mașină. Îi prinsese cu câțiva știuleți de porumb în traistă, asta era! Și-i ducea la post să-i ancheteze. Știi cine e omul ăsta? l-a întrebat Nedea, dând cu ochii de tata. Și a răspuns tot el: E tatăl unui băiat care e ziarist și scriitor în București. În loc să ne mândrim cu el, văd că noi vrem să-i facem rău, arestându-l pe taică-său! Dă-le drumul acasă! Nu ăștia sunt hoții pe care trebuie să-i prindeți voi!

     Așa a fost atunci. Crezi că un membru al comitetului central de acum ar fi procedat la fel cu tatăl unui scriitor începător?!

    Adevărat, se petreceau și multe grozăvii în comunism, cenzura fiind, cum spuneam, unul dintre ele, dar se putea face și poezie! Și în viață, și în literatură. Și s-a făcut. În ciuda a ceea ce strigă azi pe toate drumurile toboșarii vremurilor noi!

     Sunt absolut sigur că nu, ca să-ți răspund la întrebare. Și mai cred că activiștii  ăia de partid  erau niște sfinți pe lângă politicienii de acum, nu exagerez și nici nu glumesc ! Dar să lăsăm istoria să-i judece, iar noi să mergem mai departe. Așadar, ce visa atunci, în decembrie 1989 și câteva luni după aceea, Ștefan Mitroi  ? Cum te-a găsit așa-zisa revoluție, îți închipuiai  că este posibilă prăbușirea regimului comunist ? Eu, acum, când privesc retrospectiv,  am senzația că ne-am irosit, vreo 20 de ani, în idealuri gonflabile, în iluzii  caraghioase…

       Clocoteam de entuziasm, ca orice român prost. Pe urmă am început să bag de seamă că nu era Dumnezeu cel pe care-l prinsesem de picior, ci, mai degrabă, dracul, care, așa cum îi stă lui în fire, a intrat în noi toți și și-a vârât coada în toate. Nu e nevoie de o exorcizare de proporții, ca s-o putem lua de la capăt. Trebuie să îndepărtăm munții de ură dintre noi și să punem în locul lor o fărâmă de iubire, nu mai mult, căci, din fărâma aceasta, vor crește, dacă învățăm s-o punem zilnic, binele și bunătatea care ne lipsesc. Iar din acestea două vom vedea cum începe să crească speranța !

      Asta aveam în zilele revoluției, sau așa zisei revoluții, cum îi spui tu, speranță. Și asta nu prea mai avem acum. Iar dacă nu mai avem asta, nu mai avem aproape nimic.

     – În Dulce ca pelinul scriai că „noile vremuri puțeau a brânză  stricată și a saramură de măsline. Ciuciu miros de trandafiri ! Cât despre lapte și miere… ehe, nu e prost ăla care spune, ci ăla care crede”. Se mai simte damful ăla greu, de putină nespălată, sau ne-au invadat mirosurile fine, odicoloanele Apusului ? A ce mai  miroase azi România ?

      Țară ce se golește de oameni ! Națiune ce se golește de sentimentul mândriei naționale ! Oameni ce se golesc de propriul suflet ! Cărți de istorie golite de trecut ! Manuale de literatură golite de clasici!

     Nu mai miroase a putină nespălată România de acum, ci a spălatul putinii, adică a fântâni secate și a holde pârjolite, dar ca urmare a focului pus de năvălitori, ca să nu încapă pe mâna poporului, nu invers, cum am învățat la școală. S-au europenizat vremurile, nu mai sunt nici hoțiile, nici domniile ca-n trecut !

      – Dar ce înțelegi tu prin europenizare ? Să însemne ea lepădarea de românism și preluarea de-a valma a tuturor straielor și obiceiurilor occidentale, un „pat al lui Procust” dictat de câțiva ? Și acceptarea fără crâcnire a cotei obligatorii de refugiați ? Demult, liderul albanez Enver Hodja spunea răspicat, fără codeală, că singura religie a Albaniei este albanismul. Îi mai vezi pe guvernanții  noștri încumetându-se să înfrunte Înalta Poartă bruxelleză cu o astfel de politică, a românismului ?

      – Cam astfel de europenizare se urmărește. O spun nenumărate voci, de la noi și de aiurea, îndeosebi de aiurea, fiindcă la noi e mai bine să taci decât să vorbești. Eu cred într-o altă europenizare, cea în care au loc și românismul, și albanismul, și englezismul, și germanismul, fiecare păstrându-și identitatea lui. Când se ajunge la transformarea lor într-o pastă groasă și monocoloră, s-a terminat cu identitatea fiecăruia dintre noi. Sfârșitul ismelor înseamnă, de fapt, poate însemna începutul tragic al schismelor. Semnele acestui început deja au apărut.

     – Cultura ne-ar ajuta să ne regăsim pe noi înșine, să ne redobândim patria părelnic pierdută ?

     –  Nu ! Cred că mai degrabă o mare dramă națională sau continentală. Poate chiar o tragedie! Fiindcă numai în astfel de împrejurări știm noi, românii, să fim solidari și să ne batem pentru ce este al nostru. Nu știu dacă și pentru țară, în cazul unui război, pentru c-au dispărut și muncitorii, și țăranii. O spun cu părere de rău, dar ei au fost întotdeauna mai dispuși să moară pentru țară decât au fost intelectualii. Dovadă c-au și murit.

      – Îmi spuneai că îți doreai de mic să scrii, când însă ți-ai dat seama că ești scriitor cu adevărat ? Ce a simțit copilul din tine atunci ?

     – Încă nu mi-am dat seama. Asta fac zilnic, încerc să-mi dau seama. Dar de dat, nu mi-am dat încă.

     Ce a simțit copilul din mine atunci ? Ce simte și acum: că vrea să înțeleagă ce este lumea și cine este el pe această lume.

      – Cum te-ai simțit când Fănuș Neagu a scris despre tine așa: „Nu credeam să mai apară un scriitor  din Teleorman care să se ridice la nivelul lui Zaharia Stancu și Marin Preda. Iată-l !” ? Are nevoie un scriitor de laude, de elogii, de o critică bună ?

     Ușor stânjenit, așa m-am simțit. Așa mă simt și acum. Cred în sinceritatea vorbelor lui Fănuș Neagu, nu însă și în adevărul lor. Sigur că scriitorul are nevoie de elogii. Dar numai atunci când le merită cu adevărat. Însă mai mult decât de laude și de elogii, are nevoie de o critică bună, ceea ce nu prea se mai întâmplă în ziua de azi.

      – Scriitorii teleormăneni  riscă să  fie striviți de comparația aceasta   cu cei doi, dar și cu Gala Galaction sau Miron Radu Paraschivescu ?

          Există, într-adevăr, acest risc, dar până la urmă e un risc măgulitor!

      – Ai  fi vrut să fii un scriitor sau un poet anume ? Sau să fii autorul unei cărți  scrisă deja de alții ?

         Mi-ar fi plăcut să scriu Război și pace. Era cât p-aci! Știi de ce n-am reușit ? Apucase Lev Tolstoi să-l scrie înaintea mea ! Cu O sută de ani de singurătate s-a întâmplat la fel. Mi-a luat-o Gabriel Garcia Márquez înainte! Pot să dau zeci de nume de scriitori care m-au văduvit de cea mai bună carte a mea, scriind-o dumnealor primii! Așa că, n-am încotro, trebuie să fiu cel care sunt. Și, câteodată, chiar să mă mulțumesc cu asta!

         – Există o rețetă pentru apariția unui scriitor sau el este  floră spontanee ? De-a lungul celor șase decenii de viață  ai avut un scriitor model ?

       Nimeni nu poate trăi doar de pe urma faptului că s-a născut cu talent, trebuie să se facă pe tot parcursul vieții lui scriitor, cu ajutorul cărților altor scriitori, în general, mai importanți decât el.

        – Ce sfat le-ai da tinerilor care au chemarea condeiului ?

       Să se gândească bine la ce zicea scriitorul acela francez, Romain Rolland, parcă. Dacă pot trăi fără să scrie, să nu scrie! S-ar putea să fie mai bine pentru ei.

       – Mi-ai spus că ți-ai dorit să ajungi regizor. Dacă ai fi fost Marele Regizor,  cum ar fi arătat lumea ta ?

        Cam ca asta. Dar cât să încapă în buzunarul uni om, care este infinit mai mic decât buzunarul lui Dumnezeu !

        – Sunt lucruri  pe care nu le-ai făcut până acum și îți pare rău că nu le-ai făcut  ?

        Puteam să fiu mai bun, ca om, nu ca scriitor, și n-am fost. E lucrul de care-mi pare cel mai rău. La altele nu prea mă gândesc.

       – La mine s-a întâmplat anul trecut, la  tine mai demult, dar nu foarte  demult. În clipa aia, pa care aș fi vrut să  o amân la infinit, când mama s-a prăpădit, am simțit că sunt singur pe lume. Și mi-am dat seama, pentru prima oară,  că rădăcinile mele sunt în cer, iar nu pe pământ. Trecusem de atâtea ori pe lângă zicerea asta platoniană, dar nu o înțelesesem pe de-a-ntregul niciodată.  Tu ce-ai simțit în clipa în care ai rămas orfan ?

       Se înserase când am ajuns acasă. Ar fi fost seară, indiferent de ora la care aș fi ajuns. Mama stătea lungită în pat cu mâinile pe piept. Părea că vrea să-mi spună ceva, dar tăcea. Tăcea întruna. M-am rugat nu doar cu ochii în lacrimi de ea, ci și cu mâinile, cu gândurile, cu respirația, cu amintirile, cu cei doi fii, cu cărțile pe care le scrisesem, cu drumurile pe care le făcusem, cu amintirile, cu visurile, cu tot ce aveam m-am rugat în lacrimi de mama să scoată măcar o vorbă și să-mi arunce măcar o privire, dar ea nu voia să vorbească și nici să se uite la mine! Am ieșit atunci afară și m-am dus în fundul cărții. Căutam ceva de care să mă sprijin, ca să nu cad. Asta am simțit în clipa în care am înțeles ce s-a întâmplat cu mama. Mă sprijinisem cu spinarea de salcâmul din fundul curții, dar nu acesta era felul de sprijin pe care-l căutam. Se vedea satul cufundat în noapte și se auzeau câinii lătrând. Așteptam să-mi sară cineva în ajutor, dar nu-mi sărea nimeni. Niciun om, nicio casă, niciun salcâm. Niciuna dintre miile de stele care răsăriseră pe cer. Așa va să zică, am strigat în gând, ea care v-a iubit atât de mult și vouă nici măcar nu vă pasă! Singur știam că n-o să pot s-o întorc pe mama din moarte. Dacă m-ar fi ajutata cineva, poate c-aș fi putut! Măcar un om din sat. Măcar un salcâm din grădinile din jur. Măcar o stea de pe cer. Măcar vântul ce prinsese să adie, scuturând ultimele frunze rămase în pomi, că era o zi de octombrie… Dar nu m-a ajutat nimeni. Și-am izbucnit atunci în plâns. Nu doar cu ochii. Ci și cu mâinile. Și cu cu gândurile. Cu visurile, cu amintirile… Cu tot ce însemnam eu… Asta am simțit nevoia să fac atunci. Și chiar asta am făcut.

      – Ce le-ai spune  părinților  tăi dacă  s-ar întoarce de dincolo, să-ți mai poarte de grijă aici, pe pământ ?

     Cred că n-aș scoate o vorbă. Doar m-aș uita la ei. Și poate că aș plânge un pic, dar pe furiș, cu plânsul meu de acum, nu cu cel din vremea când eram copil. Ani în șir m-aș uita! Și poate că, din când în când, le-aș săruta mâna, așa cum nu le-am sărutat-o niciodată pe vremea în care chiar puteam s-o fac!

         – Nu știu cum să închei interviul acesta, Ștefan, mă ajuți  ?

         Zic să rămână neîncheiat. Mai avem de stat de vorbă. Fiecare cu el însuși. Unul cu celălalt. Amândoi cu lumea. Doar ne oprim un pic. Până data viitoare, când sper să fiu eu cel ce pune întrebări, iar tu cel care va răspunde.

           – Atunci, pe curând sau pe vecie, vorba lui Vargas Llosa !