– Suntem un popor prea gălăgios,  ne indignăm prea ușor ?

– Mă întreb și eu, vom ajunge să trăim în simple indignări ?  Și ai observat că  oricine nu-i indignat  e un laș?

– A fost compromisă  noțiunea de patetism în pragmatismul  lumii de azi ?

Oricât a  fost de compromis în literatură, în teatru, film, oricât de puțin rating face, prostesc sau nu, patetismul funcționează în cele mai reci calcule și în cele mai grele înjurături, așa cum l-au lăsat grecii ca expresie a pasiunii, a sufletului. Nu vă faceți iluzii: sunteți lucizi, utopiile vă îngrețoșează cât melodramele, 1984 nu v-a schimbat viața, aveți ca ideal un liberalism decent, nu veți scăpa de sufletul mai mult sau mai puțin inteligent. Am întâlnit bancheri  patetici, am citit cioranieni fierbinți, am văzut anticomuniști  străluciți denunțându-și, cu un patetism cât mai discret și corect politic, părinții nomenclaturiști care-i învățaseră să urască burghezo-moșierimea în termenii  aceleiași «uri juste» care v-a speriat în Piața Universității, de o parte;  și de alta a baricadei. Ți-a ajuns la ureche ideea lui Michnik: «Ura anticomunistă are logica și topica urii comuniste»? Dar  ți-a trecut prin mână o cărțulie a anilor ´50 despre Pavlik Morozov? Era un idol al pionierilor sovietici, un băiețel care-și «turnase» tatăl chiabur, ca sabotor al colectivizării.   Cunosc prea bine fanatismul de stânga și am o oarecare bază morală  ca să le prevăd acestor  Morozovi de dreapta o benefică  nevroză: le  dau acest credit, al «formării  unui suflet».  Expresia nu-mi aparține, o găsești în Noi a lui Evgheni Zamiatin  (Colecția Cotidianul), o capodoperă a unei utopii negre, un fel de «1924», cu mult înainte de 1984, o viziune în același sens: un Stat Unic condus de un Binefăcător,  o societate perfectă, perfect controlată, cu ore și zile precise pentru amor, toți purtând numere, inclusiv eroul, D. 503, care se îndrăgostește de 1.330, e urmărit de Biroul Gardienilor și începe să aibă angoase, tulburări… Diagnosticul: «Aveți o zi proastă… Se pare că vi s-a format un suflet !»

– A  fost lumea împinsă înainte de visători ? Sau de pragmatici?

 – Oricât de generoase au fost aspirațiile marilor descoperitori geografici pentru a lărgi orizonturile cunoștințelor umane despre pământul pe care-l locuim – ele s-au lovit de interesele mărunte ale suveranilor care le  patronau călătoriile. Magellan făcea pentru prima  dată ocolul lumii și căuta mirodenii, podoabe de lux, comori pentru curtea lui Carol al Spaniei. Columb a  plecat promițând reginei Isabela că va găsi o cale mai scurtă spre Indii. Indiile bogate, după care râvneau monarhii Europei… În privința scopului care-i atrage spre necunoscutele pământuri din Altai și Kazahstan,   ultimul comsomolist membru în uriașa expediție spre răsăritul patriei sale e cel puțin la înălțimea marilor aspirații ale lui Magellan, Vasco da Gama, Amerigo     Vespucci, dacă nu mai sus. Nici un descoperitor, nici un călător vestit în clipa ridicării ancorei n-a văzut atât de concret în minte ce vor câștiga oamenii în urma biruinței sale, așa cum vede – în culori precise și sigure – fiecare dintre cei plecați cu foi de drum  de la Comsomol spre răsărit, în adâncurile Siberiei.

Dar naivitățile devin catastrofale din cauza onestității.

– Ce caracterizează anticomunismul postdecembrist de la noi?

– Este susținut cel mai virulent tocmai de  odraslele securiștilor și nomenclaturiștilor de odinioară.

Corect politic, contemplu cu plăcere toată pleiada de tineri savanți anticomuniști care au crescut în case de nomenclaturiști cu biblioteci inteligente. Îi știu bob cu bob. Fără haz, «stagnăm și  concret nimic» – vorba nemuritorului nostru Teodor Mazilu.

În rest, nu am încredere decât în cei care, deloc idioți, au trecut prin această experiență – a defanatizării.

 – V-ați  lămurit dacă a fost sau nu revoluție în  1989?

– O revoluție decentă  e o revoluție moartă. Prin urmare, o revoluție  indecentă este o revoluție vie. Un scriitor nu dă lămuriri. Altminteri, toate revoluțiile au, necesarmente, în fondul lor de comerț, tăntălăii lor (nu mi-e clar: pe ei îi caracterizează „netrebnica  candoare” ?)

Nu pot rata o nemernicie: nu mai vreau adevărul crud, îl vreau pané !

 – Ați fost  un disident în vremea cealaltă ?

– Am făcut  o „rezistență prin belotă”, cum ne lua la mișto un tip care a ezitat până în ´89 să se dea  disident. Mulți m-au acuzat de împăciuitorism. Alții, că sunt „comunist protestant” sau „javră mic burgheză”. Am descoperit, prin Anatole France, „coabitarea, până la  ridicol, a  istoriei insuportabil de  dramatice cu  cotidianul insuportabil  de banal”.

– Are morala o bază ?

 – Fără cultură – în orice  și mai ales în cultura sentimentelor – nu există bază morală.

– Dacă l-ați întâlni pe Dumnezeu, dumneavoastră, un ateu declarat, ce i-ați  spune?

De veacuri, mulțimile care nu Te pricep colportează că  nu știi ce sunt ironia și autoironia – vai lor! Noi toți suntem o ironie, de nu chiar o autoironie a Ta, căci fără  ele n-am fi putut suporta ideea de a trăi după chipul și asemănarea Ta. Am ajuns un ipohondru moral, pândit de o scleroză a sistemului autoironic.

– Cum ați rezistat cenzurii  comuniste ?

– Împreună cu Florin Mugur, m-am chinuit ani de zile cum să-mi apăr  cuvintele pentru a nu fi ucise de cenzorii dictatorului, preferând să le omorâm noi doi, din fașă, decât ei, să afle și să se bucure de acest minut de fericire (cum l-ar numi el, inventatorul expresiei), moment muzical (cum aș zice eu, schubertian nesmintit) trăit la colțul dintre strada Radu Beller și Calea Dorobanților, la 1995 de ani după nașterea lui Isus Cristos și pe care, iată, nu l-am dat uitării nici după 7 ani.

O povestioară nostimă. Proștii lui Mazilu au fost interziși de Ceaușescu la a doua sau a treia reprezentație. La vizionare, nu existaseră obiecții complicate. Prin birourile cenzurii circulau deja replici adorabile – țin bine minte. „Eu  te iubesc, Gogule, nu numai fizic, ci și psihic”, „Eu nu zic s-o iubești, dar mai du-o la cinema”. „Cu sânii mei mici, ce viață monotonă duc”. Coada la bilete se întindea de la Aro până la Grădina Icoanei. Ceaușescu, după ce, la premieră, Maurer se prăpădise de râs, a cerut să fie scoasă  imediat piesa de pe afiș. „E o porcărie”. Nu a avut nimeni replică, nu era omul căruia  să-i impuți lipsa de umor. Doar Mazilu se plângea că are de dat înapoi 2.000 de felicitări. 

– Care e rostul memoriei ?

Încordarea memoriei noastre nu e numai o întoarcere  spre trecut. Vrem să ținem minte tot ce-i minunat azi – Oltul și Camil Petrescu, Neruda și setea de viață a comuniștilor, Sadoveanu și soții Rosenberg… Putem exagera – tot nu ne vom ridica până la deplina cuprindere a frumuseților prezentului. La drept vorbind, eroul lui Ehrenburg, bătrânul comunist Andrei Ivanovici Puhov, are dreptate. „Nu-i adevărat că omul uită ușor… Uită numai ce trebuie să uite, esențialul rămâne până la  sfârșit”…

Esențialul, esențialul vremii noastre, „esențialul care rămâne până la sfârșit”…

– Ce este „adevărul integral”, sintagma cu care ați cochetat în tinerețe?

– Această teorie este nocivă, jalnică și odioasă, a avut un succes mai mare decât lupta împotriva intimismului; în plus, a fost de bun augur: peste puțină vreme a fost reabilitat Arghezi, așa cum ceruse imperativ tovarășul Gheorghiu; consider cuvântarea lui la Congresul Scriitorilor, după un deceniu de cvasiinterzicere (urcase la microfon ținându-se de brațul lui Baruțu), evenimentul principal, ideologic vorbind, al anului 1956, de o complexitate prea puțin studiată. Din cuvântarea  lui, s-a șovăit dacă să se dea „bun de tipar” pasajului în care  parșivul amintea că în noaptea de 23 august tipografiile  ziarelor din București aveau două ediții: una cu „Trăiască Stalin !”, alta cu „Trăiască Hitler!”. Era un adevăr prea integral despre conștiința românească.

– Cum de nu ați devenit anticomunist imediat după 1989, ca atâția alții?

– Răspund cu cel de-al 10-lea sfat al lui Dalai Lama din cele 19 pentru a-ți ameliora viața: „Amintiți-vă că deseori tăcerea este cel mai bun răspuns“; îl combin cu  al 13-lea: „În dezacordurile pe care le aveți cu cei dragi, referiți-vă doar la  situația prezentă; nu treziți trecutul”. Mai am atâta autoironie ca să mă întorc la sfatul nr. 9, cel decisiv, scris pentru mine: „Deschideți-vă schimbării, dar nu vă lăsați valorile  să se volatilizeze“.

Există oportunisme, justificări – problema cea mai gravă este de ce nu avem autocritici. (M-am simțit prea didactic, am palpat ceva mai fin.) În măsura în care și eu sunt un intelectual român, nici eu nu vreau să-mi fac autocritica, sunt într-o lungă tradiție, cu Cioran, cu Eliade, cu Noica și chiar cu cei de stânga, acum anticomuniști competenți. E cea mai bogată tradiție, nesecată, cum ziceam de învățătură leninistă. Nu vreau să intru în spectacolul anticomunismului, e mai strident decât sala celui de-al paisprezecelea Congres. Postcomunismul e la fel de obscen pe cât era de pur idealul lui, prea pur (m-am ambalat): nu mai cred în comunism ca soluție majoră, am melancolia lui, ca un mic-burghez după „la belle époque“ – a existat „une belle époque” a idealului comunist chiar dacă azi e o stafie…O prostie… Ce nu e azi o prostie? Geneza? Potopul? Încălzirea globală? Pentru mine, prostia ar fi să fac praf comunismul de pe poziții anti. Nu pot. Nimic nu e azi mai ușor. În orice caz, după eșecul comunismului se putea găsi ceva mai inteligent decât consumismul. De altfel, nu e nicio diferență între comunism și consumism în orice dicție ceva mai rapidă decât o tranziție.

Am avut și noi, învingătorii de ieri, „foștii” de azi, același glas de Nemesis ca al învingătorilor actuali. Ei blestemând odioșii comuniști, noi înfierând odioasa burghezo- moșierime. E o monotonie a adjectivului pe care nu o vor  explica nici lingviștii. E o mecanică a urii care cenzurează    orice hohot de râs. Ceea ce ne unește indestructibil este violența neîmpăcării. Neînduplecarea anticomunistă se leagă direct de lupta împotriva împăciuitorismului, declanșată la plenara CC-ului din 1958. Comuniști și anticomuniști, même combat: moarte împăciuitorismului! 

La zi, sunt incorect politic – azi corectitudinea politică se reduce la anticomunism. Marxist vorbind, sunt un defetist. Aș nuanța: sunt un idealist dogmatic și irațional. Urât, foarte urât!

 

– Ce le-ați transmite  nostalgicilor de azi?

– Nici unul dintre ei nu a cunoscut în direct perioada cuceririi puterii de către „ofensații vieții”, cum i-a numit Sadoveanu, cu un franțuzism neașteptat în româneasca lui; mi se pare esențial – toți au venit din afară și nu au cunoscut revoluția nici măcar cât John Reed; captivați de idealul comunist într-o societate capitalist-burgheză, au fost dezgustați de întruchiparea lui și au renunțat la acest ideal; niciunul nu a mai vrut să schimbe lumea, cum se lăudau entuziasmând mulțimile de ofensați; au trecut de la stânga la dreapta, cucerind o celebritate politică poate mai mare decât aceea literară. Camus, exclus din partid, a avut puterea să scrie: „… malgré moi,  malgré elle, je reste à gauche“, refuzând stalinismul. Fără propaganda acestor renegați „străluciți”, e probabil că nu s-ar fi ajuns ca stalinismul să întruchipeze idealul comunist și să compromită orice idee de revoluție a umiliților și obidiților, identificând-o cu teroarea contrarevoluționară.  Dar putea fi altfel?

Să nu uite că utopia noastră – odată pusă în practica revoluției – devenea inumană; luând puterea, umiliții și obidiții nu mai exploatau, lichidau fizic burjui și semiburjui, încetau să muncească,  fiindcă munca produce avuție, iar avuția asuprește. Ei se lăsau în seama proletarului universal, soarele, cel care le  asigura și hrana, și caldura. Totul se desfășura conform  logicii și lozincilor revoluției, viața devenind grotescă și mizerabilă în toate amănuntele ei.

Sunt conștient  de ravagiile produse de această „umanizare” în numele complexității abisale. Nu am trăit nimic abisal, am limitele mele; idealul nostru nu  a fost abisal, în niciun caz fascist, a avut soarta unui om răpus de cancerul său pe care nu-l poți părăsi până în ultima clipă și nici după; nu cred în reînvierea idealului comunist, dar, marxist vorbind, capitalismul va avea grijă ca în fiecare zi să-l păstreze în memoria eternilor  umiliți și obidiți, nici ei deloc inocenți și foarte melodramatici, în lumina ultimelor evoluții ale speciei. 

Locul comun este abisal.

 

– Există un ideal politic?

Da,  e un film american care ar fi putut avea ca motto celebra idee a lui Stalin din 1938: „Elanul bolșevic rus aliat cu spiritul practic american pot face minuni”.

Idealul comunist a fost o bancă feerică, în care se găsesc bijuterii de iluzii, coliere de erori, diamante de utopii, perle uriașe de idei drepte… giuvaere de mesianism  fără îndoieli, de naivități fără cenzură, de patetisme fără falsuri, o bancă în care autorul a dat „o lovitură”, dar firește că a fost prins și „trebuie să dăm socoteală onestă  pentru candorile acelea, pentru inocențele cu care nu avem de ce ne lauda, dar nici răstigni“.

Mi-am  amintit prompt de ce i-a zis Marin Preda lui Călugăru când a auzit prima oară versul din Internaționala, „rob cu rob să ne unim”,  la un miting: „Și dacă o să vă uniți rob cu rob, ce-o să fie  ?” Nu mă mai pot feri de asemenea derapaje, căderi tăcute în derizoriu, un fenomen necunoscut până acum; se întâmplă ceva în creierul meu, o depatetizare, nimic abisal, doar îngrijorător.

Ce înseamnă „un socialism cu fața umană”? Deși nu a fost deloc agreată la noi, azi văd în această cerință un ultim omagiu – funebru, disperat – adus utopiei noastre în clipele agoniei ei. Nici unei orânduiri nu i s-a cerut un chip uman – numai socialismului în faza lui terminală. Utopia lui  suportă o asemenea cerință patetică. Numai desfigurații inspiră și  cer omenie.

În ansamblu, din câte am gândit și mi s-a confirmat de-a lungul timpului, sionismul, odată instalat, s-a desfigurat ca orice utopie, ca și comunismul; prea puțin straniu, el a degenerat de la Zidul mistic al Plângerii la zidul terestru a două ghetouri: al învingătorilor evrei și al învinșilor arabi. Comuniști și sioniști (fie ei marxiști), suntem experți în deziluziile  capitale.

După cum nu știu vreun utopic care să fi dus până la  capăt un lucru bine gândit. Nu există utopii bine realizate. Doar misticii religioși, uneori ateii, misticii revoluțiilor, pot rezolva problema, ocolind-o. Cunosc un singur mistic impecabil d.p.d.v. materialist – Angelus Silesius: „Doamne, știu că fără mine n-ai exista”. E de-ai noștri, al celor ce am avut mistica partidului fără de care nici el nu ar fi existat; nu sunt dispus să mă revizuiesc.

Idealul nu mai face parte din vocabularul contemporan, doar scrântiții întru Marx mai îndrăznesc să pomenească de idealul lor, care nu s-a confundat niciodata cu cel al dreptei incapabile de alt ideal decât profitul. Forța dreptei e lipsa oricărei utopii.

– Suntem noi, românii, niște contriști ?

– În loc de răspuns, o întâmplare  de demult. Arghezi, la ora când era deja consacrat ca un nou Eminescu, a plecat într-o bună zi de la Capșa pe jos, până în Piața Victoriei, împreună cu un tânăr, Aurel Baranga, care avea renumele unui nabab în bancuri irezistibile; a doua zi, Arghezi a declarat că nu a râs la niciunul dintre bancurile lui Baranga și le-a explicat celor stupefiați: „Ce, voia să râd când voia el ?”

 – Dacă ați înființa azi un partid politic, cum s-ar numi el ?

– Partidul Comuniștilor Anticomuniști – singurul serios, singurul competent istoric, partid de sinceră și asumată schizofrenie.

 Deși, vorba lui Zaharia Stancu, „imaginație  au numai proștii”. „Deși” e un adverb greu de suportat, atenție !

–  Este Ion Creangă un scriitor depășit ?

– Creangă nu e depășit, la el  se rămâne, dragul meu, dar câți ajung la el ?

– V-ați gândit la un epitaf ?

– Da: Aici zace un om care a visat să fie cronicar  sportiv și a fost !