În 1969 aveam 8 ani. Un an mai târziu îl descopeream pe Belphegor în ziarul Sportul. Târziu am aflat că Belphegor era un zeu moabit din Palestina, al cărui cult avea un caracter întru câtva obscen, patrona erotismul abuziv. Dar atunci, în 1970, nu știam asta și nici n-aș fi înțeles ce înseamnă „obscenitate”  și „erotism abuziv”. Am devenit pe loc dependent de Belphegor și așa am rămas până în 1974, când rubrica a dispărut brusc din paginile gazetei. Nimeni n-a putut să mă lămurească unde a fugit zeul dâmbovițean al ironiei și metaforei sportive, nimeni ! Și cât l-am căutat… Degeaba, oriunde mă interesam, toți ridicau din umeri. E îngrozitor să  ți se ciumpăvească atât de  brutal basmul…

        A trecut vremea,  aproape că uitasem drama din copilărie… Ce mult seamănă la stil Radu Cosașu cu… Belphegor ! am exclamat după ce am citit un articol, parcă în Informația. Păi, e unul și același, m-a deslușit un amic. Vasăzică, Belphegor fugise dintr-o  poveste ca să apară dezvrăjit  în carne și oase, aidoma mie, ție… Altă dezamăgire, intram în adolescență… „Ia totul în tragic și nimic în serios”, mi-am spus, asemenea idolului cu condei și iubitor nevindecabil de pipă.

      De o jumătate  de secol, Radu Cosașu îmi este însoțitor permanent  prin viață, împărțim vise, decepții, exaltări și tulburări  nu doar fotbalistice. Deunăzi, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat la telefon. Ne-am și întâlnit, am stat la belphegorogeală cu orele și l-am rugat să-mi dea o dedicație pe volumul Cinci ani cu Belphegor. Mătușile din Tel Aviv. A acceptat și mi-a scris (fără să se folosească de ochelari !): „Lui Marian Nazat, pentru fabuloasa noastră memorie specială” și a semnat. L-am cercetat cu decentă și candidă emoție, era îmbrăcat în tricoul favoriților – Manchester United -, nici nu mi-l închipuiam altcumva (undeva a  mărturisit public  că nu-i plac costumele și cravatele)… La un moment dat, a zbughit-o din fotoliu și s-a întors dintr-o cameră alăturată cu o carte nouă – Viața ficțiunii după o revoluție -, pe care mi-a caligrafiat la fel de „confratern”: „Lui Marian Nazat, pentru că poate asculta Bolero-ul în Vinerea Mare și tot el se întreabă ce ar face fără Mezzo. Noiembrie 2016, la prima noastră discuție față în  față”.

      A doua zi, devorasem deja romanul și așa mi-a încolțit în minte ideea unui interviu. Imaginar,  desigur, fiindcă Radu Cosașu nu suportă să fie subiectul acestui gen literar, însă mi-a recomandat culegerea de iscodiri a lui Ioan Biberi  – Lumea de mâine. Aveam atâtea întrebări să-i pun, dar răspunsurile le-am găsit în Viața ficțiunii după o revoluție și a ieșit ce a ieșit. În definitiv, și aceasta este o formă de adorație a unei opere literare.

        – Trăim cu adevărat o criză a capitalismului mondial ?

      – Am constatat cât de irezolvabilă e criza capitalismului. Marxismul nostru o fi murit, dar inegalitățile economice din care s-a născut sunt vii, puternice și tot mai explozive. Nimeni nu o să poată face moral capitalismul. Utopia lor liberală nu are mai multe șanse decât utopia noastră.

     Odată cu eșecul comunismului, nimeni nu va mai elabora o utopie universală. Comunismul e sfârșitul oricărei utopii majore. E decesul imaginației patetice. Nu sunt dostoievskian, sunt un idiot care nu se poate lepăda de utopia sa stinsă în straturile dense ale istoriei.

      Inegalitățile, contradicțiile, chiar crimele capitalismului sunt  mai umane decât cele ale socialismului? Reprimarea Comunei din Paris a fost umană sau inumană? I s-a imputat lui Thiers pierderea chipului uman? Nu. Se acceptă mai ușor că 1789 a deschis drumul Terorii. Nu contează că Immanuel  K. era de altă părere. 

       D-aia zic, asemenea lui Caragiale, „Păi să ne judecăm, stimabile !”

      – Și stânga de ce  este așa pasivă, de ce nu preia controlul ?

      – Cred că astăzi asta e situația  stângii, cel puțin în Europa: să spună «pas» fără a se ridica de la masă, să nu mai încerce să ia puterea, mai ales că dreapta nu poate conduce fără să-i preia ideile. Totul depinde de cum va construi China capitalismul, sub conducerea Partidului Comunist, și cum se va socializa capitalul american.

       Oricum, eu nu mai cred de mult în aceste etichete: pentru mine, dreapta minte, stânga nu mai are ce spune. Una slăvește virtuțile capitalismului, cealaltă nu mai cere nicăieri o revoluție care să-i lichideze pe exploatatori. Nu am nimic împotriva celor care, după experiența socialistă, sunt anticomuniști, și nici împotriva celor care au rămas  la marxismul lor și sunt huliți toată  ziua. Nu văd ce beneficii trag din  antioportunismul lor. Dar dacă îi împărțim pe toți cei din jur în oportuniști și antioportuniști, nu se va mai putea trăi.

     Pe de altă parte, capitalismul nu ar trebui să-și mai trâmbițeze superioritatea  asupra idealurilor socialiste, să le lase în pace și să se prezinte în fața popoarelor eliberate doar ca o orânduire mult mai eficientă economic; o consider cea mai corectă soluție intermediară pentru cei care se mai chinuie în problema asta a idealului pierdut; mai posed însă atâta sarcasm ca să mă gandesc că în acest secol niciun ideal ca  acela comunist nu a avut renegați de valoarea „alor noștri” – cum se zicea în Pavilionul canceroșilor despre Aleksei Tolstoi al nostru”, nu Lev.

  – Cum poate fi preîntâmpinat răul concentraționar-fascist, comunist, segregaționist ?

     – Simplu, învățând din lecția oferită de Nelson Mandela: „Dacă nu intrăm în mintea și inima  călăilor, dacă nu facem efortul acesta, răul se va repeta, într-un mod sau altul”.

       Oricât m-a desfigurat meseria mea, nu sunt dispus să  pun un paralizant semn de egalitate între fascism și comunism. Diferența radicală dintre idealurile lor a fost lichidată prin ignoranță și prin noua cenzură a restaurației capitaliste.

      – Ați  participat la mișcarea anticomunistă din Piața Universității, în 1990 ? Cum vi s-a părut protestul acela ?

     – Nu am frecventat Piața, cenaclul anticomunist, Cristul din balcon. Mă interesa însă cum e trăită de  ceilalți –  nu de mine: din motivul imparabil că nu îi  suportam stilul, care îmi trezea dubii morale și, mai ales, teribile dubii estetice. Nu mi se părea că anticomunismul lor este al meu. Nu puteam tranziționa de la declarația  bulimică de amor („Vă iubesc!” – striga, din balcon, poeta) Ia „Mai bine mort decât comunist”  (cânta un fost gurist al Cenaclului „Flacăra”); îmi erau ambele la fel de grotești ca și, tertium, lirismul zâmbetului iliescian.  Credeam (încă mai cred) că problema locuitorilor Pieței nu era comunismul, ci propria  lor reprezentare în fața lor înșiși. Comunistul imaginar al Pieței nu era decât dublul antitetic al celor ce, negândindu-l, își celebrau excelența și absolutul: aveau nevoie de el pentru  a exista împotriva  lui și existau în măsura în care se proclamau puri, necruțător de puri, chit că oarecum tardiv, cam post festum, cam pe la spartul târgului. Mi se părea că se  legitimau numai în  opoziție cu diavolul comunist din ura lor; era puțin trist, era un eșec.  Altfel, aveau ceva involuntar ludic în gestica  lor, iar Piața era un loc mai curând imaginar decât real, ca 2 Mai-ul pe vremea comunismului; ca atare, era iluzoriu liber.

       Că atmosfera nu era duioasă, în pofida  iubirii ubicue și a purității  impecabile, știam. Ritul de purificare proclamat în Piață, în care nu credeam, nu mă privea;  dar mă viza dezinvoltura celor care considerau că ura și puritatea sunt același lucru, exprimându-și  sordid antipatiile politice, cu o intransigență  care le anihila Iibertatea gândirii. Nu verbiajul scatologic în sine, ci contradicția între afirmarea  unei excelențe  morale care promitea, prin ea însăși, renașterea, și abjecțiile pe care le credita – aceasta îmi agresa penibil speranțele. Nu eram atât de minunați cum ne imaginaserăm că vom fi când comunismul va înceta.

      Toate acestea pentru  a spune că gura maculată nu e în sine, fără interes  erotic. Și în cazul acesta era vorba despre o gură murdărită de două tipuri, oarecum disjuncte, de insanități. Trebuie judecat caz cu caz. Generalitățile ne duc la fanatism.

      Pentru alții, în Piață, era o plăcere să-și  spună cât  mai sordid ura pe care o trăiseră, o  viață, în tăcere. Unora Ie răscumpăra un păcat  sau le dădea iluzia  ineptă că au trecut de partea cealaltă. (Printre ei erau și câțiva  care trăiseră în lături mult mai condimentat decât câteva înjurături pe care și le adresau acum, în fond, lor înșiși.) Alții nu pronunțau ce considerau nedemn, dar rămâneau acolo. Unii veneau, constatau și plecau. Alții au precizat  oportunist, în CV-urile lor din ´96, „activ în  Piața Universității”. Mă îndoiesc că cei câțiva anticomuniști vehemenți de azi s-au format din experiența „pură” a Pieței.  Dar cunosc destui care au avut revelația  anticomunismului pe la mijlocul lui iunie,  privind minerii.

        Piața decădea pe măsură ce își celebra tot mai intens puritatea.

       La noi nicio politică nu e valabilă dacă nu e pusă în versuri. La noi, dacă o idee nu devine șlagăr, nimic nu e. Popor muzical. Altminteri, trăim într-o țară în  care fiecare cruzime  justifică o alta. Suntem, vorba scriitorului american Philip Roth, „voluptuoșii unor exagerări  dureroase”.

       – Ați fost de acord cu punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ?

      – Lustrația e o chestiune de bun-simț; după atâția ani era prea târziu și  oricum s-ar fi zis că pensia îmi asigura oportunismul și egoismul. Deși nu există nimic mai totalitar decât oportunismul. Într-o noapte m-am culcat având viziunea unui text în care să susțin sincer, fără  prudență, „adevărul meu integral”; amnezia și amnistia sunt cea mai bună soluție; aș fi indignat ambele adevăruri, aș fi fost linșat mediatic, dar aș fi rămas în istoria ideilor postdecembriste cu numele meu, nu cum s-a întâmplat cu adevărul integral, pus pe numele altuia; sunt tentațiile nocturne ale sincerității dintotdeauna antipatice.

       Cum a fost posibil ca două ideologii, două morale întru  totul opuse în adânc, pe verticală, să recurgă, în perioadele  când s-au impus politic, la aceleași metode, la aceleași practici și constrângeri, până și la aceleași șabloane, clișee și spectacole de masă? (Pe când o urmare: Cum de s-a putut ? la Ce-i de făcut ? a lui  Lenin din 1905?)

     Articolele lui Noica din Buna Vestire legionară, unde a fost adjunct după septembrie 1940; nu s-a scris ceva mai violent împotriva micii-burghezii românești, incapabili să înțeleagă jertfa legionară, a celor care au ucis pentru a ne mântui; pentru a-i zgudui pe mic-burghezii  bucureșteni apatici, propunea să li se stingă lumina în case,  să li se taie apa, să fie supuși la un inconfort necesar pentru înțelegerea sacrificiului; în multe dintre frazele sale extatice, dacă înlocuiam Legiunea cu Partidul, îl puteam publica și  noi, în sensul acelorași clișee pline de lirismul urii și al intransigenței bine-cunoscute.

     Îl citez în apărare pe Michnik:Înțelegem construcția unui stat democrat și suveran  ca pe un proces de reconciliere și de apropiere între Polonia comunistă și Polonia Solidarității. De aceea suntem împotriva încercărilor care urmăresc introducerea verificărilor politice sau o așa-numită decomunizare. Considerăm decomunizarea, respectiv discriminarea  foștilor activiști și funcționari ai Partidului Comunist, ca fiind contrară spiritului democratic.

    La fel cum credem că este greșit să se pună un semn de egalitate între denazificarea care a avut loc în Germania după cel de-al Doilea Război Mondial și decomunizare. Gomulka, Gierek și Jaruzełski nu au fost din același aluat cu Hitler, Himmler și Goebbels. Ei au fost dictatori, dar nu și criminali care au coordonat genocide. Și cred că nu ar fi corect să minimalizam  astfel de deosebiri”.

       Nimic nu este mai greu decât să nu exagerezi, ferindu-te să cazi în derizoriu.

      – Care este sentimentul normalității la români ?

    – Sentimentul  românesc al normalității este o resemnare; normalitatea este când ne-am obișnuit. (Cine știe, poate că atât vehemența, cât și moliciunea noastră sunt, în fondul lor irațional, același lucru… Suntem bipolari. Ne resemnăm cu aceeași isterie cu care ne trăim etapele fanatice.)

      Nu suntem o Kakanie mai mititică, ci una inversă: noi începem direct și repede  prin a trage concluzia, apoi tranșăm divers, după umoare, prin detalii care fac rezistența; de aici contradicții din ce în ce mai frenetice și cu o vocație aporetică tot mai paradoxală. După ce ne-am aplecat bine asupra  unei probleme începe absurdul. Nu știu dacă ai remarcat, dar cu cât sunt mai multe iconițe și cruci pe bordul mașinii, cu atât taximetristul e mai nihilist.

      Nu se stinge, la noi, fanatismul în fatalism? În ’90, când totul se polariza, iar lupta  se ascuțea brici, aveam, ca toată lumea, doi amici situați în extreme politice opuse. Amândoi credeau riguros și paroxistic (rezum:) că pentru a introduce democrația («libertatea noastră» versus «democrația originală» și viceversa) trebuie ca opoziția, celălalt, să tacă sec, pe vecie, sau – și  aici toleranța intervenea mlădios, nuanțând totul – să vorbească numai după ce a înțeles că nu are dreptate.  Nu avea rost să combați la idee; trebuie să aștepți să treacă. Trecea. Se intra la altă idee. Gata să moară și să omoare pentru o opinie (a fi gata pentru ceva nu înseamnă că urmează actul; la noi, a fi gata să faci ceva te exonerează de a o mai face), clamau, după un timp, o altă opinie, sensibil diferită, respectiv contrarie, cu seninătate virginală și cu ochii strălucind de dulceața fuziunii integrale cu adevărat. Dar la fel de incoruptibili: trăiau (în) credința fixă că au continuu dreptate și că infailibilitatea instituie adevărul.  «Credeți că știți, dar nu știți ce credeți», le-am scris. Citam o autoritate în domeniu, pe Lenin.

     Apoi, oarecum brusc, amicii s-au calmat înțelept, frecventând de atunci, cu delicatețe, doar obsesii duioase, fanatisme pudice și fandacsii fermecătoare; au devenit oameni normali: adică au decis că aici totul este inutil sau – cum spui nu așa-i spiritul locului și oricum n-ai ce-i face.

      – Mai aveți iluzii?

      – Sunt  la o vârstă când  am înțeles că trebuie să mă tem de ridicol, care nu ucide pe loc, dar e ca diabetul; sufăr de ridicol grav, într-o fază avansată. Altminteri, nu cred în instinctele  care lucrează fără informații. În rest, suport din ce în ce mai greu explicațiile la evidență.

       – Știu că, deși v-ați dorit enorm, nu ați vizitat Parisul. De ce ?

       – De teamă să  nu mor de fericire.

       – Vă este rușine de articolele scrise în 1950?

      – Erau scrise cu atâta suflet ! Îmi descriam  pe larg frământările sufletești de mic burghez, sub dictatura proletariatului. Noi eram prea neștiutori, ca să nu vrem decât binele. Că după aceea a ieșit prost nu mă interesează, deoarece nimeni nu m-a întrebat. Articolele acelea sunt încă foarte omenești prin eroare. Acolo – ca de atâtea ori în  tinerețea noastră – m-am entuziasmat  de ceea ce urma să fie o catastrofă. Desțelenirea pământurilor din Kazahstan de către mii de comsomoliști trimiși de Hrusciov a produs un dezastru natural, a format un deșert cu furtuni  de nisip și nori de praf până în Ucraina și România. Știai asta ? Am aflat-o peste câțiva  ani, nu s-a scris nimic, dar articolul a rămas, iar mie,  de ieri, îmi bâzâie în  minte melodia filmului făcut în cinstea acestei expediții – Trenul merge spre răsărit.  Sufeream de „boala umanistă”.

       Sigur, nu ne-a întrebat nimeni, dar ne putem întreba noi înșine: ce facem cu un ideal înecat în sânge și minciună ? Mai păstrăm ceva din el? Ce? Îl uităm? Vorbim despre el ca despre o  boală venerică a  tinereții ? Îl  dăm dracului, ca să avem succes în societate? Mi se impută că nu pot trăi și scrie fără  aceste întrebări.  Nu răspund.

     Articolele  acelea vor rămâne de neînțeles pentru toată  omenirea la care, pe vremea aceea, mă gândeam  tot timpul.

    Gide poate că are și azi dreptate: „Constrângerile  sunt benefice  artei, libertatea o moleșește”.

      – A înțeles Vestul cum a trăit Estul în comunism ?

    – Vesticilor, comunismul trăit  la noi e la fel de dificil să-l înțeleagă  ca unui congolez  o furtună de zăpadă, vorba unui ceh, Karel Schwarzenberg.

     – Chiar, mai există în politica de la noi, stânga și dreapta ? Unii se autoproclamă de centru: ce înseamnă extremist de centru ? Centrul este un alt  subterfugiu pentru cei de dreapta ? Cum să existe azi centru ? E la  fel de nocivă ca altădată o a treia cale, e un neoîmpăciuitorism ?

       – E o întrebare fără sens când vii din acest colț de lume, vorba aceluiași  ceh.

       – Există  un secret  al supraviețuirii?

     – Da, secretul supraviețuirii e  autoironia și înțelegerea  față de instabilitatea stăruitoare a propriei tale ființe. Sau cum zicea Evgheni Zamiatin: „Tragedia omului poate fi înfruntată ori prin religie, ori prin ironie”.