Te ador şi nu am vindecare

Ce adânc mă taci în seara asta
Şi mă cerţi, cu trupul tău divin!
Liniştea a copleşit fereastra
Gândului stăruitor şi lin.

Uite-mă, sunt la un pas de moarte,
Dar şi moartea are mila ei,
A venit, în taină, de departe,
Te îndeamnă sufletul să-mi bei.

Lasă-mă să îţi descânt genunchii,
Umerii şi sânii orbitori,
Nerăbdarea mea aprinde ruguri
Şi dă buzna în privighetori.

Lasă-mă să mă aştern, degrabă,
Să-ţi fiu pat şi leagăn, de alint,
Clipa a orbit şi nu se-ntreabă,
Clipa trece, ca un vechi colind.

De vioară eşti şi de lumină
Murmurând, cu razele-i şuvoi…
Ce adânc mă taci în seara-asta
Şi topeşti distanţa dintre noi!

Uite-mă, sunt la un pas de moarte,
Dar şi moartea e un somn frumos,
A venit, în taină, de departe,
Trăgând umbra stelelor în jos.

Te ador şi nu am vindecare.
Te cerşesc, înfiorat şi sfânt –
Stâlp de dor ajuns la disperare,
Arbore de rouă fumegând…

 

 

Dă-mi de veste, doamnă de departe

Nu mai bate vântul, nu mai ninge,
În odaie arde-un foc beteag.
Te aştept şi aşteptarea-şi frânge
Umbra-nlăcrimată peste prag.

Poate vei veni dinspre departe,
Cum de-atâtea ori vei fi venit,
Să-mi aduci, în dar, puţină moarte
Tânără şi bună de zidit…

Cineva, în noapte, sapă drumuri,
Să îţi fie mersul mai uşor,
Taie arbori şi aprinde ruguri,
Lângă geamul aburit de dor.

Crapă-n mine rănile ştiute,
Devastându-mi sângele supus,
Le aud vorbind, pe îndelete,
Despre toate câte nu s-au spus.

Somnul meu n-a mai dormit de-o viaţă,
Umblă, prin ogradă, supărat,
Nu mai ştie când e dimineaţă,
Numai are aripi de zburat.

Dă-mi de veste, doamnă de departe,
Cum odinioară tot făceai,
Şi eram ameţitor de tineri
Şi stăpânii florilor de mai.

Numai bate vântul, nu mai ninge,
Iarna asta, nu mai ţine mult.
Te aştept şi aşteptarea-şi frânge
Oasele fragile…Şi ascult…