Drama intelectualului subvenţionat: “Imbecila ta umbră nu mai merge cu tine”.

      Roberto Bolaño deschide romanul 2666 cu literatura: în partea de final a secolului XX (anii optzeci-nouăzeci), patru critici literari din patru ţări diferite – Franţa, Spania, Italia şi Anglia – îşi construiesc carierele universitare în jurul operei marelui scriitor german (fictiv) Benno von Archimboldi. Să facem cunoştinţă cu eroii din Partea criticilor.
Francezul Jean-Claude Pelletier a căpătat, încă de la prima lectură, trăsăturile unui “archimboldian entuziast” şi s-a apucat să lucreze la traducerea lui Archimboldi în franceză, fără ca vreun editor să-i solicite aceasta. Ulterior, Pelletier a devenit profesor universitar de germană, la Paris.
Italianul Piero Morini, care preda literatură germană la universitatea din Torino, l-a tradus pe Archimboldi în italiană. Morini era ţintuit într-un scaun cu rotile, în urma unui accident.
Spaniolul Manuel Espinoza visase să ajungă scriitor pe când frecventa un cerc de admiratori ai lui Jünger, însă a înţeles curând că visul nu se va materializa, iar în 1990 şi-a dat doctoratul în literatură germană, cu o lucrare despre Benno von Archimboldi.
Englezoaica Liz Norton – singura femeie din “club” – preda limba germană la universitatea din Londra şi a descoperit literatura lui Archimboldi la vârsta de douăzeci de ani, în 1988, când a petrecut trei luni la Berlin.
Cei patru critici s-au întâlnit, inevitabil, la un congres de literatură germană ce a avut loc la Bremen, în 1994 (deşi Pelletier, Espinoza şi Morini se cunoscuseră în prealabil, la alte evenimente literare). Vieţile lor se derulează, practic, în ritmul impus de conferinţele şi congresele dedicate literaturii germane. Când nu călătoresc în acest scop, scriu şi publică articole şi eseuri pe diferite teme din opera lui Archimboldi. Au de înfruntat inclusiv un grup archimboldian antagonic, compus din critici cu interpretări şi abordări diferite. Despre cei din grupul antagonic aflăm, la un moment dat, că “au comparat figura lui Archimboldi cu cea a lui Heinrich Böll”, ceea ce constituie, probabil, o metodă prin care Bolaño lasă să se întrezărească una dintre sursele de inspiraţie pentru conturarea personajului său (voi reveni, la locul potrivit, cu semnalarea unor coincidenţe care fac din Archimboldi, măcar în parte, un fel de corespondent simbolic al lui Böll).
Cei patru critici sunt necăsătoriţi, locuiesc singuri şi sunt dedicaţi carierelor universitare; niciunul nu deţine date despre viaţa scriitorului Benno von Archimboldi; doar bârfe şi anecdote. Cărţile sale apăreau fără fotografie pe copertă, datele biografice erau minime şi nu se ştia nici măcar în ce ţară locuieşte scriitorul.
După câteva întâlniri, în grupul criticilor apar complicaţiile amoroase; se simte o anumită cruzime în delectarea cu care Bolaño prepară coctailul amoros al celor patru: Pelletier şi Espinoza simt, aproape simultan, că se îndrăgostesc de Liz, dar nu vor avea parte de relaţia amoroasă tradiţională, pentru că Liz nu poate adera la standardul searbăd al cuplului clasic. Pare genul acela de femeie care, vorba lui Heinrich Böll, “ar face totul nu pentru bani şi nu din pasiune pentru un bărbat, ci doar din milă faţă de natura bărbaţilor”. Pelletier în vizită la Londra, întâlnire cu Liz. Vizite repetate, de fapt. Apoi Liz la Madrid, întâlniri cu Espinoza. Liz îi spune lui Espinoza despre Pelletier. Apoi lui Pelletier despre Espinoza. Espinoza şi Pelletier vorbesc despre Liz, fără patimă şi fără gelozie. Întrunire, simpozion, congres, întrunire… “înconjuraţi de alţi germanişti care luptau din greu pentru unt şi gem” – Bolaño nu s-a putut abţine de la a da în vileag micile meschinării din lumea literară. Pelletier şi Espinoza testează piaţa prostituatelor şi descoperă că aceste practicante ale iubirii pe simulator chiar reuşesc să ofere satisfacţie. Le plac fetele înalte şi cu picioare lungi, din Berlin. Le plac fetele abordate pe Internet, din Paris. Le plac fetele care-şi dau anunţuri în ziarele din Madrid. Există viaţă erotică şi dincolo de Liz, chiar dacă se plătesc onorarii…
În timpul unui seminar, la Toulouse, criticii află, de la un archimboldian mexican, că idolul lor literar ar fi fost întâlnit, recent, în Mexic. Astfel intră Mexicul în roman şi îi va deveni epicentru. Se pare că Archimboldi a fost însoţit de un ataşat cultural, în cele câteva ore petrecute în capitala mexicană, înainte de a lua avionul spre Hermosillo (oraş real din Mexic), “capitala statului Sonora, la graniţa cu Statele Unite”. Ţinta se numea Santa Teresa. Candidatul la Nobel, Benno von Archimboldi călătorea, aşadar, spre un oraş din deşertul Mexicului, cu un scop enigmatic. Asta nu-i miră pe critici, vechi admiratori incapabili de a străpunge aura de mister a scriitorului: “Ce importanţă mai avea un Nobel pentru un om de peste optzeci de ani, fără familie, fără urmaşi, fără un chip cunoscut?”
Pelletier, Espinoza şi Norton au plecat la Santa Teresa, în Mexic, pentru a-l întâlni, în fine, pe Archimboldi. Prilej pentru noi combinaţii amoroase: Pelletier şi Espinoza cu Liz. Espinoza cu o tânără mexicană, vânzătoare de covoare. Apoi Liz plecând singură din Mexic şi oprindu-se direct la Torino, la Morini, criticul invalid, pentru o nouă idilă… Milă faţă de natura bărbaţilor!
În loc de mult aşteptata întâlnire a criticilor cu scriitorul adulat, cititorul se va mulţumi cu savoarea prozei lui Bolaño, fie că este vorba despre literatură, despre sex, sau despre soarta intelectualului în America Latină. Ca în acest exemplu:
“Intelectualii muncesc pentru stat. (…) Intelectualul, la rândul lui, poate fi un apărător înflăcărat al statului sau un critic al statului. Statului nu-i pasă. Statul îi dă de mâncare şi-l observă în tăcere. Cu cohorta sa enormă de scriitori mai curând inutili, statul face ceva. Ce? Exorcizează diavoli, schimbă sau cel puţin încearcă să influenţeze timpul mexican. Adaugă straturi de var peste o gaură de care nimeni nu ştie dacă există sau nu există. (…) Literatura în Mexic este ca o grădiniţă de copii, un cămin de copii, un kindergarten, o creşă, nu ştiu dacă puteţi înţelege. Clima este bună, este soare, poţi să ieşi din casă şi să te aşezi într-un parc şi să deschizi o carte de Valéry, poate scriitorul cel mai citit de scriitorii mexicani, şi apoi să te duci la prieteni acasă şi să stai de vorbă. Umbra ta, cu toate astea, nu te mai urmează. Într-un anumit moment te-a abandonat pe tăcute. Tu te faci că nu îţi dai seama, dar sigur ţi-ai dat seama, imbecila ta umbră nu mai merge cu tine, dar, mă rog, asta se poate explica în multe feluri, poziţia soarelui, gradul de inconştienţă pe care soarele îl provoacă în capetele fără pălărie, cantitatea de alcool consumată, mişcarea ca a unor tancuri subterane a durerii, teama de lucrurile cele mai întâmplătoare, semnele unei boli, vanitatea rănită, dorinţa de a fi punctual măcar o dată în viaţă”.
Dar nu se poate trece peste Partea criticilor fără a evidenţia un episod semnificativ, acela al pe cât de nescontatului, pe atât de brutalului atac al tandemului Pelletier – Espinoza asupra unui taximetrist din Londra. Este modalitatea prin care Bolaño urmăreşte să demonstreze că nici şoarecii de bibliotecă universitară nu sunt mesagerii raţiunii şi ai păcii, decât atunci când circumstanţele o permit; orice scenă de detaliu desprinsă din tabloul mai vast al conflictului dintre culturi şi civilizaţii este aptă să smulgă măştile toleranţei şi deschiderii intelectuale de pe chipul “maimuţei goale” (sintagma îi aparţine lui Desmond Morris şi reprezintă alternativa mai realistă la denumirea bombastică de “homo sapiens”). Când habitudinile regionale devin ţinta dispreţului injurios al unor inşi veniţi dintr-o altă cultură, “maimuţele goale” asaltate pe propriul teritoriu sunt capabile să dezlănţuie iadul. Fiecare subcategorie de “maimuţe goale”, fie că are calitatea de “gazdă” sau de “oaspete” în teritoriul dat, va căuta să impună celorlale propria cultură; de regulă, o face prin violenţă. Iată genul de pildă din care n-au fost trase, încă, destule învăţăminte…

          Partea lui Amalfitano: rezistă o carte la “atacurile naturii deşertice”?

      De Mexic şi de scriitorul Benno von Archimboldi se leagă şi numele lui Amalfitano, profesor la universitatea din Santa Teresa. Le este prezentat criticilor europeni drept “expert în Benno von Archimboldi”, deşi aceştia îl privesc mai curând compătimitor, ca pe “un naufragiat, un tip îmbrăcat neglijent, un profesor inexistent într-o universitate inexistentă”.
Amalfitano era chilian şi avea o fată de 17 ani, Rosa. Mama Rosei, o spaniolă pe nume Lola, îi părăsise pentru poetul ei favorit, cazat într-o casă de nebuni de lângă San Sebastián. Amalfitano şi Lola se cunoscuseră la Barcelona. Ultima dată când se văzuseră, Lola i-a mărturisit că are SIDA şi că nu-i mai rămâne mult de trăit. Amalfitano şi Rosa au plecat în Mexic, la Santa Teresa.
La sosirea în Mexic, Amalfitano a descoperit, în cutiile pe care le împachetase la Barcelona, o carte despre care era convins că nu-i aparţine: Testamentul geometric, de Rafael Dieste, o carte de geometrie scrisă de un poet. Amalfitano a agăţat cartea în curtea casei, pe sforile de întins rufe: “Ideea, bineînţeles, era a lui Duchamp”. Fiicei Rosa, Amalfitano îi dă o explicaţie aiuritoare: a atârnat cartea ca să vadă “cum rezistă la intemperii, la atacurile acestei naturi deşertice”. O văd ca pe o alegorie: natura deşertică simbolizează ignoranţa fiinţei umane. Desigur, Rosa îl crede nebun.
Amalfitano pare un personaj inventat de Bolaño pentru a mai plăti ceva poliţe chilienilor. Presupusa pasiune pentru box a personajului îi dă autorului prilejul să se dezlănţuie: “Boxerii chilieni sunt toţi nişte laşi, locuitorii acestei ţări de căcat sunt toţi nişte laşi, toţi fără excepţie, dispuşi să se lase înşelaţi, dispuşi să se lase cumpăraţi, dispuşi să rămână în curul gol când cineva vrea să le fure doar ceasul”.
Amalfitano face parte din galeria nebunilor cuminţi; aude voci. Poate e vocea bunicului mort aceea care îi predă lecţia calmului: “doar calmul este incapabil să ne trădeze”; de ce? Pentru că “nu există prietenie, a spus vocea, nu există dragoste, nu există etică, nu există poezie lirică, ci doar un gângurit sau o uguială de egoişti, triluri de escroci, bolboroseală de trădători, bulbuceală de arivişti, ciripit de poponari” (cu precizarea că vocea nu are nimic contra homosexualilor, ci “vorbeşte la figurat”).
Distanţarea zeflemistă a emigrantului Bolaño faţă de patria părăsită se exprimă şi prin reflecţiile lui Amalfitano în urma lecturii unei cărţulii care susţinea că chilienii descind din araucani, care erau telepatici şi călătoreau “în toate locurile globului pământesc” (recunoaştem, parcă, exagerarea patriotic-patologică a abilităţilor unei anumite populaţii antice de pe continentul european). Puşi în faţa unor astfel de enormităţi, avem la îndemână o reacţie plină de umor: “cititorul activ preconizat de Cortázar putea începe lectura cu un şut în testiculele autorului şi putea vedea imediat că acesta este un om de paie, un factotum în slujba vreunui colonel de la Serviciul de Inteligenţă, sau poate al vreunui general cu fumuri de intelectual, ceea ce, fiind vorba de Chile, nu era foarte ciudat, mai curând ciudat ar fi fost contrariul, în Chile militarii se purtau ca scriitorii şi scriitorii, ca să nu rămână mai prejos, se comportau ca militarii…”
Ultima pildă a Părţii lui Amalfitano, memorabilă, ironizează comoditatea intelectuală, plecând de la cazul unui tânăr farmacist care citea cărţile minore ale marilor autori (preferând, de pildă, Metamorfoza în loc de Procesul, ori Un suflet simplu în loc de Bouvard şi Pécuchet):
“Nici măcar farmaciştii cultivaţi nu mai îndrăznesc să se înfrunte cu marile opere, imperfecte, torenţiale, care deschid drumul în necunoscut. Preferă exerciţiile perfecte ale marilor maeştri. Sau, ceea ce este acelaşi lucru: vor să-i vadă pe marii maeştri făcând antrenamente la scrimă, dar nici nu vor să audă de luptele adevărate, în care marii maeştri se înfruntă cu acel ceva, acel ceva care ne înfricoşează pe toţi, acel ceva care îngrozeşte şi umileşte, şi lasă în urmă sânge şi răni mortale şi duhoare”.

      Partea lui Fate: “Grecii au deschis acel evantai”

    Cititorul care se credea ţintuit în universul alienat al lui Amalfitano se vede iarăşi dislocat printr-un artificiu de vrăjitor şi pus să asiste, în Statele Unite ale Americii, la funeraliile mamei unui oarecare Quincy Williams, ziarist care semnează sub numele Oscar Fate. Este partea lui din roman, Partea lui Fate. Schimbarea decorului este doar temporară, drumul lui Fate duce tot în Mexic, Santa Teresa, doar că el n-o ştie încă.
Oscar Fate este afro-american şi lucrează pentru revista Zorii negri din New York (“amice, revista ta are un titlu de căcat”, îi va striga un tip dintr-un bar), unde se publică doar articole despre “fraţi”. Fate îşi face intrarea în roman la vârsta de treizeci de ani, când este trimis la Detroit pentru un reportaj despre bătrânul “terorist” Barry Seaman, fondator al Panterelor Negre. Din amvonul unei biserici, Seaman se adresează auditoriului cu un discurs bizar, anunţând că va vorbi despre cinci subiecte: pericolul, banii, mâncarea, stelele şi utilitatea. Discursul pe aceste cinci subiecte reprezintă, pentru Bolaño, o probă de virtuozitate (şi trimite, s-a spus, la scena predicii din Moby Dick1 ). De pildă, despre bani, Seaman avea de spus că “nu este de acord cu modul în care îşi cheltuiesc banii săracii, mai ales săracii afro-americani. Mi se urcă sângele la cap, a spus, când văd un peşte plimbându-se prin cartier într-o limuzină sau un Lincoln Continental. Nu pot să suport aşa ceva. Când săracii câştigă bani, ar trebui să se poarte cu mai multă demnitate, a spus. Când săracii câştigă bani, ar trebui să-şi ajute vecinii. Când săracii câştigă bani mulţi, ar trebui să-şi trimită copiii la universitate şi să adopte unul sau mai mulţi orfani”.
Intenţiile celor care l-au ţinut aproape o viaţă după gratii nu îi sunt clare lui Barry, pare tipul încuiatului căruia statul (prin reprezentanţii săi cucernici) îi explică în zadar că închisoarea este unul dintre simbolurile societăţii libere, democratice, o instituţie avansată, necesară, care contribuie la remodelarea valorilor infractorului şi la reinserţia sa socială. Reinserţia socială a unui tip priponit în lanţuri până la bătrâneţe? Hm! s-ar putea mira Barry. Şi – culmea! – el chiar asta face, se miră: “Când mi-au dat drumul, eram un nimeni. Panterele Negre nu mai existau. Unii ne considerau un vechi grup terorist. Alţii o amintire vagă a imaginii pitoreşti a negrilor din anii şaizeci. (…) Acum erau negri nu numai în poliţie. Erau negri în funcţii publice, primari negri, oameni de afaceri negri, avocaţi renumiţi negri, stele de televiziune şi de film, iar Panterele Negre erau un inconvenient. Aşa că atunci când am ieşit nu mai rămăsese nimic sau rămăsese foarte puţin, resturile fumegânde ale unui coşmar în care intraserăm adolescenţi şi din care ieşeam acum adulţi, aproape bătrâni, aş zice, fără un viitor posibil, pentru că în lungii ani de închisoare am uitat să facem ceea ce ştiam, iar în închisoare nu învăţaserăm nimic, cu excepţia cruzimii gardienilor şi sadismului unor deţinuţi”.
Fate nu are timp să digere tot ce spune Barry, pentru că primeşte un telefon de la revistă; şeful secţiei sportive îi cere să plece în Mexic, pentru a scrie cronica unui meci de box: “cam cinci pagini, un scurt portret al lui Pickett – speranţa Harlemului la categoria semigrea –, meciul şi ceva culoare locală”.
Partea lui Fate este remarcabilă atât pentru calitatea sa literară, cât şi pentru că este locul ales de Bolaño pentru a ascunde cheia romanului. Fate e în drum spre Mexic, undeva între Tucson şi Santa Teresa; o benzinărie pare locul ideal pentru destindere: o gustare, o cafea, câteva vorbe schimbate cu un barman ori cu o chelneriţă. Se întâmplă să prinzi, din zbor, frânturi de conversaţie de pe la mesele vecine. Şi Fate aude o astfel de discuţie, fără să-i fie clar la ce se referă tipul cărunt care stă de vorbă cu un tânăr: “toate arhetipurile de nebunie şi cruzime umană nu au fost inventate de oamenii din acea perioadă (din secolul al XIX-lea – n.n.), ci de strămoşii noştri. Grecii au inventat, ca să spunem aşa, răul, au văzut răul pe care toţi îl purtăm în noi, dar martorii şi dovezile acestui rău nu ne mai cutremură, ni se par neînsemnate, de neînţeles. Putem spune acelaşi lucru şi despre nebunie. Grecii au fost cei care-au deschis acel evantai şi totuşi acum evantaiul acela nu ne mai spune nimic. O să spuneţi: totul se schimbă. Desigur, totul se schimbă, dar arhetipurile crimei nu se schimbă, în acelaşi fel în care caracterul nu se schimbă”.
Grecii… adică cine? Care greci? Filosofii antici? Da, probabil că la ei se referă tipul din benzinărie, când spune că “au deschis evantaiul”. După mine, această referire la greci constituie o “cifrare” a mesajului pe care îl transmite romanul: acela că ororile lumii actuale nu pot şi nu trebuie să fie izolate de întreaga istorie a civilizaţiei umane, iar omul, la rându-i, în zadar se consideră “civilizat” şi “raţional”, el nu va scăpa niciodată de “blestemul” selecţiei evolutive. Cât despre contribuţia unor gânditori precum Platon la evoluţia civilizaţiei occidentale, merită meditat şi la cuvintele lui John Gray:
“Moştenirea pe care Platon a lăsat-o gândirii europene a fost un trio scris cu majuscule – Binele, Frumosul şi Adevărul. În numele acestor noţiuni abstracte au izbucnit războaie, au fost instaurate tiranii, au fost distruse culturi şi exterminate popoare întregi. Europa datorează o mare parte a sângeroasei sale istorii erorilor de judecată generate de alfabet”.2
Mi se pare semnificativ ce spun Bolaño şi Gray şi vreau să întăresc şi cu alte exemple: Popper îi imputa lui Platon, de-a dreptul, sistemul de tip totalitar edificat prin filosofia sa socială, cel în care dreptatea era identificată cu “principiul dominaţiei de clasă şi al privilegiilor de clasă”, cel în care “sclavul îşi acceptă condiţia de sclav”3 ; iar Michel Onfray scria astfel:
“Platon domneşte ca stăpân incontestabil pentru că idealismul, făcându-ne să luăm nişte licurici mitologici drept nişte lumini filosofice, permite justificarea lumii aşa cum este ea, permite îndemnarea oamenilor să întoarcă spatele concretului, vieţii, acestei lumi şi materiei realului, pentru a-şi îndrepta privirile către ficţiunile din care-s făcute poveştile pentru copii la care se reduc toate religiile: un cer al ideilor pure care scapă timpului, entropiei, oamenilor, istoriei, o lume nevăzută populată de vise creditate cu mai multă realitate decât realul, un suflet imaterial salvându-i pe oameni de la păcatul întrupării, o posibilitate pentru homo sapiens, care-şi consacră scrupulos întreaga viaţă îndeletnicirii de a muri în fiecare zi, de a accede la fericirea angelică a unui destin post-mortem, plus alte trăsnăi constituind o viziune mitologică asupra lumii în care mulţi lâncezesc şi astăzi”.4
O discuţie în benzinărie merită, uneori, toată atenţia; voi reveni la ea în final, pentru că “tipul cu părul alb” mai spune şi altceva, ceva ce nu trebuie omis cu niciun chip de către cititorul care caută să lege firele romanului…

Cazat într-un motel din nordul oraşului Santa Teresa, Fate participă la conferinţa de presă a boxerului mexican Merolino Fernández şi îi însoţeşte pe ziariştii mexicani la o fermă – “cartierul general” al boxerului. Mai apoi, doi dintre ziarişti îl invită la masă şi Fate începe să cunoască viaţa de noapte din Santa Teresa: baruri, inşi dubioşi, droguri, arme, fete vesele “cu tocuri înalte şi rochii pentru discotecă”. Capitolul este scris cu nerv, acţiunea curge năvalnic, dialogurile sunt credibile, umorul, ironia şi senzaţia de pericol sunt omniprezente. Ai senzaţia că Fate este gladiatorul coborât în arena fiarelor, că încearcă să-şi dea seama de unde va veni atacul; este încordat, vigilent, pregătit să supravieţuiască, dar fără a-şi pierde simţul umorului şi spiritul de observaţie.
Meciul de box este pretextul pentru introducerea cititorului într-un alt ring: cel al crimelor împotriva femeilor. Un ziarist mexican spune că asasinatele sunt “ca o grevă, o nenorocită grevă sălbatică”, ceea ce lui Fate nu-i sună chiar inteligibil. “Majoritatea sunt muncitoare de la ţesătorii. Multe tinere şi cu părul lung”, continuă ziaristul, vorbind despre victime; şi tot el afirmă că “legenda cere să fie un singur asasin şi în plus de neprins”.
O legendă inspiratoare pentru Fate: “i-a trecut prin cap că mult mai interesant decât meciul de box Pickett – Fernández ar fi să scrie un reportaj despre femeile asasinate”. Nu primeşte aprobarea revistei, dar o cunoaşte, accidental, pe Guadalupe Roncal, ziaristă din capitala mexicană, venită să investigheze asasinatele. Ea îi spune lui Fate că toţi ziariştii care scriu despre crime sunt, la rându-le, ucişi. Misiunea ei era să-i ia un interviu principalului suspect de asasinate, un cetăţean american care “stă de nişte ani la închisoare” (un tip foarte înalt, blond cu ochi albaştri, cu chipul unui “visător ale cărui vise merg mult mai departe decât visele noastre”).
La meciul de box Fate o cunoaşte, în anturajul unui ziarist mexican, pe frumoasa Rosa Amalfitano, fiica profesorului din capitolul precedent. Meciul e scurt, se termină cu knockout în runda a doua. Fate ia ultima cină mexicană cu ziaristul local şi cu prietenii acestuia; simte “un nod în stomac” de fiecare dată când privirea sa o întâlneşte pe a Rosei. Nu va scrie un reportaj despre crimele din Santa Teresa, dar va salva una dintre potenţialele victime, pe Rosa Amalfitano, trecând-o în Statele Unite. Nu înainte de a o însoţi pe ziarista Guadalupe la închisoarea din Santa Teresa, pentru a vedea “un tip enorm şi foarte blond” care vine la vorbitor cântând, în germană: “Sunt un uriaş rătăcit în mijlocul unei păduri arse”…
Din ce a spus acest uriaş pe parcursul interviului, Fate nu-şi va aminti decât că “nimeni nu dă atenţie acestor asasinate, dar în ele se ascunde secretul lumii”.

     “Ce curvă cu SIDA şi în călduri este realitatea!”

    Nu căutaţi Santa Teresa pe Google maps. Nu este, vă pierdeţi timpul. Sutele de crime comise împotriva femeilor au loc într-un decor de mucava. Nu, nu e cazul să dormim liniştiţi, orori similare cu acelea descrise în roman se petrec şi în lumea reală, la o scară mult mai mare. S-a spus că modelul oraşului din roman ar fi Ciudad Juárez (deşi nu corespunde ca poziţie geografică) şi că Bolaño s-ar fi documentat în mod real din dosare de crimă. Este adevărat, pe Bolaño l-au inspirat reportajele jurnalistului şi scriitorului mexican Sergio González Rodríguez despre sutele de crime comise împotriva femeilor în Ciudad Juárez pe parcursul anilor 1990 şi 2000 (aproape 400 de crime.) Din aceste reportaje s-a născut chiar o carte, Huesos en el desierto (Oase în deşert), publicată de mexican în 2002, cu doar un an înainte de moartea lui Roberto Bolaño. Detaliul privind autenticitatea crimelor nu are relevanţă; Bolaño n-a făcut decât să aleagă un tipar spre a putea relata în această manieră convenţională ceea ce se petrece cu lumea. A fixat coordonatele ficţionale ale “oazei de oroare” la care se referă motoul din Baudelaire, o “metaforă pentru Mexic, pentru trecutul său şi pentru viitorul incert al întregii Americi Latine”5 … pentru viitorul incert al întregii lumi, am spune acum, în 2016.
Scriitorul pune în aplicare o idee originală, a cărei semnificaţie literară rămâne a fi discutată şi clarificată: dedică 350 de pagini (poate prea multe) din vastul său roman descrierii unor crime comise împotriva femeilor. Este Partea crimelor, partea a patra a romanului. Crimele au loc într-un singur oraş, în imaginarul Santa Teresa, plasat în deşert, în apropierea graniţei cu Statele Unite. Sunt 350 de pagini umplute cu orori relatate în stilul sec al limbajului judiciar, mixat cu cel medico-legal. Cadavrele încep să fie descoperite în ianuarie 1993. “Prima moartă se numea Esperanza Gómez Saldaña şi avea treisprezece ani”; “fusese violată în vagin şi anus” şi a murit strangulată. “În iunie a murit Emilia Mena Mena. (…) fusese violată, înjunghiată şi arsă”; “Marta Navales Gómez avea douăzeci de ani, un metru şaptezeci înălţime, părul şaten şi lung. (…) Fusese violată anal şi vaginal de nenumărate ori. Şi omorâtă prin strangulare”. Şi tot aşa, pe sute de pagini sunt descrise sute de crime odioase, cărora le-au căzut victime adolescente şi femei tinere.
Totuşi, Bolaño ştie să evite monotonia. Între crimele împotriva femeilor îşi fac loc şi alte poveşti: un ciudat suferind de sacrofobie urina în biserici, distrugea statuile şi defeca în altar; directoarea casei de nebuni – doctoriţa Elvira Campos – se culca, “la fiecare cincisprezece zile”, cu agentul judiciar Juan de Dios Martínez, investigator al crimelor, unul dintre puţinii poliţişti “umani” din Santa Teresa; au loc răfuieli între cartelurile drogurilor. O ghicitoare care, până la douăzeci de ani, n-a ştiut nici să scrie, nici să citească, devine celebră după ce relatează, într-o emisiune televizată, ultima ei viziune, referitoare la crime; după alfabetizarea ei târzie, ghicitoarea citise “orice”, cărţile le lua la kilogram. A căpătat, cu timpul, un discurs umanist bine articulat, condimentat cu ironii de tipul celor rostite la adresa ochelarilor cu lentile negre “ai unor politicieni sau ai unor şefi sindicali sau ai unor poliţişti. Şi mă întreb, de ce şi-or ascunde ochii? Au avut vreo noapte proastă gândindu-se ce să facă pentru progresul ţării, pentru ca muncitorii să se bucure de mai multă protecţie la locul de muncă sau să li se mărească salariile, sau cum să scadă delincvenţa?”
Dincolo de toate, însă, defilarea crimelor continuă obsesiv, ca într-un coşmar: cadavrele femeilor sunt găsite în gropi de gunoi, în deşert, în zone industriale. Sunt ucise muncitoare, turiste, prostituate, eleve, toate violate, toate asasinate cu bestialitate. Poliţia este depăşită, coruptă, incapabilă să gestioneze situaţia. În unele dosare sunt arestaţi soţii sau iubiţii victimelor, dar cele mai multe rămân cazuri cu autor necunoscut. Criminal în serie? Grup criminal acţionând după un tipar? Crimele pot fi puse pe seama traficanţilor de droguri? Poliţia nu ştie şi nici nu pare interesată să afle. Locurile unde erau găsite cadavrele erau superficial cercetate, adesea nici nu se ridicau amprente, sau probele se pierdeau pe drum. Juan de Dios Martínez investighează în gol. Sunt mai multe “semnături” ale criminalilor: femei violate şi strangulate; femei violate şi ucise cu lovituri de cuţit; femei “cărora li s-a tăiat sânul drept şi li s-a smuls cu muşcături sfârcul stâng”.
Investigând crima comisă în 1995 asupra unei fete de şaptesprezece ani, Estrella Ruiz Sandoval (violată şi strangulată), poliţistul Epifanio Galindo îl reţine pe Klaus Haas, cetăţean american, blond şi “înalt de un metru nouăzeci”, proprietar al unui magazin de computere, născut în Bielefeld în 1955 şi emigrat în S.U.A. în 1980. În Tampa, Florida, fusese acuzat de încercare de viol şi “amendat în diferite ocazii pentru proxenetism”. În 1990 venise să trăiască în Mexic. Haas s-a declarat nevinovat de comiterea crimelor. În închisoare, mintea lui reproiectează imaginea halucinatorie ivită, în timpul celui de-al doilea război mondial, din imaginaţia fetiţei care urma să-i devină mamă; Haas îl ameninţă pe un deţinut astfel: “o să vină un uriaş şi uriaşul o să te omoare. (…) Un uriaş. Un om foarte mare, foarte mare, şi o să te omoare pe tine şi pe toţi”. În Partea lui Archimboldi, ultima, o fetiţă pe nume Lotte îşi aştepta fratele plecat pe front imaginându-şi că întoarcerea îi va fi vestită de apropierea paşilor lui ca de uriaş…
Implicarea lui Haas în comiterea crimelor din Santa Teresa rămâne un mister, chiar dacă ies la iveală unele concepţii rasiste şi o anumită minimalizare a importanţei crimelor. Misterul este cu atât mai adânc cu cât, după arestarea lui Haas, descoperirea cadavrelor de femei a continuat, iar modul de operare părea identic cu acela al crimelor pentru care fusese el arestat, “ceea ce i-a făcut pe unii poliţişti să zâmbească”.
Apare şi ipoteza snuff movies, acele filme care “se făceau cu asasinate reale”, “iar capitala snuff-ului era Santa Teresa”. Doi ziarişti l-au abordat, pe această temă, pe un general de poliţie pensionar (“au vorbit despre libertate şi despre rău, despre autostrăzile libertăţii unde răul este ca un Ferrari”), dar acesta infirmă versiunea: “le-a spus că în îndelungata lui viaţă profesională văzuse multă cruzime, dar că niciodată nu văzuse un film de acest fel şi că se îndoieşte că există. Dar există, i-a spus bătrânul ziarist. S-ar putea să existe, s-ar putea să nu existe, i-a răspuns generalul, ciudat e că eu, care am văzut şi am ştiut tot, n-am văzut nici unul. Ziariştii au fost de acord că asta, într-adevăr, era ciudat, deşi au sugerat că poate, în perioada în care generalul a fost în serviciul activ, acel fel de cruzime nu se inventase încă. Generalul nu era de acord: după părerea lui, pornografia atinsese o dezvoltare totală puţin înainte de revoluţia franceză”. Desigur, generalul se află în eroare: înainte de revoluţia franceză nu existau camere de filmat.
Crimele continuă şi în 1997, mult după arestarea lui Haas, deşi autorităţile garantaseră liniştea. Însă poliţiştii descrişi de Bolaño nu pot asigura nimănui liniştea: sunt corupţi, vulgari, misogini, abrutizaţi; spun bancuri despre femei şi par convinşi că “femeile sunt ca legile, au fost făcute ca să fie violate. Şi hohotele erau generale”. Dincolo de umorul de joasă speţă cultivat pe larg în astfel de medii caracterizate prin exacerbarea “bărbăţiei”, în acest tip de glume există un “miez” tragic, descris astfel de către Pascal Quignard: “Între bărbaţi şi femei nu există decât sfâşiere. Societatea civilă nu este decât un văl subţire aruncat peste ferocitate şi omofagie”6 . Poate că doar ne amăgim crezând că există cale de conciliere.
Cu lucidă resemnare, unul dintre agenţii judiciari îi explică unui ziarist trimis să investigheze crimele că nu trebuie căutată “o explicaţie logică pentru crime. Povestea asta e un căcat, asta e singura explicaţie”.
Spre final, Haas convoacă o conferinţă de presă şi îi anunţă pe ziarişti că, în urma cercetărilor personale şi a unor informaţii culese din închisoare, a aflat cine este autorul crimelor de care este el însuşi acuzat. Rosteşte numele protejatului unui cunoscut traficant de droguri (“Prietenii lor sunt fii de milionari ca ei, dar şi poliţişti şi traficanţi de droguri din Santa Teresa. Peste tot pe unde se duc, aruncă mereu cu banii pe fereastră. Ei sunt asasinii în serie din Santa Teresa”), dar dezvăluirea nu are ecoul scontat. Pista indicată de Haas nu este serios cercetată.
Ancheta independentă a unei deputate căreia îi dispăruse cea mai bună prietenă (organizatoare de orgii clandestine pentru bogaţi) nu conduce la un rezultat concret, dar firele duc tot spre cartelul drogurilor. Liderii cartelului sunt adevăraţii conducători din umbră ai afacerilor şi ai politicii; au putere şi bani; dispun de adevărate şi temute armate private. Sunt intangibili. Gustul lăsat de Partea crimelor este amar; realitatea se dovedeşte a fi “o curvă cu SIDA şi în călduri”…

Care să fie, deci, rostul literar al acestei colecţii de orori? Greu de răspuns. Poate că Bolaño şi-a imaginat-o ca pe o “terapie de şoc”, sau poate a vrut să vorbească despre barbarie în dialect birocratic. Poate că a dorit să atragă atenţia asupra unor forme de manifestare insuficient conştientizate ale maladiei civilizaţiei, sau poate că a “pedepsit” astfel atitudini, gesturi, feluri de a locui lumea ale femeilor întâlnite în propria viaţă… Putem specula mult şi inutil. Prefer teoria lui René Girard, care scoate în evidenţă, foarte inspirat, rostul esenţial al literaturii:
“Să ne imaginăm, de exemplu, un istoric al mileniului cinci care ar studia sudul Statelor Unite din perioada ce se întinde de la războiul de secesiune şi până la agitaţia creată de Civil Rights. Să ne imaginăm că, în afară de numeroasele registre ale poliţiei, procese-verbale ale unor şedinţe sau alte hârţogării administrative, acest istoric mai dispune şi de anumite opere care se recomandă singure drept fictive, semnate de un individ pe nume William Faulkner.
Documentele oficiale vor fi aproape mute cu privire la linşajele care s-au petrecut în acea perioadă. Dacă istoricul nostru e îndeajuns de fin observator, nu-i va scăpa secretul acelei societăţi, după semne aproape imperceptibile, dar a căror semnificaţie îi va fi revelată de lectura romanelor lui William Faulkner.
Iată-l pe istoricul nostru în posesia adevărului, dar putem paria pe bani grei că va trece drept un farsor. I se va explica faptul că teza sa nu corespunde deloc cu lucrurile cunoscute privitor la civilizaţia occidentală din epoca respectivă. Va fi făcut de ruşine pentru că dă mai puţină valoare de convingere masei formidabile şi unanime de izvoare tradiţionale decât unei mâini de cărţi care se prezintă singure drept imaginare.
Chiar dacă opinia intelectuală ar fi mai deschisă decât e astăzi, ar fi destule şanse ca istoricul nostru să nu fie ascultat. Să se considere fericit dacă reuşeşte să-şi facă uitată extravaganţa. Poate că i se va ierta, dacă îşi va consacra tot restul carierei ca să toarne toată opera lui Faulkner în modele topologice…”7
Bolaño lasă impresia că nu judecă şi nu cere socoteală, ci doar scrie procese-verbale, dar mi se pare că este o impresie înşelătoare. Aceste procese-verbale sunt fictive, sunt “documente” literare ale epocii. În spatele consemnărilor seci se ghicesc sensibilitatea rănită, furia, revolta, depresia şi frustrarea. El însuşi a fost rebel până la vagabondaj; a fost consumator de droguri. A schimbat ţări şi continente, în căutarea unei împliniri iluzorii. Din efortul fizic mizer al muncilor necalificate a ţâşnit răfuiala cu reprezentanţii “literaturii oficiale”. Frustrarea a fost dusă la apogeu odată cu scrierea romanului 2666, romanul “ordinii” strâmbe, al zădărniciei, al nebuniei, al autodistrugerii. Scriindu-l, ştia că îşi cheltuieşte energiile de pe urmă; dar a simţit că este necesar să spulbere iluziile celor rămaşi, să le transmită concluzia lui: aceea că, oriunde s-ar apuca oamenii să construiască, arhitectura corpului social va încorpora mereu o “parte a crimelor”. Partea crimelor e parte din natura umană. De ţinut minte.

      Partea lui Archimboldi : “Istoria este o curvă simplă”.

    Benno von Archimboldi este un pseudonim. Trimite, în parte, la un celebru pictor italian din secolul al XVI-lea, Giuseppe Arcimboldo, ale cărui tablouri reprezentând figuri alegorice sunt foarte cunoscute. Pe de altă parte, particula “von” este specifică familiilor nobiliare germane, ceea ce face ca un astfel de nume să pară neverosimil.
Pentru moment, trebuie să ne scoatem din minţi crimele din Santa Teresa, pentru a ne trimite imaginaţiile să lucreze în slujba trecutului, în jurul unui alt gen de crime, cele asociate cu anumite conflicte armate purtate pe continentul european. Este partea despre război şi literatură, Partea lui Archimboldi.
Scriitorul care îşi va spune Benno von Archimboldi s-a născut în anul 1920, într-o zonă rurală de pe teritoriul Germaniei. Era fiul unei chioare şi al unui şchiop (câte piste de interpretare deschide această ascendenţă, dacă ne gândim la numeroşii eroi mitologici infirmi!8 ); îl chema Hans Reiter. La naştere “nu părea un copil, ci o algă”; aveau să-i placă apa şi scufundările. La şase ani, când era “mai înalt decât jumătate din copiii de zece ani”, a furat o carte de care nu se va mai putea despărţi. Titlul ei: Unele animale şi plante de pe litoralul european. Avea să renunţe la şcoală la vârsta de 13 ani, în anul în care Hitler a ajuns la putere. Apoi a servit în casa de la ţară a unui baron prusac, casă pe care o vizitau, uneori, fiica baronului – Anna von Zumpe – şi nepotul acestuia, Hugo Halder. Datorită lui Halder a descoperit Hans Reiter ce înseamnă literatura; prima operă literară pe care a citit-o în casa de ţară a baronului a fost Parsifal, de Wolfram von Eschenbach (poetul medieval care afirma, cu enormă aroganţă, că nu a iubit literatura). Ceea ce l-a făcut pe tânărul Reiter “să plângă şi să se tăvălească de râs” a fost detaliul că Parsifal călărea “având sub armură straiele de nebun”…
În “straiele de nebun” avea să traverseze şi Hans Reiter toate fronturile europene ale celui de-al doilea război mondial: a fost încorporat în Wehrmacht şi a participat la invazia din Polonia, la ofensiva de pe Somme şi la luptele de pe vastul teritoriu al Rusiei. A traversat România, a fost rănit în atacul asupra Sevastopolului şi a primit Crucea de fier, fără ca el să fi ucis, în mod conştient, vreun soldat inamic (odată cu această mărturisire va deveni evident că, sub uniforma armatei, contemplativul Hans Reiter a purtat straiele de nebun). Acest periplu al soldatului (viitor scriitor celebru) Hans Reiter mă face să cred că figura lui este un fel de omagiu adus de Bolaño marelui scriitor german Heinrich Böll. Böll s-a născut în 1917, într-o familie de pacifişti, şi a refuzat înscrierea în Hitlerjugend (organizaţia de tineret a naziştilor); n-a putut evita însă recrutarea în timpul războiului şi a luat parte la lupte în Franţa, Ungaria, România şi Uniunea Sovietică (traseu aproape identic cu al lui Reiter); în 1945, Böll a fost închis într-un lagăr de prizonieri al armatei americane (ca şi personajul lui Bolaño); în fine, Böll a început să scrie proză după război (ca şi Hans Reiter). Probabil că Bolaño l-a admirat pe Heinrich Böll, şi avea toate motivele: pe lângă faptul că scria excelent (pe bună dreptate a primit Nobelul în 1972), Böll a abordat, curajos, subiecte delicate pentru Germania, într-un moment nu tocmai prielnic, când rănile din război încă supurau, iar duhoarea cadavrelor bloca respiraţiile… Ceea ce este şi mai surprinzător este că am descoperit şi la Böll motivul “uriaşului”, sursă de mistere în romanul lui Bolaño, 2666. În romanul lui Böll Opiniile unui clovn, pretextul uriaşului este folosit pentru a ironiza propaganda de război (pilda eroică nazistă a unui băieţel de zece ani care ar fi fost decorat pentru că a distrus tancuri sovietice):
“Herbert Kalick tocmai povestea istoria despre băiatul care la zece ani primise Crucea de Fier clasa întâi, undeva în îndepărtata Silezie, deoarece lichidase trei tancuri ruseşti cu proiectile anticar. Când unul dintre băieţi întrebă cum se numea acel tânăr, eu am spus:
– Rübezahl, uriaşul legendar.
Herbert Kalick se îngălbeni şi strigă:
– Mă, defetist împuţit!”9

În 2666, sora mai mică a lui Hans Reiter, Lotte (o fetiţă de zece ani), îi trimitea fratelui aflat pe front scrisori în care se făcea simţit acelaşi ecou al propagandei:
“Tu eşti un uriaş (…). Paşii tăi răsună în pădure (…). Păsările din pădure aud zgomotul paşilor tăi şi se opresc din cântat. Cei care muncesc pe câmp te aud. Cei care se ascund în încăperi întunecoase te aud (…)”.

Merită zăbovit asupra episoadelor româneşti ale aventurii de război a lui Reiter, pentru că sunt interesante (nici românii nu scapă de adierea vântului de nebunie din romanul lui Bolaño, deruta, înfometarea şi spaima din timpul retragerii împingându-i pe soldaţi la o faptă sinistră): batalionul lui Hans Reiter a ocupat poziţii în Carpaţi. Hans Reiter a fost pus de gardă la un castel (“castelul lui Dracula”, Bolaño a cedat tentaţiei…), în incinta căruia ofiţeri de stat major germani şi un general român participau la o recepţie. Generalul român Eugen Entrescu soseşte însoţit de “foarte frumoasa” baroneasă von Zumpe, fiica nobilului pe al cărui domeniu slujise Reiter. Episodul erotic dintre Entrescu şi baroneasă va fi spionat de Reiter în timpul nopţii, dintr-un loc tainic al castelului, prilej pentru soldatul indiscret să constate că bărbăţia generalului, “care măsura probabil vreo treizeci de centimetri”, a satisfăcut pe deplin exigenţele frumoasei nobile germane… Din păcate, Hans Reiter avea să-l revadă pe generalul român într-o împrejurare tragică, în 1944, în timpul retragerii din Rusia: în curtea unui conac de ţară (de data aceasta în apropiere de Iaşi) avusese loc execuţia grotescă a lui Entrescu, bătut şi ucis de soldaţii decişi să dezerteze de frica apropierii ruşilor. “Înnebuniţi de foame şi de frică”, soldaţii români “l-au omorât şi pe urmă l-au ţintuit pe cruce”; falusul îi “era legănat monoton de vântul înserării”. Eros şi Thanatos, instinctul erotic şi instinctul morţii, polii pulsionali ai fiinţei, motiv binecunoscut căruia, în romanul 2666, îi este asociată figura generalului român Entrescu.

În 1945, Hans Reiter s-a predat unor soldaţi americani şi a fost internat într-un lagăr de prizonieri. Acolo avea să comită, după propriile-i spuse, singura crimă din viaţă: l-a ucis pe prizonierul Sammer, fost director al unui organism de recrutare a muncitorilor pentru Reich. Sammer se temea că americanii vor afla anumite fapte; speriat, i se “spovedise” lui Reiter: în oraşul polonez al agenţiei de recrutare a oprit un tren plin cu evrei; cinci sute de evrei, bărbaţi, femei şi copii. Sammer era un criminal de război, care coordonase uciderea a peste trei sute dintre acei evrei, uneori folosindu-se de copii polonezi alcoolici. Cadavrul lui Sammer avea să fie găsit, într-o dimineaţă, în lagărul de prizonieri: “cineva îl strangulase”… Spunând povestea crimelor din perspectiva lui Sammer, Bolaño atinge spinoasa problemă a complicităţii populaţiei civile – şi, uneori, chiar a participării directe – la crimele în masă petrecute în timpul războiului şi trimite, cu bătaie mai lungă, la dezlănţuirea cumplitelor forţe ale iraţionalului în cadrul societăţii umane. Probabil că pot fi documentate numeroase cazuri când populaţii întregi sunt atinse de nebunie, iar tiranii sângeroşi par doar să sintetizeze tendinţe existente în subconştientul colectiv. Este un teribil lanţ de complicităţi la baza execuţiilor care fac posibilă “reconcilierea comunităţii” (expresia lui René Girard) şi continuarea vieţii sociale. “Categorii întregi au fost deosebite de restul umanităţii şi au fost sortite aneantizării, evreii, aristocraţii, burghezii, credincioşii unei religii sau alteia, cârtitorii de toate felurile. Crearea cetăţii perfecte, accesul la paradisul terestru ne sunt mereu reprezentate ca subordonate eliminării prealabile sau convertirii forţate a categoriilor vinovate”.10
Viziunea lui Bolaño asupra destinului fiinţei umane este – mai e nevoie să o spunem? – una pesimistă. Omul este parte din lumea violenţei, a crimei şi a distrugerii. Societatea umană este o “arenă” a cruzimii şi violenţei, vopsită în culorile toleranţei, democraţiei, drepturilor individuale şi raţiunii. Nu avem de unde culege iluzii:
“Istoria, care este o curvă simplă, nu are momente hotărâtoare, ci este o proliferare de clipe, de clipite care concurează între ele în monstruozitate”.

Tot în straie de nebună era îmbrăcată şi Ingeborg Bauer, cea care avea să devină soţia fostului soldat incapabil să tragă în inamici. Hans Reiter a cunoscut-o într-o permisie, când fata avea 16 ani şi credea nu în graţia divină, ci doar “în furtuni” şi “în azteci” (nouă aluzie la Mexic). Ingeborg i-a cerut lui Reiter să-i jure “pe azteci” – care “făceau sacrificii umane”, motiv cel puţin bizar de a crede în ei – că nu o va uita. Odată scăpat din lagărul de prizonieri, Hans Reiter a plecat la Köln şi a reîntâlnit-o pe Ingeborg, o Ingeborg bolnavă de moarte. Discuţiile lor despre literatură sunt teme de reflecţie: “Ingeborg îl întreba pe Reiter de ce nu scrie poezie şi Reiter îi răspundea că toată poezia, în oricare dintre multiplele sale manifestări, se găsea sau putea fi găsită într-un roman”… un punct de vedere cel puţin interesant. Discuţiile despre crimă trimit un liant straniu către “sacrificiile umane” ce aveau să fie reluate în “ţara aztecilor” peste câteva decenii; atunci când Reiter mărturiseşte că l-a ucis pe Sammer în lagăr, Ingeborg are următoarea replică:
“ – Uneori, când facem amor şi tu mă apuci de gât, mă gândesc că eşti un asasin de femei.
– Niciodată n-am omorât o femeie, a spus Reiter. Nici nu mi-a trecut prin cap”.
Dar poate că în ascendenţa sa exista o “amprentă genetică” latentă, asta n-ar fi exclus…

Sfătuit de o bătrână ghicitoare să-şi schimbe numele şi să nu repete stereotipul criminalului care se întoarce la locul crimei, Hans Reiter devine Benno von Archimboldi, pseudonim sub care va publica primul său roman (Lüdicke) la editura din Hamburg a domnului Jacob Bubis, în vârstă de 74 de ani. Soţia editorului, Anna Bubis, era nimeni alta decât baroneasa von Zumpe, întâlnită ultima oară de Reiter/Archimboldi în castelul din Carpaţi, ca amantă a generalului Entrescu. Relaţiile dintre Archimboldi şi doamna Bubis vor deveni tot mai strânse, iar discuţiile lor tot mai dese; vor vorbi chiar şi despre sfinţi, “căci baroneasa, ca unele femei cu o viaţă sexuală intensă, avea o vână mistică”.
Editura Bubis – dovedind o perseverenţă ieşită din comun – va publica toate romanele lui Archimboldi, deşi calea către succes s-a dovedit aspră. În prima sa ediţie, romanul de debut Lüdicke s-a vândut în trei sute cincizeci de exemplare, iar cel de-al doilea roman al lui Archimboldi, Trandafirul nesfârşit, s-a vândut în două sute cinci exemplare. Din cel de-al treilea său roman, Masca de piele, s-au vândut nouăzeci şi şase de exemplare. Frustrarea, revolta, nevroza rătăcitorului Bolaño răbufnesc prin vocea bătrânului scriitor german care îi vinde lui Archimboldi maşina de scris şi îi spune motivul pentru care s-a lăsat de literatură: a înţeles că nu va produce niciodată o capodoperă. Metafora pădurii şi aceea a camuflajului sunt deosebit de expresive, merită citate măcar parţial (deşi întregul discurs al bătrânului e scris parcă pentru a invita artistul la sinceră introspecţie):
“Literatura este o pădure mare şi capodoperele sunt lacurile, copacii uriaşi sau foarte ciudaţi, elocventele flori preţioase sau ascunsele grote, dar într-o pădure se găsesc copaci obişnuiţi şi normali, bălării, băltoace, plante parazite, ciuperci şi flori sălbatice. Greşeam. Operele minore, în realitate, nu există. (…) Orice operă care nu e o capodoperă este, cum să vă spun eu, o piesă dintr-un vast camuflaj. (…) Orice carte care nu este o capodoperă este carne de tun, infanterie curajoasă, piesă sacrificabilă pentru că reproduce în multiple maniere schema capodoperei. Când am înţeles acest adevăr, m-am lăsat de scris”. Recunoaştem, parcă, glasul lui Bolaño marginalul, revoltatul, glasul aceluia care contesta ferm “camuflajul” practicat de establishmentul literar din patria părăsită…

După ce Ingeborg a murit de tuberculoză, Benno von Archimboldi s-a retras din lume, limitându-se la a-şi expedia manuscrisele prin poştă, pe adresa editurii. A stat o vreme în insulele greceşti, apoi s-a întors pe continent şi a aflat că editorul Bubis murise (conducerea fiind preluată de văduvă, baroneasa von Zumpe). Archimboldi a dus o viaţă itinerantă, rupt de lume şi de evenimentele ei; afla ştiri din scurtele întâlniri cu baroneasa sau din scrisorile acesteia. “Nu se uita la televizor, nici nu asculta radioul, nici nu citea presa. A aflat despre căderea Zidului dintr-o scrisoare a baronesei”. Cu timpul, scrisul editoarei a devenit aproape ilizibil. Archimboldi distingea cuvinte ca “premii, onoruri, distincţii, candidaturi”, dar nu îi era clar dacă se referă la el sau la baroneasă…
Dar romanul revine la “paşii de uriaş”, mai precis la aceea în a cărei imaginaţie răsunau, Lotte Reiter, sora scriitorului, născută în 1930; “era blondă şi avea ochi albaştri”. “Când Archimboldi a plecat la război, Lotte avea nouă ani şi dorinţa ei cea mai mare era ca lui să i se dea o permisie şi să se întoarcă acasă cu pieptul plin de medalii. Uneori, îl auzea în vis. Paşii de uriaş. Picioare mari încălţate cu bocancii cei mai mari din Wehrmacht”. Lotte s-a căsătorit, după război, cu un angajat al unui atelier auto, Werner Haas, deşi era convinsă că tinerii de vârsta ei “erau condamnaţi să nu fie fericiţi niciodată”. Copilul lor “venea invers, dar se pare că în ultimul minut micuţul s-a întors cu capul înainte şi totul a ieşit bine”. L-au botezat Klaus, “ca pe tatăl chioarei”. Klaus a avut primele probleme cu poliţia la şaptesprezece ani, când “a fost implicat, împreună cu alţi doi prieteni, în furtul unei maşini şi apoi a abuzat în mod mârşav de o tânără de origine italiană care lucra ca muncitoare într-o mică fabrică de obiecte sanitare”. După un timp, Klaus s-a îmbarcat pentru America, motivând că “nu exista viitor în Germania şi Europa”. A ajuns la New York şi, cu excepţia a două cărţi poştale, nu le-a mai dat vreun semn părinţilor.
În 1995, o telegramă sosită din Mexic, Santa Teresa, o anunţa pe Lotte (între timp, Werner murise de inimă) despre arestarea lui Klaus, sub acuzaţia asasinării mai multor femei. Lotte a luat avionul spre Los Angeles şi s-a dus în Mexic. A găsit un Klaus “distant, rece, de parcă nu era el cel deţinut”. În 1997 a avut loc procesul şi “Klaus a fost declarat vinovat pentru asasinate”. În 1998 “procesul a fost declarat nul şi s-a fixat data pentru al doilea proces”…
În 2001, când Lotte pleacă într-o nouă călătorie spre Santa Teresa, cumpără din aeroport cartea Regele junglei, scrisă de “un tip numit Benno von Archimboldi”; “în timp ce avionul traversa Oceanul Atlantic, Lotte şi-a dat seama, cu stupoare, că citea o parte din copilăria ei”. Autorul era născut în 1920 (data naşterii fratelui ei) şi era propus la Premiul Nobel pentru literatură…

Romanul se încheie enigmatic, cu o conversaţie între Benno von Archimboldi şi un fabricant de îngheţată. Strămoşul său, spune fabricantul, a fost creatorul unei îngheţate de succes şi a scris un mare număr de cărţi despre călătorii şi plante, cărţi “pline de observaţii inteligente”, cu ajutorul cărora îţi puteai face “o idee destul de aproximativă despre Europa din vremea sa, o Europă adesea frământată”. Problema strămoşului era că nimeni nu i-a reţinut numele ca autor al cărţilor, ci ca inventator al acelei îngheţate. “Ce moştenire misterioasă, nu vi se pare?” a încheiat fabricantul. Archimboldi încuviinţează, se ridică de lângă fabricantul de îngheţată şi pleacă în Mexic, cu paşii unui uriaş în vârstă de peste 80 de ani; încearcă să îşi salveze nepotul, lăsându-ne pe buze întrebarea privitoare la propria-i moştenire indescifrabilă…

Nu ştiu dacă e un roman neterminat, aşa cum s-a mai spus. Poate că da. În orice caz, se vede că romanul este scris “din alergare”, din goana spre moarte; necizelat, imperfect, inegal, dar scris cu un suflu devastator. Nu mi se pare că ar fi fost multe de adăugat. Are Klaus Haas vreo legătură cu crimele din Mexic? Probabil că da, cu unele (sau una) dintre ele, cel puţin, ţinând cont de cazier şi de indiciile împrăştiate pe parcursul romanului. Dar nu contează asta, nici Klaus Haas şi nici alţi criminali potenţiali nu reprezintă o miză pentru acest roman. Nu este un roman poliţist. Era prea simplist ca o carte precum 2666 să se încheie ca un policier clasic, în care autorul ne dezvăluie “numele criminalului”. Dacă ar fi procedat astfel, Bolaño ar fi ratat romanul. Pur şi simplu, nu are rost să ne întrebăm “cine e criminalul”. Toţi suntem criminalii. Prin pasivitate, prin frică, prin ignoranţă, prin lăcomie, prin agresivitate, prin egoism şi prin meschinărie. Toţi. Dintr-un subconştient colectiv atât de “încărcat” negativ nu pot rezulta decât orori.
“Soluţia” este strecurată abil de Bolaño, undeva în partea a treia a romanului, Partea lui Fate (în treacăt fie spus, cei care susţin că Partea lui Fate nu “se leagă” cu restul romanului şi că acesta ar fi un minus suferă de orbire.) Ca atare, să revenim la discuţia din benzinărie, la tipul cu părul alb, un experimentat investigator nord-american pe nume Albert Kessler, care apare şi în Partea crimelor (“a fost unul dintre pionierii care au elaborat profiluri psihologice de asasini în serie”); acesta îi expune tânărului interlocutor, pe scurt, opiniile sale, în timp ce ziaristul Fate, aflat în drum spre Santa Teresa, trage cu urechea:
“Am să-ţi împărtăşesc trei certitudini. A: acea societate este în afara societăţii, toţi, absolut toţi sunt ca vechii creştini în arenă. B: crimele au diferiţi autori. C: oraşul acela pare că se ridică, pare că progresează într-un fel, dar cel mai bun lucru pe care ar trebui să-l facă toţi e să iasă într-o noapte în deşert şi să treacă frontiera, toţi fără excepţie, toţi, toţi”.
Poate că asta trebuie să facem şi noi, ceilalţi: să ieşim, într-o noapte, din oraşele noastre. Problema ar fi că trecerea frontierelor este o soluţie discutabilă, fiindcă orice frontieră am trece vom da tot peste oameni… Doar dacă nu cumva este vorba despre trecerea unor frontiere mentale.

––––––––––––––––––––––––––––––––

Sarah Kerr, The Triumph of Roberto Bolaño, The New York Review of Books, 18 dec. 2008 (http://www.nybooks.com/articles/2008/12/18/the-triumph-of-roberto-bolano/)

2 John Gray, Câini de paie, Ed. Humanitas, 2009, trad. Mirela Munteanu, p. 68.

K.R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii săi, vol. I – Vraja lui Platon, traducere D. Stoianovici, Ed. Humanitas, 2005, p. 127.

M. Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. 1 – Înţelepciunile antice, traducere Mihai Ungurean, Ed. Polirom, 2008, p. 11.

Citatul apare în S. Kerr, The Triumph of Roberto Bolaño, The New York Review of Books, 18 dec. 2008 (http://www.nybooks.com/articles/2008/12/18/the-triumph-of-roberto-bolano/)

P. Quignard, Sexul şi spaima, traducere Nicolae Iliescu, Ed. Univers, 2000, p. 173.

R. Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii (cercetări întreprinse cu Jean-Michel Oughourlian şi Guy Lefort), traducere Miruna Runcan, Ed. Nemira, 1999, p. 148-149.

8 Pentru detalii, a se vedea secţiunea Semne fizice ale victimei ispăşitoare în R. Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii (cercetări întreprinse cu Jean-Michel Oughourlian şi Guy Lefort), p. 134-139.

Heinrich Böll, Opiniile unui clovn, traducere Petru Forna, Ed. Polirom, 2016, p. 30.

10  R. Girard, op.cit., p. 155-156.