„Homo rapiens este una dintre numeroasele specii, dar nu merită neapărat să fie şi conservată. Mai devreme sau mai târziu, va deveni o specie dispărută. (…) Pământul va uita omenirea. Iar spectacolul vieţii se va juca mai departe”1.

John Gray

      Am auzit târziu de scriitorul Roberto Bolaño, când el părăsise deja lumea aceasta. A murit, bolnav de hepatită, în anul 2003, la vârsta de doar cincizeci de ani. Cum li se întâmplă şi altor scriitori de valoare, faima mondială şi-a “dobândit-o” post-mortem, după o viaţă în care s-a întreţinut din meserii precum acelea de paznic, gunoier sau spălător de vase. Opera sa de scriitor marginal “radicalizat” a fost premiată de patria-mamă, Chile, doar în 2005, apoi, decisiv, de S.U.A., în 2009; elogierea aceasta tardivă nu l-a mai putut mişca, iar rugăminţile pe care fanii neconsolaţi le-au adresat către Hades au rămas fără ecou. Una dintre patriile adoptive, Spania, l-a recunoscut mai devreme, în timpul vieţii, acordându-i premiul Herralde în 1998, pentru Detectivii sălbatici. A fost o recunoaştere timidă, fără mare impact.

     În dimineaţa secolului XXI, celebritatea i s-a aşezat pe mormânt ca o lespede grea. Reporterii aflaţi în viaţă nu-l mai pot întreba cum se simţea adunând sacii de gunoi şi golind tomberoanele. Nici dacă se bărbierea în fiecare dimineaţă. Nici care i s-a părut cel mai eficient detergent de vase. Nici dacă boala şi-a căpătat-o temperându-şi disperarea cu halucinaţiile paradisurilor artificiale. Paparazzi nu-l mai pot surprinde savurându-şi succesul financiar pe un iaht-fantomă din Mediterana. Femeile stilate, cele care sunt foarte rar conştiente de trecerea regulată a gunoierilor pe străzile marilor oraşe, vor refuza indignate această literatură a socotirii cadavrelor.

    Dacă noaptea i-ar da învoire, Bolaño ne-ar mărturisi că nu s-a nimerit să trăiască în cea mai bună dintre lumi, ci doar să scrie despre una dintre cele mai dezaxate. Ne-ar spune că destinul său a fost să adune mizeria. El aminteşte, întru câtva, de personajul Lev Borisovici Gruyten, din romanul Fotografie de grup cu doamnă al lui Heinrich Böll; din pricina r.m. (“refuz de a munci”) manifestat la şcoală (adică “acolo unde munca ar putea aduce ceva”), combinat cu i.c.m. (“intensificarea capacităţii de a munci”) acolo unde “munca nu aduce nimic”, Lev îmbrăţişase tot cariera de gunoier: “ca explicaţie psihologică a acestui fenomen putem să adăugăm că, faţă de o lume care-l înjoseşte şi-l murdăreşte permanent, el încearcă să promoveze şi să practice – din nou ca pe un sprijin polarizator – curăţenia.” Şi mai departe: “Faptul că transportul gunoiului e dorinţa şi scopul profesiunii sale demonstrează că a căutat instinctiv polarizarea adecvată: exercită o profesiune care slujeşte îndepărtării gunoiului, fiind considerată totuşi murdară”2. Această asociere nu este întâmplătoare; am convingerea că Bolaño l-a citit şi l-a apreciat pe Böll şi cred că a plasat unele indicii în romanul 2666, astfel cum se va vedea. Cartea conţine, de altfel, mai multe omagii adresate altor opere şi altor artişti, uneori explicit, alteori aluziv.

     Cert este că Bolaño a plecat din lumea miasmelor impertinent şi devreme, fără să ceară voie şi fără să dea socoteală. S-a stins privind răsăritul noii epoci a nebuniei.

     În 2008 sau 2009 am citit prima dată câte ceva despre literatura lui, cred că în cartea altui scriitor, al cărui nume nu îl reţin. Am aflat că Bolaño ar fi lăsat un vast roman nebulos, cu mesaj înfiorător, de peste o mie de pagini, un “testament literar” cu titlu bizar (2666), care poate fi trecut în inventarul capodoperelor. Am căutat în cataloagele electronice ale editurilor şi librăriilor din România şi am descoperit că Editura Curtea Veche publicase trei cărţi de Bolaño: Târfe asasine (carte de povestiri), Nocturnă în Chile şi O stea îndepărtată.

     Prima pe care am citit-o a fost Nocturnă în Chile şi am descoperit o încrucişare inedită a literaturii cu bestialitatea, ca şi când artistul ar fi izbutit să surprindă haosul de dincolo de faţadele care inspiră gândul la armonie; o casă poate fi, deopotrivă, un loc al poeziei şi un loc al torturii. Despre tortură toată lumea tace, pentru că “rutina nuanţează ororile”; sau poate, mai ales, “pentru că le-a fost frică”. Sensibilitatea artistică se asortează perfect cu frica. Dar nici măcar răul nu se întinde la infinit: “încetul cu încetul, adevărul începe să se ridice la suprafaţă precum un cadavru”. Astfel se petrec lucrurile şi în această mică bijuterie literară, o descifrăm încetul cu încetul. Şi ne simţim ca şi cum am fi primit invitaţia de a lua parte la o altfel de meditaţie asupra răului. Vom risca, însă, să ne pierdem cu firea, gândindu-ne cât de scurtă e calea inocentului către complicitatea tăcută cu crima. Chiar dacă frica este omenească, chiar dacă tăcerea poate părea, pe moment, o soluţie, fuga şi evitarea sunt imposibile. Putem închide uşa “cu grijă” în urma noastră după ce ne-am strecurat afară dintr-o cameră de tortură descoperită accidental, dar ieşire reală dintr-o astfel de cameră nu mai există. Mental, cel care a intrat va rămâne acolo.

     În romanul O stea îndepărtată facem cunoştinţă cu un poet monstruos. Un poet criminal în serie. Alt roman straniu, despre poezie şi nebunie. Şi despre “expoziţiile periculoase” executate în Chile cu un avion de vânătoare Messerschmitt de la Luftwaffe (“cel mai bun avion de vânătoare al anului 1940”). Pilotul avionului scria, cu fum, mesaje pe cer, căci chilienilor părea să le fi venit abia în anii ’70 ai secolului XX rândul – “ce popor norocos” – de a întâmpina pe propriul teritoriu un al Doilea Război Mondial întârziat (cel mai probabil, trimitere atât la criminalii de război nazişti care şi-au căutat refugiu pe teritoriile americane, cât şi la dictatura lui Augusto Pinochet). În roman apare şi un artist fără braţe, un artist chinuit de gândul sinuciderii; se aruncă în valurile oceanului, dar odată scufundat se răzgândeşte, cugetând astfel: “Să te omori în această conjunctură sociopolitică e şi absurd şi redundant. Mai bine să devii în secret poet”. Iată, sinuciderea şi crima pot fi privite ca ramificaţii deviante ale inspiraţiei poetice. Traversează romanul poete dispărute, biete fete care nu izbutesc să facă diferenţa între bărbăţie şi monstruozitate; ele reapar, mai târziu, în fotografii de artă dementă. Pilotul avionului Messerschmitt, şi el poet, organizează o expoziţie de fotografie. Fotografiile îngrozesc, la propriu; unele domnişoare vomită (portretul răsfăţatei Tatiana von Beck Iraola, schiţat în treacăt, demonstrează excelent spirit de observaţie: “pretindea că e o femeie independentă, că nu făcea decât ce voia, ieşea cu cine i se năzărea şi avea păreri aberante, de cele mai multe ori contradictorii, dar relativ originale”.) Care este legătura dintre toate acestea şi secta scriitorilor barbari vom afla din “ultima transmisie de pe planeta monştrilor”, realizată de un personaj care a refuzat să se mai afunde “în marea de căcat a literaturii”.

     Povestirile din Târfe asasine le-am citit pe sărite, nu m-au impresionat; mi-a plăcut motoul din Horaţiu: “Legea va fi dezarmată de râs, iară tu iertat fi-vei!” Legea să fie dezarmată de râs? Sună ca prorocirea unui poet nebun, de vreme ce fundamentul oricărei societăţi este legea. Una dintre întrebările cu răspuns infinit de complicat pentru orice societate este însă aceasta: cine scrie legile şi în folosul cui o face? De-a lungul timpului, spirite lucide au încercat să atragă atenţia, direct sau voalat, că legea nu mai poate fi privită decât în glumă ca expresie a neutralităţii divine. Omul comun nu conştientizează însă forţa colosală a minţii titanilor, astfel că nu s-a arătat vreodată capabil să culeagă roadele acestor minţi. Horaţiu n-a fost un caz izolat; citiţi (sau recitiţi) capitolul 89 – Peşti legaţi şi peşti liberi – din Moby Dick şi veţi înţelege câtă ironie pune Herman Melville (alt scriitor omagiat în romanul 2666) în explicarea semnificaţiei legii. Citind motoul volumului Târfe asasine gândul mi-a plecat, imediat, spre Giorgio Agamben şi eseul său Starea de excepţie, în care versul satiric al lui Horaţiu îşi găseşte o uimitoare confirmare; dacă e să credem în viziunea filosofică a lui Agamben, va veni şi ziua când “omenirea se va juca cu dreptul aşa cum copiii se joacă cu obiectele ieşite din uz, nu pentru a le restitui întrebuinţării lor canonice, ci pentru a le elibera definitiv de aceasta”. Pentru că “este calea care ne poate permite accesul la acea justiţie pe care un fragment postum al lui Benjamin o defineşte ca stare a lumii în care aceasta din urmă apare ca un bun inapropriabil şi imposibil de supus ordinii juridice3. Dacă Agamben şi Walter Benjamin au dreptate, atunci ne rămâne doar resemnarea la gândul că societatea viitorului ne va privi, pe toţi cei care ne-am îndeletnicit cu dreptul, ca pe oficianţii unor ceremoniale primitive, a căror funcţie predominantă era aceea de a scoate în afara societăţii indivizii împotriva cărora se formulau acuzaţii, vestiţii “ţapi ispăşitori” din anumite studii antropologice (precum cele ale lui René Girard, asupra căruia voi reveni în cadrul acestui material.) Să sperăm doar că această joacă a omenirii cu dreptul va avea loc într-o societate echitabilă, echilibrată şi luminată, societate care, din păcate, încă nu se arată la orizontul istoriei; pentru ca lumea să apară “ca un bun inapropriabil” este necesară o evoluţie mentală colectivă pe care nu îndrăznim s-o pronosticăm în acest stadiu.

    Revenind la Bolaño, trebuie spus că meritul pentru publicarea primei sale opere majore în limba română revine Editurii Leda, care în 2013 a editat romanul Detectivii sălbatici, în traducerea lui Dan Munteanu Colán. Un roman dens, complex, de peste şapte sute de pagini, un roman construit tot în jurul temelor obsesive: poezia, violenţa, rătăcirile şi nebunia. Arturo Belano şi Ulises Lima, doi dintre reprezentanţii de marcă ai bizarului curent poetic denumit “realism visceral” devin detectivii sălbatici porniţi într-o cursă nebună – care va dura douăzeci de ani şi va “înghiţi” ţări şi continente – pe urmele unei poete avangardiste ale cărei existenţă şi reputaţie formează un ghem de enigme. Putem afla că o tânără poetă dispreţuieşte mişcarea real visceralistă pe motiv că este… vegetariană şi “tot ce sună a viscere îmi face greaţă”. Putem afla că “mafia librarilor mexicani nu este cu nimic mai prejos decât mafia literaţilor mexicani”. Putem afla că vestita parabolă a lui Iisus “cu bogaţii, cămila şi urechile acului, putea fi rezultatul unei erate”, pentru că în greacă “existau cuvântul káundos, cămilă, dar n (eta) se citea aproape ca i, şi cuvântul káuidos, cablu, parâmă, frânghie groasă, în care i (iota) se citeşte i”; ca atare, textul biblic ar putea fi lecturat astfel încât să rezulte “o parabolă mai puţin poetică şi mai realistă. E mai uşor ca o parâmă de corabie sau o frânghie groasă să treacă prin urechea unui ac decât ca un bogat să ajungă în împărăţia cerurilor”. Putem afla cum crede un scriitor că trebuie să fie un scriitor; aici se impune un citat mai întins, pentru că forţa poetică a lui Bolaño iese în evidenţă: “Un scriitor, am stabilit, nu trebuie să pară un scriitor. Trebuie să pară un bancher, un băiat de bani gata care îmbătrâneşte fără prea multe spaime, un profesor de matematică, un funcţionar de penitenciar. Dendriformi. Aşa, în mod paradoxal, rătăcim. Arborescenţa noastră x paloarea balconului = coridorul triumfului nostru. Cum de nu-şi dau seama tinerii, cititorii prin antonomază, că suntem nişte mincinoşi? E de-ajuns să ne privească! Pe mutrele noastre e scrisă cu litere de foc impostura noastră! Şi totuşi, nu-şi dau seama şi noi putem să recităm nepedepsiţi de nimeni: 8, 5, 9, 4, 15, 7. Şi putem să rătăcim şi să ne salutăm (eu, cel puţin, salut pe toată lumea, pe juraţi şi pe călăi, pe patroni şi pe studenţi), (…). Şi nimeni nu geme: nu e nicio sfâşiere. Doar tăcerea noastră nocturnă când în patru labe ne îndreptăm spre focurile pe care cineva la un ceas misterios şi cu un scop de neînţeles le-a aprins pentru noi. Hazardul ne călăuzeşte deşi n-am lăsat nimic în voia hazardului. Un scriitor trebuie să pară un cenzor, ne-au spus bătrânii noştri şi am urmat această floare a înţelepciunii până la penultima sa consecinţă. Un scriitor trebuie să pară un ziarist. Un scriitor trebuie să pară un pitic şi TREBUIE să supravieţuiască. Dacă, pe deasupra, n-ar trebui să şi citim, munca noastră ar fi un punct suspendat în neant, o mandala redusă la minima expresie, tăcerea noastră, siguranţa noastră că am pus un picior cristalizat pe celălalt ţărm al morţii. Fantezii. Fantezii. Am vrut, în vreo cută pierdută a trecutului, să fim lei şi nu suntem decât motani scopiţi. Motani scopiţi căsătoriţi cu pisici cu beregata tăiată”. Putem afla cum trebuie să se comporte un scriitor care îşi propune să cunoască succesul: “Disciplină şi un anumit farmec ductil, acestea sunt cheile cu care ajungi unde îţi propui. Disciplina: să scrii în fiecare dimineaţă cel puţin şase ore. Să scrii dimineaţa şi să corectezi după-masa şi să citeşti ca un nebun seara. Farmec, sau farmec ductil: să-i vizitezi pe scriitori acasă la ei sau să-i abordezi la lansările de cărţi şi să îi spui fiecăruia exact ce vrea să audă. Ce vrea să audă cu disperare. Şi să ai răbdare, căci nu funcţionează mereu. Există măgari care te bat cu palma pe umăr şi apoi nici nu mai vor să ştie de tine. Există măgari duri şi cruzi şi meschini. Dar nu sunt toţi aşa. Trebuie să ai răbdare şi să cauţi. (…). Cei mai buni sunt heterosexualii care au trecut de cincizeci sau sunt în pragul bătrâneţii. În orice caz, e inevitabil să te apropii de ei. E inevitabil să cultivi o grădină la umbra ranchiunelor şi resentimentelor lor. Evident, trebuie să le citeşti operele complete. Trebuie să-i citezi de două sau trei ori în fiecare conversaţie. Trebuie să-i citezi neîntrerupt! Un sfat: nu-i critica niciodată pe prietenii maestrului. Prietenii maestrului sunt sacri şi o observaţie nepotrivită îţi poate schimba soarta”. În fine, putem afla ce delectare intelectuală oferă lectura unui roman precum Detectivii sălbatici: partea de mijloc, în special, cea mai vastă, intitulată chiar “Detectivii sălbatici (1976 – 1996)” curge ca un torent care te absoarbe, este plină de întâmplări, referinţe, poezie, iubiri, călătorii şi… nebunie, mai ales nebunie. Este literatură de foarte bună calitate, oricât l-ar fi împins modestia pe autor să asocieze scrisul cu impostura.

     Bolaño însuşi este un poet al nebuniei, iar numele său nu a fost alăturat din simplă complezenţă titanilor literaturii latino-americane. Forţa lui literară mişcă bornele de hotar, chiar în momentul în care se credea că Márquez, Vargas Llosa, Borges, Cortázar, Sábato ori Fuentes au lăsat fără suflu spaţiul atât de vast al prozei din America Latină. Bolaño a demonstrat că filonul literaturii mari este inepuizabil şi că acela care îşi adună curajul pentru a deschide o nouă cale va ajunge, în final, în faţa marii porţi a acelei forme de recunoaştere colectivă pe care obişnuim s-o denumim “nemurire”. Literatura care contează nu va înceta să uimească, să fascineze şi să inspire, indiferentă la vocile care îi cântă prohodul. Literatura de calitate este o citadelă pe care n-o erodează intemperiile. Chiar dacă, să admitem, despre “nemurire”, în oricare dintre formele ei de manifestare, se poate vorbi doar pe termen relativ scurt (pentru că suntem o specie cu posibilităţi limitate.)

    Anul literar 2016 şi-a consumat deja, în România, evenimentul de referinţă: apariţia, la Editura Univers, a romanului 2666, în traducerea doamnei Eugenia Alexe Munteanu. Sigur că, într-o ţară de telespectatori, de “fanatici” ai socializării la distanţă, pe reţele electronice, de “fideli” ai telefoanelor cu touchscreen, evenimentul a trecut aproape neobservat. Este simptomul unei boli sociale care macină tăcut şi insidios. Este indiciul că, refuzând cultura şi limpezirea privirii, rămânem într-un teritoriu de invalizi măguliţi de like-uri şi purtaţi în lesă de vedetele media. Mutând artificiul stilistic în lumea mamiferelor inferioare, vom recunoaşte semnalele comportamentale tipice pentru creşterea populaţiei-pradă; este o perioadă de înflorire pentru prădători şi, până ce ecosistemul va reintra în echilibru, numărul victimelor va atinge, probabil, cote înalte. Mă întreb cui i s-ar mai putea pretinde să citească o carte de peste o mie de pagini, când fenomenul degradării intelectuale a condus până la limitarea lecturii la titluri (iar titlurile media sunt tabloidizate până la a sfida inteligenţa şi raţiunea în cele mai timide dintre formele lor de manifestare). Într-un studiu recent, Washington Post descria o situaţie de fapt tulburătoare: “există numeroase cazuri în care cel puţin 6 din 10 utilizatori de reţele de socializare distribuie articole fără să citească mai mult de titlu sau primul paragraf, în realitate neavând habar de conţinutul propriu-zis, care în multe cazuri poate fi complet diferit de <<cârligul>> reprezentat de un titlu exagerat sau un şapou pompos menit să genereze clickuri în online4. În această lume angajată decis pe calea involuţiei intelectuale, spaţiul culturii a rămas unul al excluşilor. Singuratici, artişti, nevrotici, marginali, anxioşi, autişti, inadaptaţi, chiar deţinuţi… probabil că doar unii dintre aceştia citesc cărţi în loc de titluri; ei privesc lumea din perspectiva unei ierarhii răsturnate, dispreţuind libertatea iluzorie a ignoranţilor şi “sociabilitatea” de tastatură, clădită pe narcisism şi pe incultură. Dacă va fi să ne îndreptăm către vreun nou “paradis” terestru, atunci acesta va semăna, cel mai probabil, cu acela imaginat de Huxley în Minunata lume nouă. Poate că nu este locul potrivit pentru o astfel de discuţie, dar trebuie spus că există şi tendinţa de a justifica atitudinea “mutanţilor” ignoranţi din zilele noastre prin aceea că ei refuză, de fapt, tipul de cultură ce a condus la războaiele cumplite ale secolului douăzeci. De pildă, scriitorul italian Alessandro Baricco pare să parieze pe tinerii “barbari”, sub motivul că ei “văd ceva” ce nouă, celor mai vechi, nu ne este accesibil: “cei pe care îi numim barbari sunt o specie nouă, care are branhii înapoia urechilor şi a hotărât să trăiască sub apă. Evident că, din afară, noi, cu bieţii noştri plămâni, deducem impresia unei apocalipse iminente. Acolo unde ei respiră, noi murim”. Baricco avansează ipoteza îndrăzneaţă că “suflul prelung al suferinţei” generate de cele două războaie mondiale şi de Războiul Rece “a sugerat, inconştient, o suspiciune înrădăcinată faţă de tipul de cultură care a generat toate acestea, ori cel puţin le-a permis. Probabil că oamenii s-au întrebat, în maniera cea mai simplă şi într-un ungher ascuns al minţii: oare nu cumva tocmai această idee de spiritualitate şi de cult al profunzimii o fi la rădăcina acestui dezastru ?”5 Adevărul este că suntem în faţa unei ipoteze tulburătoare, m-am întrebat de multe ori cum ar putea fi măsurată ”contribuţia” operelor culturale la formarea minţilor capabile de odioasele crime în masă; a trebuit să-mi recunosc, mereu, neputinţa în faţa vastităţii subiectului. Dar nu cred că ignoranţa va aduce pacea şi armonia; oare nu cumva tehnicile de control mental dezvoltate în ultimul secol fac din ignoranţi cele mai facile ţinte? Oare nu ei vor fi primii care se vor alinia, docil, în spatele unui nou lider mesianic? Iată, n-au trecut decât câţiva ani de la eseul lui Baricco şi atmosfera de încordare belicoasă din prezent deja tinde să-l infirme. Lumea se reînarmează, puterile nucleare mârâie unele la altele şi atmosfera devine tot mai sumbră, iar “barbarii” vizionari ai lui Baricco pare că încearcă să se adapteze la traiul “sub apă” doar pentru că aerul planetei ar putea deveni irespirabil în urma unor noi conflicte devastatoare. Ar fi de dorit ca branhiile să nu le crească înapoia urechilor ca efect al unei vaste poluări radioactive…

     Literatura tip Bolaño este parcă menită să confirme, din păcate, diagnosticul brutal potrivit căruia “oamenii se consideră fiinţe libere, conştiente, când în realitate nu sunt decât nişte animale cu iluzii”6. Există, în 2666, un personaj episodic care solicită atenţie: este un fost deţinut afro-american, cofondator al Panterelor Negre, care şi-a folosit numeroşii ani de detenţie ca să citească. Merită redat un fragment din discursul pe care îl ţine, la bătrâneţe, din amvonul unei biserici: “omul nu trăieşte numai cu mâncare sănătoasă. Trebuie să citim cărţi. Să nu ne uităm atâta la televizor. Experţii spun că televizorul nu face rău la ochi. Eu îmi permit să mă îndoiesc. Televizorul nu e bun pentru vedere şi telefoanele celulare sunt încă un mister. Poate că, aşa cum spun unii oameni de ştiinţă, produc cancer. Nu neg şi nici nu afirm acest lucru, dar asta e situaţia. Eu spun că trebuie să citim cărţi. Pastorul ştie că e adevărat ce spun. Citiţi cărţi de autori negri. Şi de autoare negrese. Dar nu vă opriţi aici. Aceasta este adevărata mea contribuţie în această seară. Când citeşti, niciodată nu pierzi timpul. Eu la închisoare citeam. Acolo m-am apucat de citit. Mult. Devoram cărţile ca pe nişte costiţe de porc picante. (…) A citi este ca şi cum ai gândi, ca şi cum te-ai ruga, ca şi cum ai vorbi cu un prieten, ca şi cum ţi-ai exprima ideile, ca şi cum ai asculta ideile celorlalţi, ca şi cum ai asculta muzică (da, da), ca şi cum ai privi un peisaj, ca şi cum ai ieşi să faci o plimbare prin parc sau pe plajă”. Am putea spune astăzi, în completare, că a citi poate fi mult mai interesant decât a “captura” virtual personaje de desene animate în detaliile realităţii urbane, pentru că sunt atâtea opere literare în stare să populeze imaginaţiile cu “pokemoni” nemaivăzuţi, totul e să ne ridicăm la înălţimea propriei nevoi de cunoaştere.

     Romanul 2666 cuprinde cinci părţi: Partea criticilor, Partea lui Amalfitano, Partea lui Fate, Partea crimelor şi Partea lui Archimboldi. Din dorinţa de a se asigura că starea materială a copiilor săi nu va cere noi sacrificii, Bolaño a lăsat instrucţiuni precise: fiecare dintre cele cinci părţi să fie publicată ca roman distinct, în ideea că drepturile de autor cuvenite din publicarea a cinci cărţi ar fi depăşit sumele primite din reunirea lor într-un singur volum. Un calcul scuzabil, deşi amputarea romanului i-ar fi diminuat impactul şi anvergura. Din fericire, familia nu i-a respectat indicaţiile, pentru că “a intervenit altă consideraţie de ordin mai puţin practic: respectul pentru valoarea literară a romanului”, aflăm din Nota moştenitorilor autorului. Romanul a fost publicat într-un singur volum, iar odată cu acordarea premiului National Book Critics Circle Award în S.U.A. (2009) i-a asigurat autorului faima internaţională postumă. Este curioasă opţiunea Editurii Univers de a segmenta romanul în trei volume (în primul sunt incluse Partea criticilor, Partea lui Amalfitano şi Partea lui Fate, în al doilea Partea crimelor, iar în al treilea Partea lui Archimboldi); din fericire, publicarea simultană a celor trei volume şi vânzarea lor “la pachet” au fost de natură să prevină distribuirea fragmentară. În cele din urmă, contează mai puţin că o carte este editată într-un număr de volume care nu corespunde intenţiilor autorului, important e să fie citită.

     Greu de spus despre ce este acest ultim roman al lui Roberto Bolaño. Sunt atât de multe şi de vaste temele abordate, încât cititorul riscă să se simtă, pe alocuri, ca un navigator în derivă. Grosso modo, putem spune că romanul vorbeşte despre secolul XX. Dar nu numai. Literatură, crime, iubire, război, Holocaust, bolşevism, nazism, reţele mafiote, corupţie, sex, închisoare, cruzime, sclavie, dezumanizare, ceva mitologie greacă, ceva box, religie şi… nebunie: iată cel mai scurt rezumat al actului creativ denumit 2666. Titlul însuşi este enigmatic şi insidios; lasă impresia că îl va trimite pe cititor într-un viitor întunecat, la data Apocalipsei lui Bolaño (acel 666 trădează, în primul rând, o strategie de stârnire a curiozităţii prin citarea “numărului Fiarei”). Dar nu, nu asta a intenţionat Bolaño, nu doar să avertizeze aspupra unui viitor întunecat, ci să anunţe explicit că acest viitor întunecat va fi doar consecinţa teribilelor cruzimi şi lăcomii, a înspăimântătoarei nebunii care au stăpânit omenirea în ultima sută de ani. Căci îndemnul era: “Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea7.

     Citit într-o altă cheie, titlul poate fi chiar acesta: Secolul douăzeci, referindu-se deci nu la viitor, ci la trecut (un calcul ludic arată că suma celor patru cifre ce compun titlul este douăzeci), ceea ce ar lăsa de înţeles că Bolaño însuşi a fost convins că a trăit şi şi-a depus mărturia într-un secol al Fiarei. Mesajul pare a fi acela că secolul douăzeci, prin ororile sale care au “încununat” o adevărată tradiţie milenară a devastărilor, a cruzimii şi violenţei, a înscris hotărât umanitatea pe direcţia către Armaghedon.

      2666 nu este doar un apel la trezire, este un strigăt, un răcnet prin care i se cere omenirii să-şi acorde răgazul de a-şi număra crimele şi de a-şi înţelege şi asuma animalitatea. Aproximativ acelaşi lucru îl făcea René Girard în finalul lucrării Ţapul ispăşitor, scrutând o istorie milenară: „Orice violenţă revelează de-acum ceea ce revelează Patimile lui Cristos, şi anume geneza imbecilă a idolilor sângeroşi, a tuturor falşilor zei ai religiilor, ai politicilor şi ai ideologiilor. Ucigaşii nu sunt mai puţin convinşi de caracterul meritoriu al sacrificiilor pe care le săvârşesc. Nici ei nu ştiu ce fac şi se cuvine să-i iertăm. A venit ceasul să ne iertăm unii pe alţii. Dacă mai zăbovim, s-ar putea să fie prea târziu”8.

     Ceea ce cred că a vrut Bolaño cu acest roman a fost să le transmită tuturor oamenilor care au trăit pe planetă în secolul douăzeci un mesaj concis: Să ne fie ruşine! Iar celor care vor veni: Iertaţi-ne, iertaţi-vă şi daţi-vă o şansă ! 2666 este o expunere de motive.

1 Citat extras din John Gray, Câini de paie, Ed. Humanitas, 2009, trad. Mirela Munteanu, p. 154.

H. Böll, Fotografie de grup cu doamnă, traducere Petru Forna, Ed. Polirom, 2010, p. 454-455, 461.

G. Agamben, Starea de excepţie (Homo sacer II, 1), Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008, trad. Alex. Cistelecan, p. 63.

Citat din: http://www.evz.ro/savantii-arunca-bomba-un-asteroid-gigant-se-indreapta-spre-pamant-impactul-de-saptamana-viitoare-va-fi-devastator.html; sursa: https://www.washingtonpost.com/news/the-intersect/wp/2016/06/16/six-in-10-of-you-will-share-this-link-without-reading-it-according-to-a-new-and-depressing-study/.

A. Baricco, Barbarii. Eseu despre mutaţie, Ed. Humanitas, 2009, trad. Dragoş Cojocaru.

6 John Gray, op.cit., p. 126.

7 Biblia, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, 1:19.

8 R. Girard, Ţapul ispăşitor, traducere Theodor Rogin, Ed. Nemira, 2000, p. 271.