Legături primejdioase

Deşi relatarea despre Adam şi Eva ca primi oameni este cea larg acceptată în creştinism, nici aceasta nu este ferită de dificultăţi de interpretare.

În ceea ce priveşte episodul “facerii” Evei, probabil că ne aflăm în faţa unei exprimări metaforice pentru o tehnologie de neînţeles, termenul “coastă” semnificând “material genetic”, ceea ce ar însemna că Adam şi Eva erau identici genetic şi că urmaşii li s-au născut, cumva, dintr-o relaţie nefirească. Asta se potriveşte inclusiv cu teoria potrivit căreia Adam ar fi fost el însuşi un “creator” androgin care “s-a dedublat”, aşa cum scrie Robert Ambelain: “Heva înseamnă, în limba ebraică, <mamă, vis, somn>. Ultimele două sensuri au dat naştere legendei care spune că Adam s-a dedublat în timp ce dormea1.

Ambele versiuni (facerea unei alte persoane dintr-o coastă şi dedublarea) conduc la ideea de prelevare de material genetic şi fac ca înmulţirea ulterioară, pe calea actului sexual practicat între “original” şi “copia” sa să fie, judecând după standardele de astăzi, o idee neinspirată…

Dar apariţia Evei nu a fost, neapărat, rezultatul unei “clonări” a lui Adam. De ce să excludem ideea ca Eva să fi fost o fiinţă inferioară ce exista deja pe pământ, ajutată să evolueze cu material genetic primit de la o civilizaţie avansată, sosită “din ceruri”? Dacă cei din ceruri au intervenit genetic asupra primatelor, am avea şi explicaţia pentru care suntem asemănători genetic, în proporţie atât de mare, cu cimpanzeii. Dar, în cazul acesta, nu mai putem vorbi despre evoluţionism în sensul său darwinist, ci de un paradoxal evoluţionism creaţionist!

Oare a fost Adam un membru al acelei civilizaţii din ceruri? Nu ştim, la fel de bine poate să fi reprezentat şi el un produs al ingineriei genetice, iar teoria prezintă avantajul de a fi convenabilă din perspectiva urmaşilor: Adam şi Eva nemaifiind identici, actul sexual dintre ei nu mai pare de neacceptat.

S-a susţinut şi că termenii “Adam” şi “Eva” ar fi desemnat nu un bărbat şi o femeie, ci un grup de bărbaţi sosiţi din spaţiu (“Adam”) şi un grup de hibrizi rezultaţi din interacţiunile de pe Pământ (“Eva”). Este fascinantul discurs al unui tip pe nume George Wellington Van Tassel, născut în 1910, care a intrat în atenţia vestitului J. Edgar Hoover şi a FBI-ului după ce a început să susţină că a discutat cu entităţi umanoide sosite din spaţiu.

În eseul său De la piramide la Pentagon: Guvernul american şi misterele Antichităţii, Nick Redfern rezumă cele spuse de Van Tassel într-un discurs ţinut pe 17 aprilie 1960 la Phipps Auditorium din Denver, Colorado: “Extratereştrii veniţi dintr-o lume foarte îndepărtată au înfiinţat o colonie formată exclusiv din bărbaţi, urmând ca femeile să vină cu ceea ce el a numit <vase de aprovizionare>, la o dată ulterioară. Aceasta, spune Van Tassel, <se reflectă în apariţia lui Adam fără o soţie. Adam nu a fost un individ, ci a reprezentat o specie umană.> Mai mult, conform cu documentele desecretizate de FBI: <[Van Tassel] a spus că această specie s-a amestecat cu animale inteligente, care umblau vertical, specie care a devenit EVA [sic]. Apoi, când oamenii spaţiului au revenit cu navele de aprovizionare şi au văzut ce s-a întâmplat, nu au mai aterizat; dar de atunci, dată fiind originea lui ADAM, ei au vegheat asupra oamenilor Pământului>.2

Pare o fabulaţie. Biologul Edward O. Wilson explică de ce este improbabil să se fi întâmplat ceea ce susţine Van Tassel: “Există o mică şansă ca Pământul să fi fost vizitat, sau să fie vizitat într-un viitor îndepărtat, de sonde robot sterile, dar ele nu vor fi însoţite de creatorii lor organici. Toţi extratereştrii au un punct vulnerabil fatal. Aproape cu certitudine, corpurile lor ar purta microbiomi, ecosisteme întregi de microorganisme simbiotice comparabile cu cele de care corpurile noastre au nevoie zi de zi pentru a exista. (…) Ecosistemele şi speciile din lumea extraterestră ar fi complet incompatibile cu ale noastre.

Rezultatul ar fi o ciocnire violentă între trenurile noastre biologice. Primii care ar pieri ar fi coloniştii extratereştri. (…) Pentru a coloniza o planetă locuibilă, extratereştrii ar trebui mai întâi să distrugă toate formele ei de viaţă, până la ultimul microb3.

Chiar dacă provine de la un om de ştiinţă, concepţia lui Wilson este, la rându-i, speculativă: noi nu ştim nici în ce condiţii s-a dezvoltat viaţa pe alte planete, nici cu cât timp în urmă au început ”prospecţiunile” pe Pământ şi nici dacă o civilizaţie mult mai avansată tehnologic decât a noastră nu a găsit mijloacele de a se proteja eficient de microbii planetelor vizitate. Nu se ştie de ce nu a luat Wilson în calcul şi posibilitatea ca viaţa însăşi să fi fost adusă pe Pământ din spaţiu, într-un timp când pe planeta noastră nu existau nici măcar organisme simple… Iată ce scrie Paul Von Ward:  “Din fericire, unii oameni de ştiinţă au avut curajul de a investiga şi chiar de a susţine ipoteza intervenţiei AB (Advanced Beings – Fiinţe Avansate). De exemplu, teoria panspermiei (existenţa vieţii în întregul univers) sugerează că <seminţele> vieţii ar fi putut fi răspândite voluntar de o civilizaţie extraterestră avansată.

Faptul că am descoperit efectiv sute de planete care pot susţine viaţa măreşte şansa ca o specie mai avansată să fi trimis asemenea <seminţe> în direcţia noastră sau poate chiar au venit în persoană, au depus forme simple de viaţă şi apoi au cultivat Pământul pustiu, pentru a susţine noua viaţă4.

Dacă această teorie este reală, deci dacă principiul vieţii de pe Pământ este copia celui extraterestru, atunci am putea fi frecventaţi fără a se produce acea “ciocnire violentă între trenurile noastre biologice”…

Revenind la Geneză şi la supoziţia relaţiilor incestuoase, să spunem că primii oameni nu au primit, din partea Dumnezeului biblic, nicio interdicţie cu privire la sex, ba dimpotrivă, li s-a poruncit “să umple pământul”, dar ne confruntăm din nou cu dificultăţi de interpretare: observăm că porunca le-a fost dată celor creaţi simultan, despre care vorbeşte primul capitol şi care nu erau identici genetic (“Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul…”), însă în al doilea capitol, atunci când o aduce pe Eva la Adam, Dumnezeu nu le mai cere să se înmulţească, deşi se înţelege că actul sexual le este permis: “(…) bărbatul (…) se va lipi de femeia sa, iar cei doi vor deveni un singur trup” (Geneza 2:24).

Aceasta “se leagă”, cumva, de concluzia categorică a lui Jared Diamond: “Oricare ar fi funcţia biologică principală a copulării umane, aceasta nu poate fi fecundarea, care este un efect colateral ocazional5.

Abia după izgonirea din grădina desfătării, în capitolul al patrulea, “Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia sa, şi ea, rămânând grea l-a născut pe Cain (…)” (Geneza 4:1). Căderea este, deci, cea care a atras practicarea sexului procreativ între Adam şi femeia identică genetic (sau nu!) pe nume Eva. Putem să ne imaginăm îmbrăţişările lor ca pe unirea unor parteneri dominaţi nu atât de pasiune, cât de angoasă; formau un cuplu proaspăt judecat şi pedepsit, aflat în executarea unei sentinţe eterne. Omar Khayyãm n-a văzut în Eva o mireasă fericită:

Ce-amar va fi fost, Eva, întâiul tău sărut,

Că ne-ai născut atâta de desnădăjduiţi.”

La rându-le, urmaşii primilor doi oameni nu se puteau înmulţi decât practicând incestul, pentru că, logic, erau cu toţii fraţi şi surori. În Geneza 4:17, “Cain a cunoscut-o pe femeia sa, care a rămas grea şi l-a născut pe Enoh”. Nu ni se spune cine era această femeie, dar nu putea fi decât una dintre surorile sale (ştim că Adam a trăit nouă sute treizeci de ani “şi a zămislit fii şi fiice” – Geneza 5).

De altfel, într-o notă de subsol a versiunii româneşti la Septuaginta se arată că “după Cartea Jubileelor 4,1,9, femeia lui Cain se numea Awan şi era sora lui. Părinţii insistă pe ideea incestului”.

Rămâne doar ca “Adam” şi “Eva” să se “întâlnească” şi din punct de vedere ştiinţific, ceea ce nu prea reuşesc. Paul Von Ward scrie: “Nicio analiză a cromozomului Y de până acum nu îl plasează pe <Adam> ca fiind contemporan cu <Eva>. Ceea ce concordă cu manipularea genetică in vivo sau in vitro a unor ovule ale unor femei înrudite, folosind multipli donatori de spermă. (Textele antice indică faptul că în coloniile AB erau mai mulţi bărbaţi decât femei.)6

Ce fel de entitate a fost “şarpele” care a ispitit-o pe Eva?

În Geneză apare cuvântul “şarpe”, dar nu toţi interpreţii cad de acord asupra naturii entităţii ispititoare. Realitatea este că o lectură atentă a Genezei ridică mari semne de întrebare. Despre condamnarea şarpelui, Robert Ambelain spune că “este plină de neprevăzut şi lipsită de sens”. Iată câteva extrase din Geneză: “Şarpele era însă cel mai isteţ dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeu. Şi i-a zis şarpele femeii: (…)

Atunci Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui: <Pentru că ai făcut asta, fii blestemat între toate dobitoacele şi fiarele pământului. Să mergi pe piept şi pe pântece şi să mănânci ţărână câte zile vei trăi>.” (Geneza 3:1, 14)

Faptul că şarpele era “cel mai isteţ” şi că i se putea adresa Evei într-un limbaj pe care ea îl înţelegea conduce la interpretarea că nu a fost un simplu “animal”, ci o entitate  persuasivă, înzestrată cu raţiune.

Robert Ambelain este autorul unei observaţii foarte pătrunzătoare, în acest sens. El arată că din textul ce transcrie termenii “condamnării” şarpelui “reiese că şarpele nu se târa pe pământ înainte de fapta comisă. (…) este clar că nu animalul purtând acest nume este condamnat în versetele amintite, ci o entitate superioară Omului (pentru că era inteligentă şi dotată cu raţiune…)”.

Am citit bine? O “entitate superioară Omului”? Dar ce astfel de entitate putea frecventa grădina desfătărilor, de vreme ce singurii locatari dotaţi cu raţiune păreau să fi fost Adam şi Eva? Un răspuns cu adevărat spectaculos ne este oferit de Scott Alan Roberts: “Amintiţi-vă povestea reală a ispitei. Mama întregii omeniri, Eva, pare a fi cauza primă – primum movens – a Căderii, aducând în noi toată natura plină de păcate care ne face să avem nevoie de un Izbăvitor. Dar căderea Evei este urmarea întâlnirii ei cu un şarpe. Pentru cititorul atent al acestui pasaj, subtextul este că ea a avut relaţii sexuale cu această creatură. Aţi întâlnit vreodată un şarpe care să meargă în două picioare? Sau să vorbească precum un om? Şarpele întâlnit de Eva face amândouă aceste lucruri. (…)

Cuvântul ebraic folosit în Cartea Facerii pentru şarpe este nachash (pronunţie “nauhaş”), cu semnificaţia de <magician, vrăjitor, înşelător>; dar şi <a ilumina, a străluci>. Interesant, interpretarea rabinică nu spune nicăieri că ar fi literalmente vorba de un şarpe. (…)

În multe interpretări, această fiinţă blestemată nu este nimeni altul decât Lucifer în persoană (…)”7.

Dacă este nevoie de o formulare care să excludă orice echivoc, Scott Alan Roberts nu ezită să o redea: “Ceea ce se întâmplă cu adevărat în această scenă din Grădina Edenului este faptul că Eva, mama omenirii, îşi pierde virginitatea cu Şarpele (lucru evident din pasaj, pentru că evenimentul are loc înainte ca ea să fi făcut vreodată sex cu soţul ei). Mai mult, rezultă implicit că Eva a rămas însărcinată în urma acestei întâlniri şi că atunci când şi-a atras soţul în scenariu, iar el a <participat> de bunăvoie, şi el a lăsat-o însărcinată. Eva poartă acum în pântec fraţii gemeni, Cain şi Abel, unul din sămânţa lui Adam şi celălalt din sămânţa personajului cunoscut sub numele de Şarpele!

Dacă intrăm în “jocul” acestei speculaţii, concluzia ar fi aceea că, pentru urmaşi, consecinţele comportamentului sexual al Evei sunt teribile: a fost deschisă calea crimei, a conflictului dintre cele două linii genetice. Un moment nefast pentru începuturile omenirii…

– va urma –

––––––––––––––-

1R. Ambelain, Adam, zeul roşu, Ed. Nemira, 2015, trad. Vlad Sauciuc.

2N. Redfern, De la piramide la Pentagon: Guvernul american şi misterele Antichităţii, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 182-183.

3E.O. Wilson, Sensul existenţei umane, Ed. Humanitas, 2017, trad. Elena Drăguşin-Richard, p. 97-99.

4P. Von Ward, Ipoteza intervenţiei AB: Adevărul din spatele miturilor, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 214.

5J. Diamond, op.cit., p. 79.

6P. Von Ward, op.cit., p. 220.

7S.A. Roberts, op.cit, p. 183-184.