Salvarea lui Lot, urmată de relatarea incestului explicit

Povestea incesturilor biblice nu se termină însă aici. Mult mai explicită este Geneza 19, care relatează distrugerea Sodomei şi salvarea lui Lot, fratele lui Avraam.

Doi bărbaţi misterioşi ajung la Sodoma, cu misiunea de a distruge aşezările umane. Sunt găzduiţi în casa lui Lot, iar puterile lor tehnologice ieşite din comun sunt probate când “i-au lovit cu orbire” pe sodomiţii care insistau “să se împreuneze cu ei”.

Lot, femeia lui şi cele două fiice sunt scoşi aproape cu forţa din cetate (pentru că ezitau, “îngerii i-au apucat de mână” – Geneza 19:16) şi trimişi spre munte, pentru a se adăposti de focul teribil a ceva ce seamănă izbitor cu o explozie atomică: “o vâlvătaie urca din pământ, ca fumul coşului unui cuptor” (Geneza 19:28). Femeia lui Lot nu reuşeşte să se salveze: “s-a uitat înapoi şi s-a făcut stâlp de sare” (Geneza 19:26).

Lot va locui în munţi, într-o peşteră, împreună cu cele două fiice, iar în lipsa altor fiinţe umane această coabitare deschide calea incestului. Fiica mai mare este aceea care preia iniţiativa, spunându-i celei mici: “<Tatăl nostru e bătrân şi în ţinutul acesta nu-i nimeni care să intre la noi, aşa cum se obişnuieşte pe tot pământul. Hai să-i dăm să bea vin tatălui nostru şi să ne culcăm cu el, ca să izvodim dintr-însul o seminţie.> Şi în noaptea aceea i-au dat tatălui lor să bea vin, iar cea mai mare a intrat şi s-a culcat cu tatăl ei în noaptea aceea” (Geneza 19:31,32,33).

Identic se petrec lucrurile, în noaptea următoare, cu fata cea mică, iar rezultatul a fost că “amândouă fiice ale lui Lot au rămas grele de la tatăl lor” (Geneza 19:36) şi fiecare a născut câte un fiu: cea mare pe Moab, iar cea mică pe Amman.

În nota 19,30 la Septuaginta se arată că “Nici LXX (Septuaginta ed. Alfred Rahlfs), nici TM (Textul Masoretic) nu transmit un blam împotriva acestui incest, dat fiind că Lot nu este conştient de el, iar fiicele acţionează din necesitate, pentru a-şi asigura posteritatea”.

Legat de această “necesitate”, de instinctul feminin al perpetuării, este interesant şi ce scrie – literar, de astă dată – Pascal Quignard în Noaptea sexuală:

Bărbatul nu mai e stăpân pe fecunditatea femeii ce devine mamă.

Femeia fură sperma ca Prometeu focul. A fura ce-i al zeilor. A fura ce este al celuilalt. A fura originea.

Deci i-au dat tatălui lor să bea. Deci tatăl a visat. Iar fiicele s-au folosit (servare) şi au zămislit.

Necesitatea nu mai trebuie să ştie de lege. Necessitas non habet legem. Abuzul de putere propriu femeilor ce hotărăsc să nască trecând peste voinţa celui care e tatăl copilului lor este semnul emancipării lor definitive1.

Ceea ce nu vede Quignard – sau preferă să nu vadă ca să poată muta în zilele noastre analogia – este că legea nu se aplică retroactiv. Necesitatea de zămislire simţită de fiicele lui Lot nu a fost contra legii: oamenii nu aflaseră despre o lege care să oprească incestul. Cele două femei au avut doar intuiţia opoziţiei lui Lot şi i-au dat să bea ca să nu fie nevoite să-i ceară consimţământul, unul improbabil.

Este motivul pentru care Philon (conform notei 19,30 la Septuaginta) “le condamnă pe cele două fiice pentru faptul de a-şi fi dorit copii peste voinţa lui Dumnezeu”. Nu ştiu cum a identificat Philon această voinţă supremă, întrucât ea nu rezultă din textul Genezei.

Avraam şi sora lui

De incest nu este scutit nici Avraam, fratele lui Lot. Plecat spre “ţinutul de miazăzi” împreună cu femeia lui, Sarra, spune tuturor că Sarra este nu soţia, ci sora sa, temându-se să nu fie ucis “din pricina ei”: “Iar despre femeia lui, Sarra, Avraam a zis: <Este sora mea>. Se temea să spună: <Este femeia mea>, ca să nu-l ucidă bărbaţii din cetate din pricina ei” (Geneza 20:2)

Remarcăm, în primul rând, cât de periculos putea fi, în acele timpuri, să ai o soţie: te temeai pentru viaţa ta chiar şi când aveai alături o femeie bătrână şi – până atunci – stearpă, precum Sarra. O posibilă explicaţie este aceea că femeile existau în număr prea mic, iar cei lipsiţi nu ezitau să-i atace şi să-i ucidă, în scopul deposedării, pe norocoşii care îşi găsiseră pereche.

Nu speculez asupra cauzelor numărului redus al femeilor, dar merită scos în evidenţă faptul că există şi teorii ştiinţifice în acest sens. De pildă, în cartea lui Bill Bryson apare o trimitere interesantă la o lucrare potrivit căreia populaţia europeană ar fi descendenta unui foarte mic număr de femei: “pe la începutul anului 2002, un alt cercetător de la Oxford, Bryan Sykes, tocmai terminase o carte foarte cunoscută, intitulată The Seven Daughters of Eve (Cele şapte fiice ale Evei), în care, pornind de la studiile pe ADN-ul mitocondrial, pretindea că este capabil să urmărească istoria mai tuturor europenilor astăzi în viaţă până la o populaţie fondatoare de numai şapte femei – “cele şapte fiice ale Evei” din titlu – care au trăit cu 10.000 până la 45.000 de ani în urmă, într-un timp cunoscut în ştiinţă drept paleolitic”2.

Dacă ţinem cont de faptul că ultima glaciaţiune s-a încheiat cu ceva mai mult de 10.000 de ani în urmă, este posibil ca în climatul foarte vitreg din acea perioadă să nu fi putut supravieţui decât foarte puţini indivizi. A fost perioada denumită Glaciaţia Würm, care “a durat 59.500 de ani” (Oberon Zell).

Este inutil să mai spun că şi teoria numărului restrâns al femeilor fondatoare este contestată, dar poate fi o explicaţie pentru “stereotipia” noastră genetică, evidenţiată tot de Bryson: “Eric Lander, director la Whitehead Institute/Center for Genome Research de pe lângă Massachusetts Institute of Technology, a anunţat că europenii moderni, şi poate chiar oameni din părţi mai îndepărtate, provin din <nu mai mult de câteva sute de africani care şi-au părăsit pământurile natale abia acum 25.000 de ani>.

(…) fiinţele umane moderne demonstrează o varietate genetică extrem de redusă – <regăsim o mai mare diversitate într-un singur grup social de 55 de cimpanzei decât în întreaga populaţie umană>, după cum se exprima un expert în materie – şi aceasta ar explica şi de ce. Întrucât suntem descendenţii recenţi ai unei populaţii fondatoare mici, nu a fost suficient timp sau suficientă populaţie pentru a asigura sursele necesare unei largi varietăţi”.

Revenind la povestea biblică, vom observa că există consemnat, în cartea Genezei, un detaliu peste care nu putem trece. Chiar şi după ce Dumnezeu intervine şi regele Abimeleh află despre tertip, Avraam insistă totuşi în susţinerea că nu ar fi minţit atunci când a pretins că Sarra îi este soră. Justificându-se în faţa lui Abimeleh, Avraam spune: “Mi-am spus: în locul acesta sigur nu există frică de Dumnezeu şi mă omoară din pricina femeii mele. Apoi, ea îmi este cu adevărat soră, după tată, nu şi după mamă. Mi-a ajuns soţie” (Geneza, 20:11, 12)

Fraza a doua este elocventă: “ea îmi este cu adevărat soră”. Aşadar, Avraam recunoaşte că s-a căsătorit cu sora lui vitregă, în aceste condiţii nemaifiind, poate, de mirare că Avraam râsese neîncrezător (în Geneza, 17) atunci când Dumnezeu l-a anunţat că va concepe un copil cu Sarra: “Avraam a căzut cu faţa la pământ, a râs şi a zis în gândul său: <Oare i se va naşte un prunc unui om de o sută de ani? Oare va naşte Sarra la nouăzeci de ani?>” (Geneza 17:17)

La rându-i, Sarra, cea care ”încetase să mai aibă cele fireşti pentru o femeie” (Geneza 18:11), “a râs în sinea ei” (Geneza 18:12), punând la îndoială capacităţile tehnologiei divine în termeni atenuaţi de traduceri: “Nu mi s-a întâmplat aceasta până acum, iar stăpânul meu e bătrân” – Geneza 18:12 (Textul Masoretic consemnează, mult mai expresiv: “Acum, că m-am trecut, mai este plăcere pentru mine?”)

– va urma –

––––––––

1P. Quignard, Noaptea sexuală, Ed. Humanitas, 2008, trad. Vlad Russo, p. 39.

2B. Bryson, op.cit., p. 475.