„Suntem ca un copil în mâna căruia a  fost pusă o carte   de istorie, dar care nu ştie să citească…”

Robert Ambelain

 

 

      Ideea eseului de faţă mi-a venit citind o carte scrisă de Bill Bryson: Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN1. Un paragraf din această carte, pe care îl voi prezenta la momentul potrivit, m-a trimis cu gândul la povestea biblică a salvării lui Lot şi a familiei lui de la distrugerea Sodomei, apoi am simţit nevoia să reiau, mai atent, lectura Genezei, am făcut legătura cu teoriile lui Erich von Däniken, mi-am amintit de titlul straniu al unei cărţi economice şi tot aşa… Iată, pe scurt, cum s-a născut acest eseu.

Nu sunt teorii noi, am căutat să identific şi să precizez toate sursele ce mi-au fost accesibile, singurul “merit” pe care mi l-aş putea atribui fiind acela de a căuta punţi de legătură şi de a strânge laolaltă câteva teorii, speculaţii, mituri şi date ştiinţifice. Poate că mi-am permis, uneori, câteva consideraţii proprii, dar am făcut-o cu aerul căutătorului, nu al atotştiutorului. Dacă se întâmplă să le avem, ideile trebuie trimise în lume, lăsate să circule; în caz contrar, riscă să rămână sterile. Cum scria Robert G. Ingersoll în Oraţie lui Thomas Paine, “toată înţelepciunea şi tot geniul omenirii nu ar putea concepe un argument împotriva libertăţii de gândire”… Să ia aminte toţi aceia care încearcă să-i pună piedici!

Mi s-ar putea obiecta – recunosc, cu temei – că am făcut un ghiveci din texte biblice, mituri, teorii excentrice despre extratereştri şi surse ştiinţifice. Consider însă că, fără a face unele eforturi de a pune laolaltă cercetări din diferite domenii, nu vom avea şanse de a ne apropia de ceea ce obişnuim să numim “adevăr” sau “realitate”. Îmi recunosc amatorismul în toate domeniile menţionate şi precizez că nu am trăit niciun moment cu iluzia că aş putea contribui la rezolvarea vreunei enigme. N-am la dispoziţie decât curiozitatea proprie, o minte organizată, lecturile şi disponibilitatea de a căuta corelaţii. În rest… fiecare cititor e liber să decidă dacă are sau nu vreo noimă ceea ce am strâns în acest eseu.

Pe căile oficiale ni se livrează două variante de “istorie” a omului: ateismul materialist evoluţionist şi creaţionismul supranatural impus de dogma religioasă. Ambele sunt radicale, exclusiviste. Am să prezint şi “a treia cale”, teoria unei evoluţii controlate de “zei”.

Desigur, eseul de faţă nu se adresează acelora convinşi deja că dogma religioasă reprezintă Calea şi Adevărul, de regulă ei sunt devotaţi cauzei şi resping orice ieşire din linie. Nu se adresează nici “fundamentaliştilor” dedicaţi sută la sută conjecturilor şi demonstraţiilor ştiinţifice. Se adresează ezitanţilor, oscilanţilor, scepticilor, indecişilor, celor care, în loc să se închidă în propriile minţi ca în cazemate, au avut grijă să lase portiţe deschise.

Sunt multe lucruri pe care ştiinţa nu le înţelege şi nu le explică, după cum o serie de afirmaţii religioase par întemeiate pe fapte neverosimile. Fără discuţie că este instructiv să citim Biblia, dar contează şi cum o citim. Să luăm aminte la cuvintele lui Scott Alan Roberts: “Dacă încerci să vezi textul biblic din perspectivă globală, înlăturând uneori ochelarii cu sticlă roz ai dogmei şi ai teologiei sistematice, poţi să începi să citeşti printre rânduri şi să observi dimensiunile necunoscute ale lumii antice care ţi se arată în faţa ochilor”.

Pe de altă parte, atunci când abordează problema originii omului, ştiinţa e nevoită să apeleze mai puţin la dovezi (ele sunt fragmentare), şi mai mult la deducţii şi speculaţii. Cum scrie Bill Bryson, “deducţiile noastre despre preistoria umană se bazează pe rămăşiţele, de multe ori excesiv de fragmentate, a mai puţin de cinci mii de indivizi. (…) Homo erectus a trăit pe Pământ cu mult peste un milion de ani şi a ocupat un teritoriu de la ţărmul atlantic al Europei la ţărmul pacific al Chinei, dar, dacă am readuce la viaţă fiecare exemplar de Homo erectus pentru a cărui existenţă putem aduce dovezi, nu am umple un autobuz şcolar. Homo habilis este şi mai slab reprezentat: numai două schelete parţiale şi câteva oase izolate de membre”.

Să recunoaştem că este mult prea puţin pentru a pretinde că putem explica “ştiinţific” milioane de ani de evoluţie.

Doar cercetând, cântărind şi măsurând fără odihnă ne vom elibera din lanţurile propriilor prejudecăţi. Chiar dacă suntem convinşi că lumea este aşa cum o percepem prin simţuri şi cum ne-a fost explicată pe parcursul formării noastre, ideal ar fi să acceptăm că lucrurile ar putea să stea, la fel de bine, şi altfel.

Încă nu ne putem da seama care dintre teorii descrie cel mai bine Realitatea. Privite izolat, toate sunt lipsite de dovezi complete. Din păcate, adesea sunt denigrate sau trecute cu vederea detalii dintre cele mai semnificative. Dar adevărul, deşi stârneşte prea puţin interes, nu va rămâne ascuns pentru totdeauna. Asta îmi place să cred.

Ezitări ale evoluţionismului şi câteva generalităţi despre incest

Incestul este, astăzi, o faptă pedepsită (adeseori chiar penal), dar interdicţia a existat din timpuri foarte vechi, aproape fiecare comunitate umană având un tabu referitor la incest. Freud scria că la aproape toate comunităţile bazate pe sistemul totemic “există şi regula ca membrii unuia şi aceluiaşi totem să nu aibă între ei relaţii sexuale, prin urmare, să nu se căsătorească unii cu alţii”. Tot el arată că inclusiv băştinaşii canibali din Australia “şi-au fixat cu cea mai mare grijă şi străşnicie interdicţia raporturilor sexuale incestuoase”2.

Interdicţia este firească, pentru că altfel am risca să ni se nască urmaşi degeneraţi şi, dacă practica s-ar răspândi suficient de mult, am pune în pericol sănătatea speciei. Însuşi Charles Darwin (care, în treacăt fie spus, n-ar fi exclus să se fi înşelat, pe ici, pe colo, în teoria sa “pur” evoluţionistă, cel puţin în ceea ce priveşte tranziţia spre fiinţa umană), căsătorit cu verişoara sa, a trăit cu bănuiala că “unele dintre debilităţile şi slăbiciunile fizice şi psihice apărute la copiii săi se datorau lipsei de diversitate genetică din arborele genealogic al familiei”. Oricât ne-am dori-o, nu putem să-i infirmăm bănuiala. Dar… de ce să se fi înşelat Darwin? Nu este evoluţionismul suficient de convingător din punct de vedere ştiinţific? Ei bine, nu este.

În documentarul The Mysterious Origins of Man, realizat în 1996 de Bill Cote, Richard Milton spune: “Darwin le-a promis că vor găsi veriga lipsă, aşa că trebuie s-o găsească şi orice probă în acest sens e bună. De câte ori se găseşte un schelet în Africa, se zice că e veriga lipsă. Ulterior, se dovedeşte că oasele aparţin fie unui om, fie unei maimuţe. Deocamdată, veriga lipsă continuă să lipsească”.

În cartea sa deja citată, Bill Bryson notează: “Nu s-a găsit nicio explicaţie convingătoare pentru creşterea bruscă a creierului hominizilor acum două milioane de ani. (…) <Pur şi simplu nu avem niciun motiv viabil pentru a explica de ce s-a mărit creierul uman>, spune Tattersall”.

Misterul persistă şi în jurul limbajului uman. El nu seamănă cu nimic din sunetele produse de alte animale de pe planetă şi pare mult prea complex pentru a fi apărut pe calea evoluţiei naturale. Jared Diamond, care a scris Al treilea cimpanzeu de pe poziţiile unui evoluţionism deplin asumat, vorbeşte totuşi despre limbajul uman ca despre “o întorsătură enigmatică la nivel comportamental”: “tractul nostru vocal depinde de funcţionarea exactă a multor structuri şi muşchi. Se pare că cimpanzeii sunt incapabili din punct de vedere fizic să producă mai multe dintre vocalele cele mai comune limbajului uman”. Deşi ar putea fi vorba despre “o schimbare de numai 0,1% în ADN-ul nostru”, ea este atât de misterioasă încât, până în prezent, încercările de a o explica s-au lovit, invariabil, de absenţa dovezilor: “Din păcate, originea limbajului uman s-a dovedit mai greu de elucidat decât originea pelvisului, craniului, uneltelor şi artei. Urmele celorlalte mai sunt încă de găsit, ele pot fi reconstruite şi datate; originea limbajului uman se pierde însă în negura vremii3.

Având în vedere că adoptarea liniei oficiale evoluţioniste implică acceptarea unor episoade nedovedite sau greu explicabile, cu greu poate fi ignorată teoria intervenţiei externe. Externe, dar nu şi supranaturale. Ea îşi face loc timid, dat fiind că este fie trecută sub tăcere, fie tratată cu suficienţă şi discreditată. Din fericire, unii nu ţin cont de piedici. Scott Alan Roberts scrie: “În ciuda teoriei ştiinţifice convenţionale privind originea speciilor, încă nu există dovezi categorice privind modul concret în care am ajuns noi să existăm. În plus, mult discutata verigă lipsă darwiniană tot lipseşte. (…) se pare că începem să ne convingem că legătura noastră cu primatele este o teorie tot mai puţin verificabilă la nivel genetic. (…) aşa-numita verigă lipsă ar putea fi foarte bine ADN furnizat de vizitatori veniţi din altă lume4.

Voi reveni asupra vizitatorilor, deocamdată să păstrăm cadrul temei incestului, fiindcă are un rol important în acest eseu.

Ameninţarea pedepsirii pentru incest a fost scrisă în codurile penale pentru că, se pare, capacitatea voluntară de abţinere nu inspiră deplină încredere autorităţii de stat. Şi, ca  întotdeauna, statul ţine să aibă dreptate. În prezent, Codul penal pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani “raportul sexual consimțit, săvârșit între rude în linie directă sau între frați și surori”. Intenţia proiectului de Cod a fost aceea de dezincriminare a incestului consensual între adulţi, ceea ce a generat dezbateri intense. S-au implicat şi liderii religioşi. Am fost aproape de a ne situa în avangarda unei strategii despre ale cărei consecinţe nu putem specula. O “corectitudine politică” ce pare uneori scăpată de sub control generează controverse greu de înţeles raţional referitoare la practicarea incestului. A circulat în presă, de pildă, ştirea potrivit căreia organizaţia de tineret a unui partid din Suedia a solicitat legalizarea incestului şi a necrofiliei, sub motivul că „legea nu te poate împiedica să fii dezgustător”5. Desigur, în cazul incestului miza este identificată greşit: nu este vorba despre a fi sau nu dezgustător, ci despre datoria societăţii de a-şi lua toate măsurile pentru a asigura robusteţea genetică a generaţiilor următoare. Să nu ne închidem însă într-o negare autistă: discuţia a fost deschisă şi va continua, cu rezultate imprevizibile. Nu trebuie respinsă dezbaterea, pentru că este firesc să ne întrebăm dacă simplul raport sexual consimţit, chiar şi între rude apropiate, ar trebui să atragă o condamnare la pedeapsa închisorii. Poate că ar trebui pedepsită penal doar procrearea prin incest, “incestul steril” urmând a fi lăsat în seama dezbaterilor morale… Deşi, pentru a avea certitudinea că este împiedicată procrearea prin raport incestuos, logic este să interzici şi actul sexual care poate conduce la aceasta. La momentul de faţă, situaţia de fapt este aceasta: încă putem vorbi, în mare parte din lume, despre o interdicţie sub ameninţarea pedepsei penale. Încă.

Dar… chiar a fost interzis dintotdeauna incestul? Dacă cercetăm atent izvoarele, atât pe acelea mitologice sau religioase, cât şi pe acelea ştiinţifice, vom ajunge la concluzia că nu ştim sigur când a devenit incestul o practică interzisă. Fără discuţie că a reprezentat o tentaţie, altfel nu ar mai fi avut sens interdicţia. Că a fost practicat este, iarăşi, aproape indubitabil, astfel cum o atestă sursele pe care le-am consultat pentru a întocmi acest material.

Am sesizat o curiozitate: sunt oameni de ştiinţă care afirmă că evitarea incestului nu este o caracteristică a omului în lumea animală, că şi alte specii repudiază relaţiile incestuoase, ceea ce ar putea constitui o dovadă evoluţionistă. Nu cred că e o dovadă convingătoare, dat fiind că la om a fost nevoie de un act expres de prohibiţie. Am să iau exemplul lui Frans de Waal, care îl citează pe Claude Lévi-Strauss pentru a-l contrazice. Iată în ce sens îl citează: “Antropologul francez Claude Lévi-Strauss are chiar şi o teorie oficială conform căreia civilizaţia umană a început odată cu tabuul legat de incest. Înainte de asta, făceam sex cu oricine, indiferent dacă eram rude de sânge sau nu. Tabuul privind incestul ne-a dat imboldul de care aveam nevoie pentru a trece de la lumea naturală la cea culturală”.

Frans de Waal nu poate fi de acord că tranziţia s-a realizat prin interdicţia incestului, arătând că nici alte animale nu au relaţii incestuoase: “Nici că se putea înşela mai tare Lévi-Strauss! Suprimarea consangvinizării, cum îi spun biologii, e foarte bine dezvoltată la multe animale, de la rozătoare şi musculiţele beţive la primate. E aproape un imperativ biologic pentru speciile care se reproduc prin sex. La bonobo, relaţiile sexuale dintre tată şi fiică sunt evitate prin faptul că femelele părăsesc grupul în preajma pubertăţii, alăturându-se comunităţilor vecine. Iar sexul dintre mamă şi fiu lipseşte cu desăvârşire, în ciuda faptului că fiii rămân pe lângă mame şi chiar călătoresc alături de acestea. Este singura combinaţie sexuală imposibilă în societatea bonobo. Toate astea în absenţa tabuurilor6.

Ceea ce i-a scăpat, poate, lui de Waal a fost un alt aspect pe care îl implica propriul enunţ: dacă presupusele noastre “rude”, cimpanzeii, evită în mod natural incestul, iar noi am reuşit s-o facem doar cultural (a fost nevoie de tabu şi, ulterior, de legi prohibitive), atunci nu-l confirmă aceasta pe Scott Alan Roberts, citat mai sus, în sensul că “legătura noastră cu primatele este o teorie tot mai puţin verificabilă la nivel genetic”? Este o întrebare…

– va urma –

–––––––––––-

1Bill Bryson, Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la AND, Ed. Polirom, 2015, trad. Elena Neculcea.

2S. Freud, Totem şi tabu, Ed. Ştiinţifică, 1991, trad. Leonard Gavriliu.

3J. Diamond, Al treilea cimpanzeu, Ed. All, 2015, trad. Iacob Vicenţiu Mihail, p. 143.

4S.A. Roberts, Specia mixtă: extratereştrii din Antichitate şi evoluţia omenirii, în M. Pye şi K. Dalley, Civilizaţii dispărute şi secrete ale trecutului, Ed. Lifestyle Publishing, 2014, p. 182-183.

5http://evz.ro/suedia-incestul-si-necrofilia-trebuie-legalizate.html.

6F. de Waal, Bonobo şi ateul. În căutarea umanismului printre primate, Ed. Humanitas, 2017, trad. Ioana Miruna Voiculescu, p. 86.