Au plecat românii unde li-s stăpînii,
România noastră risipită-i toată,
Au plecat românii, au rămas bătrînii
Ca să moară singuri, cu uşa-ncuiată;

România Mare s-a chircit în sine,
Căci au năpădit-o neamuri migratoare,
Vînturi secetoase vîjîie-n destine,
Vîrcolacii-i fură partea ei de soare;

De o parte, plînge ţarina sihastră,
De cealaltă, zburdă noii împăraţi
Ce-şi lărgiră hatul peste ţara noastră
Ajutaţi de-o mînă de fomişti argaţi;

Grîu-i ars de arşiţi, spicul e doar pleavă,
Ugerul văcuţei e un vrej de iască,
Iarba se usucă, stoarsă şi siteavă,
Doar lăcuste oarbe vin să o mai pască,

Numai ici şi colo, prin ţărîni furate,
Măsurînd hotarul cel vîndut pe şest,
Gîndul desnădejdii, vag, se mai abate
În aroma veche-a pitei coaptă-n ţest;

Nimeni nu-i mai ’nalţă, din vechime, harul,
Despre vechea-i stirpe ştie doar Străbunu’,
Pre cînd domnul Tudor puse-n furci Fanarul,
Cam pe la optsute două zeci şi unu;
Calcă pe legende, peste locuri sacre,
Toţi mai-marii lumii, toţi FinanţTuriştii,
În estimp, amarnic se învîrt, în lacre,
Iubitori de gintă, antic-paşoptiştii;

Cumpenei fîntînii i s-a tocit lanţul,
Ziua-i spînzurată într-un colţ de noapte,
Prin tranşeea veche, trist e dorobanţul
De pe la opt sute şaptezeci şi şapte;

„Dulce Românie”, n-ai vrut creiţarii
Cu acoperire-n actul de vînzare,
De-aia, cu obidă, kaizării şi ţarii
Îţi tot vămuiră cele vechi hotare,

„Dodoloaţă” foarte dzice-se c-ai fost,
Chiar Parisul, parcă, se mutase-n tîrg,
Dar apuse vremea ăstui falnic rost,
Cînd mi te vîndură farisei, cu sîrg;

Ţi-nclinaşi, în gloduri şi-n tăcere, fruncea,
Că fuseşi jucată la ruletă,-n Yalta,
Şi nici pe Sam Unchiu’, nici pe mister Frîncea,
Nu-i mustrară gîndul şi morala…„’Nalta”!

Te-au lăsat să pufăi, din ani patru’ş’şapte,
La locomotiva „fratelui” din est,
Şi-ai trăit cu sîmburi şi cu poame coapte,
Cum trăiesc ocnaşii popriţi la arest;

Eeei, dar, iată, roata se-nvîrti, ca popa!…
Şi, deodată: „Uraaa!… căzu cea cortină!”,
Unchiu’ Sam-cel-Vaşnic şi diva Iorópa,
Din Vest, vrură dînşii, să ne dea „lumină”!!

Şi-au dat-o, nu-i vorbă, tare… laser, frate!
De ziceai că-n raiuri s-o preface totul,
Şi te-au făcut ăştia, Românico,-n toate,
Că puseşi, ca proasta, la gargară, botul!

Aşa că de-acuma geaba-ţi plîngi conturul,
Cei pungaşi ai lumii nu au niciun scrupul –
În răzbelul ăsta izbîndeşte durul,
Căruia toţi juzii-i pun, pe frunte, NUPul!

Iată cum, în trupu,-ţi sîngeră cîmpia
– Ca-n apus de stepe, pe sub zarea-albastră –
La mezat fuşi scoasă, Maică România,
Care-ai fost odată numai ţara noastră…

Şi-au plecat românii, cu-ale lor românce,
La căpşuni în Spanii, la măsline-n Cizmă,
Au plecat, să aivă pruncii ce să mînce,
Timp ce pe-a lor cîmpuri cresc ciulini şi izmă;

Au rămas pe-aicea ăi cu oase sparte,
Consemnaţi, în rubrici, la total „pi es”,
Dau, pe celulare, telefon la moarte
Să le-aducă iute zapis de deces,

Carne chinuită, soartă de popor,
De la Horea-ncoace, pînă-n clipa asta,
Căci mereu îl junghe coada de topor
Transformată-n şişul josnic al lui Basta,

Umblă mercenarii de aici, de-afară,
Să-şi zvîrle tăişul în frumoasa-ţi ie,
(Cică-i de ruşine numele de „ţară”,
Mult mai cuşer este ăl de „colonie”!)

Sunt pribegi românii prin zeci de tărîmuri
Întru toleranţa cărnii de povară,
Rîmul cel istoric prefăcut fu-n rîmuri,
Şi-s pribegi românii chiar la ei în ţară;

Au plecat românii hăt, în lumea largă,
Cei rămaşi acasă sunt pierduţi în spaţii,
Faceţi, de-aveţi milă, rost de-o bună targă
Să-i căraţi degrabă-n urna vechii naţii !