Spulberare în vînt

 

Să se lase noaptea-n creier
Ca un văl de ceaţă greu,
Să rămînă doar un greier
Ca să cînte-n locul meu;

Că am fost ori că n-am fost
Ca o zbatere de gînd,
Nu mai are niciun rost
Să mă-ntreb de ce şi cînd;

Nici de rău şi nici de bine,
De urît sau de frumos,
Şi de ce, urlînd în sine,
Carnea s-a-ntrupat pe os;

De ce, ca o fulgerare,
Mă-ntîmplai, în sinea mea,
Zvon de gîză pieritoare,
Rătăcită, dintr-o stea;

Iată ce aproape-i clipa
Cea grăbită şi buimacă !…
Tremurînd îmi simt aripa
Care stă să se desfacă

Şi să zboare hăt-departe,
Către steaua fără chip,
Unde viaţă nu-i, nici moarte,
Ci doar fire de nisip;

Căci aşa-s acolo, toate,
Fără scop şi fără lege,
Din fiinţa ce se zbate
Numai asta se alege;

Să se lase noaptea mare,
Cu-a ei linişte eternă,
Teamă nu-i şi,-n aşteptare,
Îmi pun capu-ncet, pe pernă;

Totul iute să se-ntîmple,
Ca silaba din cuvînt,
Slobod, gîndul dintre tîmple
Să se spulbera în vînt…