perceptorul negru-şi cere, la porţi, plata
i-a dat sfanţul mama, dator încă-i tata

zornăie pe uliţi portofelu-i plin
c-au plătit, cu toţii, gologani peşin,

nu-i milos mişelul care strînge birul
în ograda noastră se prăseşte ştirul

căci o veşnicie a trecut de-atunci –
la zei sunt bătrînii, bătrîni sunt cei prunci

stă-ntr-o rînă casa, oarbă, scofîlcită
pomii-şi bat în prispă creanga desfrunzită

nici o vietate nu mai mişcă-n curte
scîndurele porţii-s putrede şi rupte

au plecat vecinii, toţi, pe lumea-ailaltă
cît cuprinzi cu ochii e pustiu pe baltă

cerul de deasupra e livid şi plat
dacă bate vîntul, bate-ngenuncheat

dezlipit de grindă, cuibul cu pui goi
nu-şi mai aminteşte vremea dinapoi

printre uliţi parcă rătăcesc stafii
s-a pierdut de sine satul cu copii

să fi fost vreodată prin aceste locuri
iarnă şi cu vară, rîsete şi jocuri?

să fi fost eu, oare, fericit ca zborul
rîndunicii care ne-nflorea pridvorul?

să fi fost acestea, cine să mai ştie?!…
să fi fost aevea tu, copilărie?