Primul ceas cu cuc l-am văzut în cancelaria școlii. S-a întâmplat să văd atunci și cucul, ce tocmai ieșise din ceas, ca să dea ora exactă.

Un alt cuc, cel din pădure, dădea viața exactă. Îți spunea, zicea mamaia, câți ani mai ai trăit.

De câte ori îl auzeai cântând, atâția ani mai aveai.

Eu nu voiam să știu câți, așa că, atunci când se punea cucul pe cântat, îmi astupam urechile, ca să nu pot să-l aud. Cine nu-l auzea, trăia cât avea el chef de trăit, spunea mai departe mamaia, care nu auzea cucul deloc, dar nu pentru că își astupa urechile ca mine, ci fiindcă rămăsese surdă. Ea își dorise să rămână așa, ca să nu i se termine prea repede viața. Nu-mi spusese nimeni asta, dar așa mă gândeam eu că trebuie să fie.

Erau și alte păsări în pădure, ce cântau mai frumos decât cucul. Dar surzenia mamaiei era pentru toate păsările, așa că nu le auzea nici pe acestea, că toate că i-ar plăcut să le audă.

Așa cum îi plăcea și doamnei învățătoare Bălțatu, care deschidea larg ferestrele clasei, și cum pădurea se afla foarte aproape de școală, veneau tot felul de triluri și intrau pe fereastră, amestecându-se, spre bucuria noastră, cu lecțiile pe care le aveam de învățat.

N-am fi priceput atât de ușor adunarea și scăderea, dacă nu ne săreau pițigoii și corcodeii în ajutor. Se mai strecura, când încurcam socotelile, și câte un țipăt de ghionoaie, căreia îi ziceam, tocmai din cauza asta, ghinionoaie.

La ora de citire ne bazam pe pitpalaci și pupeze, ce se pricepeau mai bine decât oricare dintre noi la consoane, în vreme ce la vocale primeam ajutorul mierlelor.

Doamna învățătoare se făcea că nu bagă de seamă, dar băga, dacă nu cumva începuse să surzească și dumneaei, deoarece dădea și cântecul cucului buzna în clasă uneori.

Erau zile în care găseam în ghiozdan, când mă întorceam acasă, glasuri de scatii și de cinteze presate între paginile cărților. Încă mai păstrez de atunci câteva triluri de aușei și canari, pe care le scot din vechiul meu abecedar și le ascult atunci când mi se face dor de doamna Bălțatu. Iar atunci când mi se face dor de bunica, mă uit la ceasul de pe perete, gândindu-mă cum ar fi să văd o păsăruică ieșind din el și dând, în loc de oră, veșnicia exactă.

Poate că se întâmplă chiar așa, dar, fiind vorba de o pasăre a timpului, n-am cum s-o văd, cum nu puteam să văd pe vremuri cucul din pădure. Și nu-l auzeam nici cântând. Nu-l aud nici acum, dar nu pentru că îmi acopăr urechile cu palma. Spre norocul meu, spre marele meu noroc, am început să surzesc !