Plouă mărunt, ceața plutește molatic peste depresiunea transilvană, sporindu-i farmecul acela discret… Ajungem, în sfârșit, Ia Băile Homorod, și parcă cerul s-a mai îmbunat. Până la lăsarea întunericului ne adunăm cu toții, vreo treizeci de suflete venite din toate colțurile patriei. Cică, vorba unor indieni guaraos, deveniți, din păcate, amintire, prietenul este „cealaltă inimă” și zău dacă am găsit undeva o definiție într-atât de gingașă ! Vasăzică, fiecare dintre noi, strânși aici, are cel puțin… douăzeci și nouă de inimi, Doamne, ce bogăție !
A doua zi o pornim înspre Odorheiu Secuiesc, pe un „soare cu dinți”. Orașul nu și-a pierdut poezia de altădată, un târg curat și liniștit, cu clădirile ctitorite sub influența austro-ungară. Ghidul ne este un vechi camarad din vremea în care urmăream împreună asasini prin cartierele bucureștene, un om reîntâlnit după trei decenii și un pic… Lângă faimoasa cofetărie Alexandra, fotografii imense cu scenele revoluției din decembrie 1989… Chipuri abrutizate și furioase, mușcate de demonul răzbunării, autoturisme incendiate (cu numărul de înamtriculare format din… trei cifre, de nomenclaturist înalt !), clădiri distruse …Călăuza mea îmi mărturisește că din sediul miliției locale n-au rămas în zilele respective decât zidurile, atât ! Și că milițienii și securiștii (de ambele etnii) au cunoscut umilințe și corecții fizice de neimaginat, unii fiind uciși aproape ritualic, cadavrele lor zăcând îndestul pe asfalt, întru luare aminte de către autoritățile ce se dezintegrau cu iuțeala luminii… Și că atrocitățile comise cu sălbăticie regretabilă i-au avut în prim-plan și pe unguri, și pe români, și pe secui, ticăloșia n-are naționalitate, carevasăzică! Cum poate să sălășluiască în om atâta ură, cum ? Alung nălucile și mă rog să nu mai trăim clipele eternizate în alb și negru pe bucățile de plastic ! Mergem agale pe strada Petöfi Sándor și chipul de marmură al poetului ne veghează de pe zidul unei clădiri, iar visul său mă zdruncină pe dinlăuntru…
„Iubesc cum încă om pe lume
N-a fost în stare să iubească.
Iubita mea e sfântă, mare,
Dar nu-i ființă pământească.
Iubesc o zeie exilată
Din cer, și-n veci o voi iubi:
E libertatea. Dar, durere!
În vis numai o pot zări.
În versurile mele însă
Mi-apare falnica iubită.
Chiar astă-noapte-a fost cu mine
Într-o grădină înflorită.
Îngenunchind i-am spus iubirea-mi
Și m-am plecat să rup o floare
Ca să i-o dau – o mică jertfă…
Atunci – cu spada sclipitoare –
La spate-mi apăru călăul,
Și capul meu căzu trunchiat…
În mâini chiar îmi căzu, și dânsei
În loc de floare i l-am dat.”[1]
Ne retragem în parcul „Mini-Transilvania”, o colecție (cu o sută douăzeci și cinci de exponate), în aer liber, de fortărețe, mănăstiri și conace în miniatură din regiunea respectivă, dar și din restul țării. O idee minunată ce ar merita extinsă și în celelalte provincii istorice. Pe panoul din spațiul alocat bisericii fortificate de la Biertan, citesc că renumita cetate „a fost distinsă cu premiul Europa Nostra în 1991. În 1993 a devenit parte a patrimoniului mondial. Biserica există încă din 1282. Localnicii au fost scutiţi de obligaţia de a face armata cu scopul de a păzi cetatea. Până în secolul XIX a fost sediul episcopiei luterane. Ușa sacristiei, dotată cu 15 încuietori, a câștigat medalia de aur în 1900, la Expoziţia Mondială de la Paris. Pe vremuri, localnicii încuiau în cetate cuplurile care voiau să divorțeze. Aceștia erau obligaţi să trăiască împreună două săptămâni, împărțind un singur pat şi un singur set de tacâmuri. Timp de patru sute de ani, doar un singur cuplu a mai ajuns să divorţeze. Aici se organizează și întâlnirea tuturor sașilor din Transilvania”. Ha, ha, însă nimeni n-a consemnat câți ostatici au ieșit cu mințile întregi !
S-a întețit vântul, așa că intrăm să bem ceva cald în ceainăria din incintă. Focul pâlpâie în sobă, iar atmosfera te îmbie la amintirile cu bunici. Beau un vin roșu fiert și privesc în zarea colorată în nuanțele neverosimile ale toamnei… Am senzația că sunt oriunde altundeva decât în România, pitorescul tabloului ce-mi desfată ochii îmi amintește și de Elveția, și de Austria, și de nordul Italiei, o beție cromatică seducătoare…
În jurul meu, cineva ne spune că la Jucu-Herghelie, în apropierea Clujului, la congresul udemeriștilor, în prezența liderului de facto al Ungariei, Viktor Orbán, și a premierului neaoș Ilie Bolojan s-a intonat și… Imnul Secuiesc !!? Hai, al vecinilor, treacă-meargă, însă, deocamdată, n-am auzit să ființeze în lumea asta largă o entitate statală a secuilor !… Și cum să nu-mi țâșnească din memorie o povestioară relatată de Dan Dungaciu deunăzi? Ei bine, cică un „versat ambasador” i-ar fi explicat modul în care Bucureștiul ar trebui să gestioneze relația cu Budapesta, și anume: „(…) când vezi degețelele Ungariei apropiindu-se de Transilvania, să-i dai peste unghii; să-i dai peste unghii preventiv, ca să se retragă degetele, pentru că dacă nu se retrag degetele și merg în continuare, mai departe, s-ar putea ca dincolo de degete să ajungă în Transilvania și antebraţul și cotul, adică mâna Ungariei să fie introdusă în Transilvania până în cot, dacă nu reușești să o oprești la timp. Și ca să scoţi degetele Ungariei din Transilvania, poți să o faci la început cu o pălmuță peste unghii, dar ca să-i scoţi cotul din Transilvania va trebui să iei măsuri mai dure. Deci tocmai ca să eviți să ajungi la o confruntare mai dură cu Ungaria, trebuie să iei măsuri din timp, pentru că Ungaria, cum s-a vădit, nu se poate opri, nu se poate abţine. Și pentru asta creează probleme în regiune, inclusiv probleme cu lipsa de sincronizare cu Bucureştiul, pentru că de la un punct încolo, oricât ar tăcea Bucureștiul, va fi obligat să reacționeze. Asta este de fapt marea problemă, asta a fost de fapt marea problemă cu celebrul proiect Kos Karoly, în relație cu care România nici măcar nu îndrăznește să spună dacă e legal sau nu”[2].
Fără alte comentarii…
Altminteri, aflu că românii reprezintă azi un procent infim printre odorheieni – circa 3-4 la sută, la o populație de patruzeci de mii de locuitori, mereu în scădere… Ca și forța economică, din ce în ce mai debilă ! Caut să pricep regresul demografic, ajutat de Zoltán Tibori-Szabó, profesor universitar și jurnalist, deținător al Premiului Pulitzer pentru publicistică în limba maghiară. Așadar, e de părere acesta, „în perioada comunistă, în prima fază, aici, în Transilvania, maghiarii au avut totuși un cuvânt de spus, pentru că în perioada până în 1945, deci vreo șase luni de zile a fost această republică quasiautonomă a Ardealului de Nord. Ungaria a adoptat o lege la Debrețin, prin guvernul provizoriu de atunci, care afirma că – în baza tratatului de armistițiu cu URSS și Puterile Aliate – arbitrajul de la Viena este nul, deci a renunțat la Transilvania de Nord, rușii n-au permis armatei române să intre în Transilvania de Nord și a fost un fel de autoconducere formată din români, maghiari, puținii evrei care au mai rămas și nemți, care au administrat teritoriul împreună. Noua conducere promitea că toate naționalitățile vor fi în viitor egale, că nu vor mai prigoni pe nimeni, nici pe evrei, nici pe maghiari, nici pe români, niciodată. Apoi a revenit administrația română și totul a continuat ca în perioada interbelică. Antisemitismul, ca și xenofobia, au continuat şi în partidul comunist. Şi am ajuns în 1989 ca din şcoli care au fost timp de secole ale comunității maghiare, să mai rămână eventual câte o clasă cu predare în limba maghiară sau chiar numai câte o jumătate de clasă. Deci nici măcar educația nu mai era asigurată. Și aceste experiențe negative s-au suprapus peste ce s-a întâmplat la Târgu Mureș, în martie 1990. Atunci, în jur de 200 000 de maghiari din Transilvania s-au decis să plece definitiv din țară, pentru că şi-au zis: de 80 de ani încercăm să supraviețuim aici, dar iată că nu se schimbă nimic. Și pentru că noi vrem să ne păstrăm identitatea, trebuie să plecăm. Identitatea este o chestiune foarte sensibilă şi dacă omul vrea să-și păstreze identitatea, nu poți să-l forțezi să stea într-o țară în care nu se simte bine și în care crede că el și urmașii săi nu vor putea să și-o păstreze.
Vedeţi, românii au fost în stare să-și păstreze identitatea din cauză că ei au ținut la identitatea lor și ca religie, și ca limbă. Ei, la fel sunt și celelalte etnii, și asta ar fi trebuit respectat. Cred că acest sondaj la care vă referiți este de fapt doar un rezultat final al catastrofei. Pentru că este o catastrofă dacă în 45 de ani – sunt exact 45 de ani de la recensământul din 1977 – pe timp de pace, o populație ajunge de la 1 720 000 la 1 000 000 de persoane; asta înseamnă o pierdere de peste 40%. Știm că și mulți români au părăsit țara, dar populaţia de etnie română a numărat 19 milioane și în 1977 și cam tot atât numără și azi. Un sentiment e să pierzi aproape jumătate dintr-o comunitate și altul e să ai doar frustrarea că numărul membrilor comunității a rămas același”[3].
Da, într-adevăr, România își pierde zi de zi fiicele și fiii, atrași iremediabil de mirajul celorlalte meridiane ale planetei…
Mă scutur de tristețe și fug la Miercurea Ciuc[4], reședința județului. Traversăm Vlăhița, cândva producătoare de lingotiere necesare combinatelor siderurgice , considerate, în zorii postdecembriști, „mormane de fiare vechi”… La naiba, să nu-mi stric starea de grație inefabilă a călătorului ! Pâlcuri de mesteceni cu frunzele încă foșnind romantic, pășuni verzi, turme de oi și vaci rumegându-și fericirea animalică… A, și cai zvelți zburdând slobozi prin țarcurile întinse de iarbă… Dumnezeule, ce darnic ai fost cu noi, românii !
Csikszereda, scrie pe panoul de întâmpinare în localitatea cu aer tineresc. Parcăm în jurul parcului și o luăm către „centrul civic”, construit de administrația comunistă pe un teren mlăștinos. De acolo, o cotim pe strada mare de altădată și urcăm la biserica ortodoxă, la doi pași de Cimitirul soldatului sovietic, al cărui monument aduce izbitor cu obeliscul din Washington ! Vasăzică, cele două puteri mondiale au gusturi comune și în privința simbolurilor ce le eternizează eroii morți pe front ! Zăbovim și în fața cetății Mikó și ne retragem la Catedrala greco-catolică de la Șumuleu, la ora slujbei vesperale. Basilica e plină, credincioșii stau în picioare și cântă deopotrivă cu preotul, pfu, ce emoție mă încearcă ascultându-i și privindu-i !
„Vă dați la o parte, voi, cei mici la suflet,
Care în viitor și azi vă îndoiți,
Peste-a mea națiune cum-că provedința
Păzește în contin, a crede nu voiți.
A națiunilor Zeu trăiește și țara-mi
O scutește-n veci el cu sfânt brațul său;
Când zburat-au veacuri triste,-n-tunecoase
Peste noi, și atunci ne-a ocrotit mereu.
Timpul și vandalul gloatelor din lume
Cu desăvârșire ne-ar fi nimicit,
Dar el își întinse peste noi al său văl,
De orcan al nost’ traiu a rămas scutit.
Cartea istoriei cetiți și-ți cunoaște
Pe orice pagină ochiul lui cel sfânt,
Tocmai ca soarele ce-n râu fața-și pleacă
Și nu-l părăsește nici spre un moment.
Astfel am gustat noi o mie de ani lungi;
Un mileniu oare pentru aceea-am trăit.
Că acum limanul când îl ajunserăm
Să gândim că-n valuri fi-va-al nost finit ?
Ba nu, să nu credem, să nu-l mai înjurăm,
Căci e defăimare să crezi așa-n el,
Nu, un Zeu ci un om chiar nu se-ndură
Să-și bată așa joc de un prunc mititel.
Națiunea maghiară noian de păcate
Avu și mult pentru ele a pătimit,
Dar și virtuți multe a nutrit și plată
În viitor dânsei s-a făgăduit.
Vei trăi ah, țară și în fericire
Al teu traiu s-a scurge de-azi neîncetat…
Finis-or de acuma a tale fatigii,
Căci azi bucuria ta a re-nturnat.”[5]
O incursiune în istoria așezământului religios n-ar prisosi, cred. Așadar, „înainte de construirea bisericii franciscane (1442-1448), aici a fost ridicată anterior, de către românul lancu de Hunedoara, prima biserică pentru comemorarea victoriei obținute în lupta cu turcii de la Sântana de Mureș (1442). Pelerinajul de aici a fost aprobat de Papa Eugeniu al IV-lea în anul 1442. Ulterior (1515-1520), a fost confecționată statuia Sfintei Fecioare (cea mai mare realizată până la această dată). Principalul loc de atracție îl constituie statuia Maicii Domnului, făcătoare de minuni și de dorințe împlinite, căreia i se datorează sute de vindecări miraculoase. De aici și numărul mare al maghiarilor, românilor și străinilor care vin aici în ziua Rusaliilor catolice. Credincioșii, între altele, au credința că Sfânta Fecioară le va auzi rugăciunile și îi va ajuta. (…) Toate locurile de pelerinaj din lume beneficiază de un mare număr de oameni. Șumuleu-Ciuc nu constituie o excepţie”[6].
De Ziua Copilului, la 1 iunie 2019, cu o întârziere de un an, Papa Francisc a ținut să binecuvânteze locul acesta, însă „refuzând arborarea altor drapele decât pe acelea ale României și Vaticanului. Motivul acestei decizii a fost acela că Sanctitatea Sa participa aici la un eveniment ecumenic. Orice abatere de la acest parcurs ar fi însemnat compromiterea vizitei sale. Mai mult, pentru a fi mai limpede în legătură cu pelerinajul de la Șumuleu-Ciuc și încrâncenarea revizionismului maghiar de a face din acest moment un prilej de manifestare a ungarismului și al ungurimii de pretutindeni, Suveranul Pontif sublinia încă de la începutul alocuțiunii sale următoarele: «Acest pelerinaj aparține moștenirii Transilvaniei: dar aduce cinstire tradițiilor românești și ungurești deopotrivă. Participă la el credincioși de alte confesiuni și este simbolul dialogului, al unității și al fraternității, un apel la a recupera mărturiile de credință devenite viață și de viață devenite speranță… Nu trebuie ca rănile din trecut să constituie un obstacol pentru o conviețuire fraternă. Evenimentele complexe și triste din trecut nu trebuie uitate sau negate, dar nici nu pot constitui un obstacol sau un argument pentru a împiedica o mult râvnită convieţuire fraternă». Că acest lucru este posibil ne demonstrează conviețuirea firească ce a existat în acest spațiu timp îndelungat și înțelegerea deplină dintre româniși maghiarii din acest spațiu”[7]. Oho, și ce mai zvonuri au circulat pe Dâmbovița în legătură cu istoricul eveniment ! De pildă, se vorbea că papa ar fi trebuit să sosească în 2018, când România își sărbătorea centenarul, dar asta însemna ofensarea maghiarilor… Alții insinuau că, de fapt, guvernul condus de Viktor Orbán ar fi organizat descinderea pontifului la Șumuleu… Numai că „Sanctitatea Sa a ales să viziteze România ca urmare a primirii la Vatican (8-13 octombrie 2017) a unei delegaţii de academicieni. Se știe ca Sanctitatea Sa nu dorește și nu acceptă titluri de onoare. Cu toate acestea, Academia Română i-a propus să accepte să fie ales membru de onoare al acestei instituții. În cuvântul său de răspuns, Suveranul Pontif a subliniat că acceptă acest lucru din prietenie pentru poporul român. Să mai observăm un detaliu legat de contextul în care Suveranul Pontif a ales să viziteze România în perioada 31 mai – 02 iunie, refuzând în acest sens invitația Ungariei și că presa maghiară aservită lui Viktor Orbán a declanșat anterior o veritabilă campanie de denigrare a sa. Astfel, în contextul problemei emigranților, politologul Tamaș Fricz a susținut că Sanctitatea Sa «este un instrument al francmasoneriei vinovat de valul de emigranţi din ultimul an și că manifestă simpatie față de islam». Zolt Bayer, un influent jurnalist maghiar «îl jignește pe blogul său pe Papa Francisc, pe care îl consideră «un bătrân dement, un papă incapabil să servească postul papal, un șarlatan». Chiar și Conferința episcopală din Ungaria i-a adus acuze Papei, condamnând poziția sa în mai multe probleme și ridiculizând infailibilitatea papală. Într-un cuvânt, relațiile dintre biserica catolică maghiară, Viktor Orbán și Vatican sunt tensionate. Să observăm totodată faptul că mulți dintre criticii săi maghiari întrețin relații strânse cu adversarii Papei Francisc de la Vatican. Faţă de asemenea atitudini, mediatizate intens, Papa Francisc a reacționat refuzând în anul 2016 să dea curs invitaţiei Guvernului Orbán de a veni în Ungaria pentru a participa la ceremoniile Sfântului Martin. Refuzul său a fost comentat în mass-media maghiară în sensul că Sanctitatea Sa ar fi deranjat de sprijinul necondiționat dat de ierarhii catolici din Ungaria lui Viktor Orbán. (Marius Diaconescu, Semnificația apostolică a vizitei Papei în România, în revista Historia din 2019)”[8].
Bleah, întortocheate sunt căile religiei, transformată, mereu și mereu, în instrument politic…
Cinăm în restaurantul hotelului din apropiere și ne așezăm la taclale, iar unul dintre amfitrionii ce ne-au însoțit (toți niște oameni de pus la rană !) ne deapănă o istorioară cutremurătoare …
Prin anii ’80, un tânăr de vreo douăzeci de primăveri, campion național de lupte greco-romane, a ridicat o greutate de trei sute de kilograme și, brusc, o durere sfâșietoare l-a fulgerat în regiunea lombară. Dus de urgență la spital, a primit un diagnostic îngrozitor: fractură la coloană. Cum trebuia transportat mintenaș în alt oraș, la un chirurg anume specializat, a renunțat, alegând să-și petreacă restul zilelor în pat, acasă, supravegheat de soție. Săptămânile se scurgeau chinuitor și, firesc, infirmul a început să-i reproșeze Tatălui Ceresc osânda trimisă asupra lui. „De ce eu, de ce ? Că, în copilărie, eu, dimineață de dimineață, mă rugam Ție , în timp ce copiii ceilalți râdeau de mine ! Apoi, în adolescență, țineam posturile, și iarăși ceilalți mă ironizau, eram de râsul lor ! De ce eu, de ce ?” Numai că într-o seară, pe peretele către care el privea fix și întruna, i-a apărut o figură cunoscută, cu părul lung și cu barbă. „De ce mă cerți întruna, ai uitat că și pe mine m-au bătut, m-au umilit, m-au scuipat și m-au răstignit ca pe un tâlhar și, în cele din urmă, m-au omorât ? Iar după ce am înviat, știi că nu m-am dus la Pilat din Pont ca să-l cert și să-l pedepsesc, ține minte asta !” Bolnavul l-a ascultat în tăcere vinovată și, la câteva zile, a simțit nevoia unei încercări, singur fiind în camera de tortură. S-a rostogolit pe covor, și-a încordat trupul firav și s-a târât la WC. Obosise rău. Și-a adunat puterile-i împuținate, s-a apucat cu mâinile de țeava vasului și s-a ridicat speriat de propriul curaj. Rămas în picioare și tremurând ca o trestie, s-a întors în dormitor, iar când consoarta l-a văzut, a leșinat. Dumnezeu înfăptuise un miracol, ca să ne dovedească nouă, necredincioșilor sau agnosticilor, că există! Eroul lucrării este acum tata și bunic, iar viața și-a dedicat-o semenilor săi aflați în nevoi, ca sol al Atoateputernicului Stăpânitor al pământului.
Adorm greu, mă zvârcolesc necontenit și mă feresc să mă uit atent la pereții camerei ce-mi adăpostește efemeritatea …
„Zădărnicia-i rege peste regi,
Palatul ei e largul lumii-ntregi,
Cutreieră palatu-n lung și-n lat,
Nimic nu lasă ea necercetat.
Și unde merge… toate se desfac,
Se prăbușesc și pier… în juru-i zac
Coroane sparte, tronuri sfărâmate,
Flori veștejite, inimi sfâșiate.”[9]
Plec din ținutul harghitean cu inima plină de pitorescul amețitor al plaiurilor necolindate vreodată și îi îmbrățișez pe oamenii atât de primitori ieșiți în cale cu bunătate și generozitate. Și-i mulțumesc Celui de Sus că m-a plămădit din lut geto-dacic !
„O, țara mea, al tău sunt eu!
Ai inima mea-ntreagă,
Doar cine mi-ar fi drag
Când tu nu mi-ai fi dragă…
O casă sfântă-i pieptul meu,
Altar te am pe tine.
Tu să-nflorești Biserica
Prefacă-se în mine!
Căci pieptul meu ce s-a sdrobi
Grăi-va-n suspinare
Preasfinte, țării mele dă-i,
Dă-i binecuvântare! –
Dar nu o spun eu nimănui,
Cu vorbe de strigare:
Că cea mai dragă tu mi-ai fi
Pe lumea asta mare.
În taină pași-ți urmăresc,
Și veșnic stau cu tine;
Nu cum stă umbra la drumeți
Nu – pe vremuri senine.
Ci precum umbra crește-n spor
În clipele de seară,
Îmi crește chinul când văd nori
Asupra-ți dragă țară.
Și acolo plec unde-ai tăi feți
Stau ridicând paharul
Rugând ursita vieții tale
Să se îndulcească-amarul;
Și-atunci toți picurii de vin
În graba mare-i scurg,
Și-amar… e vinul căci în el
A mele lacrimi curg !”[10].
[1] Petöfi Sándor, Un vis
[2] Dan Dungaciu, în interviul acordat lui Romeo Couți, în cartea ultimului, Lebăda neagră de pe Balaton
[3] Zoltán Tibori-Szabó, în interviul acordat lui Romeo Couți, în cartea ultimului, Lebăda neagră de pe Balaton
[4] Minoritatea română de aici se ridică la aproape 13 la sută, populația urbei fiind de aproximativ 40 000 de locuitori.
[5] Petöfi Sándor, Dumnezeul ungurilor
[6] Marian Ureche, Serviciul de Informații al Justiției dezvăluit din interior – Corupția la nivel înalt: masa de manevră a Rusiei și Ungariei
[7] Marian Ureche, Serviciul de Informații al Justiției dezvăluit din interior – Corupția la nivel înalt: masa de manevră a Rusiei și Ungariei
[8] Marian Ureche, Serviciul de Informații al Justiției dezvăluit din interior – Corupția la nivel înalt: masa de manevră a Rusiei și Ungariei
[9] Petöfi Sándor, Zădărnicia
[10] Petöfi Sándor, Țării mele
