În ziua a treia am ales să vizităm mănăstirile de la Putna (inclusiv chilia singuraticului Daniil Sihastru, „din care poporul a făcut sfetnicul zilelor de nenorocire ale marelui Domn, îndemnătorul lui spre luptă și evlavie”[1]), Sucevița și Arbore, ca și Marginea, vestită prin obiectele de ceramică neagră ale meșteșugarilor locali.
Mă apropii clătinându-mă de mausoleul domnitorului moldovean, iar „acum stă în față un șir de înnălțimi înnegrind de brazi. Zarea toată se închide prin culmile care se urmează în grămezi mari, coșcove. Drumuri nu sînt decît la dreapta, spre Vicovul-de-sus sau la stînga, spre Putna. Căci într’un fald al acelei pînze de verde întunecat e ascunsă mănăstirea lui Ștefan-cel-Mare, odihna, de atîtea ori tulburată, necinstită, prefăcută și pospăită a oaselor sale.
Suceava primește apa Putnei, de la care se numește mănăstirea și satul răsărit pentru folosul ei, la Carlsberg. E un sat de Germani, cari au dat muntelui acest nume așa de străin nouă (oamenii l-au prefăcut însă în «Carlisberg»). Pe ogoare lucrează harnic țerani în haine de orășeni, femei cu tulpane fîlfîitoare pe cap.
Putna se pripește în crețuri limpezi pe o albie de prund sur, ispitind prin răcoarea undelor ei păserile supțiratece care trec lunecînd și cărora li se spune amăgei, de sigur pentru că amăgesc pe cine încearcă să le prindă. Trecem apa, care abia unge roțile trăsurii, și drumul apucă apoi în sus prin vălcica cea nouă spre perdeaua sumbră a brazilor”[2].
Neîndoielnic, „Putna lui Ștefan-cel-Mare a fost cea dintîiu și mai frumoasă din bisericile lui. Ea avea intrarea printr’o ușă în arce sfărîmate spre un pronaos, iar printr’o a doua ușă, cu cadrul în unghiuri drepte, spre largul naos cu stranele rotunjite și spre un altar în absidă. Patru ferești gotice dădeau lumina puțină pe care datina Răsăritului o îngăduia unei biserici mănăstirești, menită pentru îngroparea Domnilor. De-asupra naosului se ridica un turnuleț. Patru contraforturi sprijiniau, încordîndu-se, păreții: podoaba acestuia și a păreților celorlalți erau ocnițe în două rînduri. Zugrăveala era numai pe d’innuntru, ca în toate bisericile lui Ștefan, iar pe din afară cărămida aparentă și rotilele de smalt – ca la Păpăuți, la Dorohoiu, la Hîrlău, la Sf. loan din Piatra, la Borzești – alcătuiau singura împodobire”[3]. Între zidurile-i știute, „eu așteptam pe Ștefan să învie, să învie o clipă în inimi, cu solie de viitor, cu solie bună de dreptate pentru cei ce sufăr, cu solie bună de strămoș și părinte, încunjurat de heruvimii nădejdii cu aripile aurite. Să iasă o clipă, fără sabie, fără paloș, cu mînile bătrîne întinse pentru binecuvîntare și să curățe toate temerile, toate nesiguranțele, toate sfielile, deschizînd floarea de aur a idealului. Și el nu se ridică din mormînt unde-l apăsau acești călugari, acești oameni cu grija somnului și a mîncărilor bune, unde-l țintuiau cu piroane de fier rugăciunile pentru «Împăratul nostru Francisc-Iosif întîielea».
Cînd însă nu se mai văzu din toate decît întunerecul, mișcarea neagră a mulțimilor, fîlfîirea prapurilor ca steagurile de umbră ale oștirii morților, cînd nu mai străluci nimic pe lume decît sus stelele sigure, iar jos luminile fugare, fluturate de vîntul înnaintării, cînd toate glasurile, ale orbilor și ale celor ce văd, ale vrednicilor și ale nevrednicilor, ale celor credincioși și ale celor fără de credință, se topiră în același cîntec de biruință asupra morții, cînd arama clopotelor, clopotelor celor vechi de tot, prinse a vui în gemăt lung, în hohote de plîns risipite asupra munților și văilor, zguduind ziduri, morminte și suflete, atunci se săvîrși minunea. Aici în noaptea care-i poate fi mantie, el era cu noi, Ștefan, Ștefan al nostru, Voevodul, împăratul nostru cel drept, el și nu «Francisc-Iosif întîielea». Mergea cu noi în umbra nopții, între luminile cerului și luminile pămîntului, ducînd după dînsul întreg întunerecul, pe aripile sale care atingeau munții zărilor și depărtarea hotarelor noastre sîngerate. Sfînt și Împărat al tuturor țerilor, al tuturor oamenilor Romînimii, al tuturor celor ce cumineca în această limbă ! Și cîntările sunau, și clopotele vuiau, și el ducea în fruntea tuturora vestea Învierii lui Dumnezeu, vestea Învierii dreptății. Și prin ușa încuiată a bisericii goale el trecu înnaintea tuturora și se odihni în credința viitorului nostru”[4]. Bat clopotele într-un fel anume: „Auzi cum sună: pare că zic: «Ștefan-Vodă, Ște-fan-Vo-dă!»”[5]… Mă închin smerit la „mormîntul Romînului celui mai mare și mai deplin, pe care, într’unul din puținele ei ceasuri de priință pentru noi, ni l-a hărăzit soarta”[6] și mă rog să nu pierim ca neam.
Cât privește văgăuna săpată în piatră de Daniil[7], m-am căznit să-l înțeleg pe pustnic de ce a hotărât să se ascundă de semenii lui… Din lipsa curajului de a-i înfrunta și suporta, ori din prea multă încredere în sine? Sau din dorința de a le arăta celorlalți că se poate viețui și în izolare? Oricum, „pînă la căderea serii văd chilia de piatră. Drumul trece prin cherestelele Companiei de Evrei care e adevărată stăpînă a Putnei, sau se strecură prin prundișul rîului care freamătă pe prund, tîrînd cu dînsul spre Suceava apele Putnișoarei și Vișăului, pîrîiașe de munte, ce fac din Putna un rîu, măcar pentru acest timp de bielșug al primăverii. La dreapta stă tîmpla în care sînt înfipți brazii deși, și pe un pripor se vede chilia. E săpată într’o peșteră, pe care lovituri răbdătoare de ciocan au lărgit-o și potrivit- o. E mai mult un paraclis în munte, cu ferești și altar; ba odată ea a avut și zugrăveli, ale căror urme tot se mai văd încă. Dar închipuirea poporului l-a prefăcut în chilia, boltită în chip minunat, cu ajutorul lui Dumnezeu, a sfîntului romînesc din vremea lui Ștefan, sihastrul Daniil. Aici, pe un timp cînd nu era Popper și buștenii lui nu cădeau din munte sfărîmînd îngrăditura de lemn a chiliei, sihastrul ar fi îndeplinit acest lucru greu, care uimește. Uite colo unde se vede ca o bancă de piatră, și-a căznit el oasele în somn scurt și plin de gemete, în altaraș a stat el în genunchi, cu carnea strivită și înghețată de piatra umedă; prin aceste ferești l-au bătut asprele vînturi de dimineață, care cutreieră văile pentru a goni negura sau a chema norii. Iar jos, unde se cască ochii de pivniță, acolo și-a lăsat sireapul Ștefan însuși, venit să se sfătuiască în această pustie cu sfîntul”[8].
Ca și în adolescență, la întâia mea descindere la Sucevița, „toată mănăstirea iese acum ca din pămînt: ziduri cu ferestuici de împușcat, case egumenești, turn de intrare, cu un lung coperiș ascuțit, firește nou, care samănă cu cel de la Dragomirna, patru bastioane în colțuri, biserica mănăstirii, ițiindu-și frumoasa turlă peste multele hogiaguri albe, cele două turnulețe de la biserica parochiei, clădită fără stil prin anii 1770, în afară de ziduri.
De la început se vede că zidirea de aici e mult mai puțin acoperită și căptușită de podoabe, în toate părțile ei, decît cea de la Dragomirna. Dar Sucevița, pe care o ridicară Movileștii, adecă cei trei frați de la o mamă, Voevozii Ieremia și Simion și Vlădica Gheorghe, Mitropolit al Moldovei, a fost mai trainică și a avut mai mult noroc, pînă în ziua de astăzi, cînd are în păr, egumen Ilieș un bun gospodar, mai mult noroc decît strălucitul juvaier de lîngă Suceava, decît acea pregatire a Trei-Ierarchilor.
Poarta de intrare și turnurile n’ au nimic deosebit; pe cea d’ intîiu bourul de piatră stă întipărit și astăzi ca o pecete domnească. Biserica însă robește de la început privirile prin întinderea, prin frumuseța, prin păstrarea desăvîrșită a zugrăvelii sale din afară, ca și prin simplicitatea impunătoare a proporțiilor. Coperemîntul de șindilă neagră, din care se desface turnulețul săpat cu două rînduri de ocnițe, ocrotește încă toate icoanele pe care le cere datina într’ o biserică romănească, și sfinții se desfac întregi, strălucitori de noutate”[9].
Marginea de odinioară și-a dezbrăcat straiele pe care i le pipăisem cu cinci decenii în urmă și mai-mai să n-o recunosc… Vasele de ceramică au devenit o raritate prin magazinele micuței așezări, deși, demult, le descoperisem, cu uluirea copilului, peste tot, olarii le expuneau în fața porților ca pe niște odoare scumpe….
Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Arbore are un aer ponosit, cu toate că Dumnezeu a mai făptuit o minune și aici, păstrând nealterat chipul pictat al Maicii Originare pe interiorul turlei, puternic afectată și deteriorată de ploile căzute sute de ani, vreme în care acoperișul îi fusese distrus de urgia omenească…Nicolae Iorga n-a avut norocul meu, de aici și tânguirea postumă: „Arburea. Păcat că nu e ziuă, că nu e măcar un zîmbet de lună care să-mi arate biserica bătrînului Arbure, ostașul credincios al lui Ștefan-cel-Mare, care a fost un frate bun al fiulul stăpînului său, un părinte pentru Ștefăniță, nepotul de fiu al lui Ștefan, și a fost apoi omorît din porunca Voevodului copil, el și fiii săi amîndoi, în Hîrlău departe, fără să li se aducă oasele în lăcașul unde dormiau mai de mult alții din neamul său”[10]. Mda, „România doar, cum se știe, e o țară barbară…”[11], cu poporul „«cel mai stricat din lume», vîndut Evreului și călcat în picioare de Cîrmuirea care-l desprețuiește”[12]… O fi și azi aidoma ? Mă îndoiesc…
[1] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[2] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[3] Citez din cartea lui Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina: „Călugării se gătesc de slujba Învierii. Sînt vre-o cincisprezece oameni, Romîni cari știu romînește, Romîni de peste Prut, ca un anume Scraba, care se zic Ruteni și vorbesc limba noastră în tonul moale și cleios al calicilor rusești de pe la hramuri, și Ruteni cari știu romînește și se zic Romîni. Stefan n’are să se laude de păzitorii și slujitorii de astăzi ai mormîntului său. Unii se dau în vînt după o sticlă de bere și beau cîte cinci pahare pe nerăsuflate, alții sînt bieți orbi cu limba încîlcită și mintea copilărească, cutare e un slăbănog cu căutătura poncișă, altul sufere de nevoie, altul a ieșit abia dintr’o casă de nebuni. Frumosul arhimandrit bătrîn, vrednic în înfățișare si iubitor de neam, bucuros de oaspeți și de sfat, părintele Patraș, fost preot de mir și fiu de țeran din Tereblece, pare căzut din cer între atîția stricați și atîția nevoiași”.
[4] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[5] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[6] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[7] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[8] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[9] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[10] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[11] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[12] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
Putna
Chilia lui Daniil Sihastrul
Sucevița
Arbore
Marginea
