■ Îmi propusesem să ajung în această parte a Greciei mai de mult, însă nu s-a nimerit decât acum, în 2026, la sfârșit de vară. Cu știutul miracol al zborului, la propriu și la figurat, deoarece vacanța înseamnă, înainte de orice, desprinderea de rutina cotidiană și de tine însuți, cel de toate zilele.
Aeroportul de la București abia respiră, asaltat de miile de turiști grăbiți să-și prăsească un strop de bucurie altundeva. Se vorbește pe tonuri înalte, cu exaltare, hărmălaia e în toi, iar haosul crește întruna, paroxistic… Radiografiez atent diversitatea de chipuri, de gesturi, de graiuri, fascinant spectacol! Și răspund la mesajele de felicitare prilejuite de sărbătoarea onomastică a Sfintei Maria. Chiar, ori de câte ori mi se urează fericire, îmi vin în minte vorbele cinicului Montaigne – „Fericirea e suma nenorocirilor și necazurilor de care n-ai avut parte” – și zău că o definiție mai potrivită n-am citit încă ! Așa că slăbiți-mă cu dorința asta golită de sens ! Fățarnică și de complezență ! Jules Renard, în schimb, se vădește a fi extrem de rezervat: „Fericirea rezidă în însăși căutarea ei”… Iar de n-o ochești, nu se cheamă că ești nefericit ?! Până una, alta, „iubește și fă ce vrei !” Păi, lui, Fericitului Augustin, i-o fi dat mâna s-o facă, nu și nouă, muritorilor de rând, robi ai canoanelor casnice și profesionale… Căci, de regulă, fericirea se ivește în grădina… vecinului… Și cum să te miri că un personaj dintr-o ecranizare a unui roman scris de Graham Greene „preferă tabieturile în locul fericirii”?
Avionul se înalță și într-o clipită mă văd deasupra Islazului meu mitic. Brațul navigabil al Dunării, în zona Calnovățului, a secat și pete mari, nisipoase, rânjesc dintre malurile fărâmicioase. Uite și eolienele de la Samovit, uite și munții bulgarilor, uite și Egeea, am ajuns deja la Salonic ! S-a înserat de-a binelea și drumul până la Vourvourou s-a ascuns în beznă, o curgere continuă de mașini scăldate în lumina farurilor. Deodată, îmi dau seama că, noaptea, toate țările și orașele sunt aidoma, nu le deosebește nimic…
■ A doua zi ies pe plajă și ascult marea minute în șir, o stare de abandon de sine ca nicăieri… La câteva șezlonguri de mine, o femeie trecută de prima tinerețe conversează telefonic destul de tare, așa că îmi ciulesc urechile: „Auzi valurile? Bărbatul trebuie să fie puternic ca un val, la fel de puternic, auzi cu câtă forță izbește plaja?” Cad pe gânduri… Nu, bărbatul trebuie să fie puternic precum țărmul, fiindcă altfel nu va fi în stare să oprească valurile ! Căci valurile sunt chiar femeia – inegală, isterică, năvalnică, capricioasă, neliniștită… Și cine s-o țină în frâu dacă nu bărbatul? Numai că, adesea, țărmul cedează și apa îl inundă, îl macină până îl preface în mâl ori în pietriș, în schelet…
Pfu, ce mai vuiet s-a stârnit în larg și cum se tot apropie de pământ gata, gata să ne înghită de-a valma, femei și bărbați…
■ Ca pretutindeni în Halkidiki, și aici e puhoi de români, ai senzația că ești la Mamaia! I-am cotropit pe eleni și limba lui Dosoftei se aude oriunde, bașca meniurile scrise pentru descălecătorii estivali valahi… Ah, și plecasem de acasă ca să mă afund în altă lume, să-mi uit obârșia, cu năravurile și moravurile ei! Înconjurat tot de ai tăi, riști să-ți ratezi visul de evadare din monotonia preazilnicei existențe…
Fug în apă, acolo distanța dintre mine și ei îmi salvează intimitatea. De unde, însă?, două adolescente, să aibă cam 15-16 ani, pălăvrăgesc tare și dezinhibate. „În urmă cu șase luni, gen, stăteam în pat, cu fața la perete, gen, și plâgeam de mă rupeam, by the way, era noapte, gen, și mi-a venit să mă sinucid, by the way, pentru Hannibal ăla, că mă îndrăgostisem de el, gen, îl văzusem în film, gen, dar m-am răzgândit, bă, ăla nici n-a auzit de mine, gen, nici nu mă cunoaște, psihopata de mine, gen, m-am trezit la realitate și i-am dat hate, by the way,…”, se confesează una dintre ele… Iar cealaltă ascultă și chicotește. „După o lună, m-am îndrăgostit, gen, de… (n.m. n-am reținut numele personajului, tot un erou de film) și m-a ținut mult, gen, dar și ăstuia i-am dat hate, by the way…”, își continuă sărmana destăinuirea, fără să se sinchisească de cineva…
Sătul de zbuciumul acestor tineri frumoși și liberi, căzuți în depresie din fragedă pruncie, am roit-o pe cearșaf. Degeaba… Doi bărbați, săriți însă de treizeci de ani, se spovedesc unul altuia. „Bă, yang-ul meu e nașpa rău, și-a pierdut răbdarea, duc din ce în ce mai greu la sfârșit un lucru început…” filosofează cel cu o țăcălie la modă. „Bă, nici eu nu mai am răbdare”, îl consolează ălălalt, pirogravat pe un braț…
Aș suna la 112, să-i ia pe bieții pacienți și să-i ducă la un tratament de specialitate, dar după ce mi-am consultat yang-ul, am renunțat…
De asemenea, scrie în lucrarea respectivă, că Domnul Nicolae Mavrocordat a dat o lege împotriva… curvăsărelii, care prevedea că vinovatului „i se va tăia scârbavnicul mădular, întru veșnica lui nefolosință”!
Aidoma procedase și Ștefan cel Mare (tocmai el, genitor al atâtor bastarzi !?), acesta legiferând „tăierea scârbavnicul mădular și aruncarea lui la reteze”!
Piei, Satană, slavă Cerului că inumanele acte normative s-au abrogat, că populația de la poalele Carpaților ar fi numărat cei mai mulți eunuci de pe glob !
■ În jurul meu, întinse la soare, nimfe de toate vârstele și formele, de toate nuanțele și staturile, mai mult sau mai puțin dezbrăcate… Le cercetez de la distanță, ca orice bărbat încă viu. La urma urmei, amuzat de vorbele unei iubite de odinioară, ca să te simți bine în pielea ta de muiere, la mare e musai să porți un slip brazilian minuscul, bine structurat însă, care să devină, ostentativ, o linie verticală printre fesele rotunde și bosumflate că au prins doar locul din spate! Apoi, să umpli sutienul într-atât încât să dea pe dinafară surplusul provocator-senzual, ca o chemare irezistibilă la desfătare vizuală și, pentru cel norocos, carnală… Ehe, ce mi-aș dori să fiu eu acela, câteodată, când nimfa pare să-mi fie hărăzită mie!
Prins în mirajul acestui puhoi de Eve, îmi amintesc de o descriere milleriană în ton cu o atmosferă vourvourouiană și cu vremurile: „Avea gură de nemţoaică, urechi de franţuzoaică, cur de rusoaică. Pizda era de talie internaţională. (…) Toată lumea e numai sex şi un cur de sticlă în care poţi citi istoria Evului Mediu”[1].
Pardon, stimabile, a tuturor, nu numai a Evului Mediu !
■ Mâncăm la restaurantul „Gorgona”, situat la câțiva pași, chiar pe limba de nisip. La ora 13 se deschide și înfometații multiculturali năvălesc asemenea barbarilor. Imediat se formează un șir lung de pretendenți la un platou cu barbuni ori cu scoici, dar se așteaptă în ordine. Chelnerii, vreo patru tinerei, zbârnâie cum n-am văzut niciunde, aleargă la bucătărie, se întorc cu tăvile pline cu farfurii încărcate cu bunătăți, le iau pe cele golite, strâng de-a valma fețele de masă cu pahare, tacâmuri, șervețele, le rulează otova și cu asta, basta, următorii la rând, vă rog! O uzină cu program prelungit e locanta înspre care se bulucesc hoardele de flămânzi internaționali, stârniți de reclama ademenitoare a „Gorgonei”…
■ Obezitatea face ravagii… Oriîncotro privesc, zăresc trupuri deformarte, cu țesuturi groase de grăsime… În ciuda straturilor adipoase revărsate dizgrațios, purtătorii lor se mișcă dezinvolt, părând că nu le pasă de învelișul stigmatizant. Trebuie însă să le fie foarte greu să-și care ditamai greutatea, iar ridicarea în etate le va spori și mai mult povara…
■ -Tataie, cumpără-mi și mie o cutie cu pringels ! îmi cere Tudor.
– Nu, i-o tai sec.
– Zgârcitule ! mă înfruntă micuțul.
Mă înmoi deodată, nu de alta, însă „dacă există pe lume ceva mai rău decât să fii homosexual, este să fii zgârcit”[2]… Așa că îi satisfac pofta năzdrăvanului.
■ Un tinerel se căznește să prindă peștișori cu un coșuleț de fluturi, iar fiica-i de-o șchioapă îl însoțește cu uimire candid-fremătătoare. „Nu te-ai dezbrăcat de tricou!” îl ia la rost consoarta, ridicată de pe șezlong. „Îl voi da jos când am eu chef !” i-o retează scurt insul, iar ea strâmbă din nas. De ce, oare, muierile nu se dezbară de aceste ticuri maternale ? De ce țin ele morțiș să-l transforme pe soț într-un copil neajutorat și să-l cicălească neîntrerupt și agasant, precum cațele? Dar tenacitatea lor va triumfa în final și ce izbândă mai mare decât să-i audă pe partenerii domestici supunându-se spășiți: „Da, mamă ” ?…
[1] Henry Miller, Tropicul Cancerului
[2] Henry Miller, Tropicul Cancerului
