Între Duomo și Castello Sforzesco, pe Via Dante, organizatorii finalei Champions League au improvizat un orășel al campionilor. Mesh-uri mari cu căpitanii câștigătorilor ridicând cupa cea mai râvnită a Bătrânului Continent. Între ei și Iovan, așa cum stelistul arăta în 1986, la Sevilla, tânăr și fericit, singurul român de pe aleea aceea de poveste. Turiști de pretutindeni se înghesuie să fure ceva din gloria idolilor de altădată… Filmează, fotografiază, cumpără suveniruri, bucăți efemere de eternitate… Pe un panou uriaș, echipa de azi a Realului. Specialiștii în marketing au decupat în carton chipurile a doi madrileni, iar lumea se rânduiește cuminte la poză. În fața mea, un octogenar așteaptă, într-un cărucior de invalid, clipa la care, probabil, tânjește de-o viață. Are privirea aproape stinsă, vârsta, boala i-au răpit licărul… Când se apropie momentul de grație, însoțitorii săi, doi bărbați zdraveni la trup, îl apucă de subsuori și îl poartă așa, pe sus, la nivelul golului din panoul-talisman. Venerabilul socios își introduce anevoie capul pleșuv prin golul făcut anume. Se căznește să zâmbească. Cineva îl imortalizează. Este coechipier cu Bale, Ronaldo, Ramos, Modrić… La întoarcerea în căruțul-celulă, omul are ochii umezi. O lacrimă i se rostogolește pe obraz. Deocamdată, moartea e mai departe ca oricând. A alungat-o fotbalul, basmul tinereții fără bătrânețe…
De basmul acesta mă agăț și eu cu Marius Mitran și, în aceeași zi, suntem ba Los Merengues, ba Los Colchoneros. Ziua în care ne-a prins dindărăt copilăria.
