• avocat
  • scriitor
  • publicist

Ana-Maria Vulpescu față în față cu Sorin Alexandrescu

    Orice interviu despre Mircea Eliade este un eveniment, iar cel publicat în ziua de 21 februarie 2011, cu asupra  de măsură. La bună lectură !

*

                                 Eliade ne e contemporan

     Cu prilejul celui de-al 100-lea volum din „Biblioteca pentru toți” –Domnișoara Christina. Șarpele – care apare miercuri, 23 februarie 2011, am stat de vorbă cu profesorul, criticul și teoreticianul literar Sorin Alexandrescu, nepotul marelui savant și prefațatorul acestui volum.

Ana-Maria Vulpescu: Domnule profesor, a fost de multe ori evocată, în ciuda discreţiei dumneavoastră, legătura de familie cu Mircea Eliade. Ce e mai important, sa fiţi nepotul lui Mircea Eliade sau interpretul operei sale?

Sorin Alexandrescu: Pentru mine, cele două „roluri” sunt incomensurabile pentru că ascultă de reguli, valori şi tipuri de memorie diferite. Criticul trebuie să fie imparţial şi obiectiv, el se aplică memoriei colective a operei lui Eliade; nepotul este inevitabil subiectiv, poate şi parţial, căci în el răsună memoria personală a lui Mircea. Trăsătura lor de unire nu poate fi decât ceea ce numiţi „discreţia”: nu am pretins niciodată la monopolul cunoaşterii, sau interpretării lui Mircea Eliade, nu scriu de-aceea – cum bine ştiţi – decât rar despre el şi invit mereu pe alţii s-o facă, după cum nu polemizez cu cei care scriu negativ, chiar când dau dovadă de erori, sau reavoinţă. A fi rudă cu un autor nu înseamnă neapărat a-l cunoaşte mai bine, ci doar a-l cunoaşte altfel. Când am publicat Jurnalul portughez am avut de ales între a elimina pasajele prea intime, sau nu. L-am publicat integral, cum am spus şi în prefaţă, din datorie de critic.

Ana-Maria Vulpescu: Cum se vede Mircea Eliade nu „dinspre Portugalia”, ci dinspre Domnişoara Christina şi Şarpele? Cu un cuvant mereu la modă în spațiul cultural românesc, „rezistă”? Trecerea timpului a „limpezit-o” (sărăcind-o de sensuri şi semnificaţii) sau, dimpotrivă, a îmbogăţit-o? Relectura celor doua romane v-a revelat unele semnificaţii noi faţă de prima lectură, din urmă cu câteva decenii?

Sorin Alexandrescu: Mă bucur că relevați cuvântul „dinspre” pentru că, la complexitatea vieţii şi operei lui Eliade, perspectiva din care le priveşti poate schimba mult sensul lor; un lucru de-altfel adevărat şi pentru multe alte opere, oameni, chiar peisaje naturale. Privite dinspre aceste două romane zise „fantastice”, cele „realiste” nu mai apar drept opera de referință, ci doar drept altfel încifrate, ca şi cum aceiaşi oameni, sub un alt reflector, ar exprima impulsul de înţelegere, sau schimbare a socialului, nu pe cel de scrutare a „irealului” din jur şi din ei înşişi. De-altfel ce este irealul altceva decât acea lume pe care n-o ştim numi decât prin ipoteze – metafore, sau mituri. Ori prin naraţiuni considerate, din lipsa unui termen mai exact, „fantastice”. Trecerea timpului îmbogăţeşte mereu substanţa acestor metafore fără a ne revela niciodată un sens „definitiv”. Lucru care mi s-a întâmplat, pentru romanul modern românesc, doar la Eliade, Camil Petrescu şi, într-un fel, la Hanul Ancuţei.

Ana-Maria Vulpescu: Este, așa cum s-a sugerat, creaţia literară a lui Mircea Eliade vastul teren experimental al operei sale ştiinţifice?

Sorin Alexandrescu: Nu, dacă înțelegem prin experiment (literar) o acţiune întreprinsă ca test prealabil, sau probă consecutivă, a unei alteia considerate decisive, precum opera ştiinţifică. Romanul nu este o schiţă a ceea ce va spune mai târziu tratatul. Eliade a negat constant un asemenea raport, printre altele şi atunci când, in Memorii, povesteşte că a scris Şarpele în 14 nopţi, fără niciun plan sau notiţă prealabilă, neştiind în nicio zi ce va scrie în noaptea de după. Sigur, putem presupune că „a şti ceva” nu înseamnă pentru un scriitor neapărat a fi conştient de acel ceva. Dar mai este o relaţie inconştientă un experiment? Cred că putem vorbi mai curând de două moduri diferite de implicare, de reflecţie, de exprimare, precum în cazul a două acte de limbaj diferite care ţintesc acelaşi scop. Nu încercăm noi să convingem pe cineva când prin ameninţare, când prin rugăminte, trecând „firesc” de la una la alta? Nu scriem în mai multe feluri despre un acelaşi text? Eram eu, spre exemplu, „mai ştiinţific” când utilizam scheme semiotice despre Patul lui Procust şi mai „literar” când îl cercetam vizual? Nu ştiu. Este Tratatul de istorie a religiilor (1948), la Mircea Eliade, o concluzie ştiinţifică la eterogenitatea timpului povestită în Nopţi la Serampore (1940)? Nu cred, este pur şi simplu o altă „punere în scenă” a unei aceleaşi viziuni. Această metaforă teatrală mi se pare de-altfel mai la obiect decât cea lingivistică (act de limbaj).

Ana-Maria Vulpescu: Am găsit în studiul dvs. introductiv o posibilă explicaţie a permanenţei interesului pentru literatura lui Eliade: faptul că scriitorul se raportează la structuri şi tipare narative fundamentale. Credeţi că proza de azi (şi, în subsidiar, criticul ei) au nevoie de această întoarcere la mit, la legendă și basm?

Sorin Alexandrescu: Nu „are nevoie”, dar o face inevitabil pentru că mitul, ca şi marile naraţiuni ale lumii, sunt moduri de formulare ale experienţei atât de profunde încât nu pot fi ignorate de reflecţia noastră. Cât de universale sunt aceste mituri? Persoanal, n-aş putea formula dorul de casă mai bine decât ca dorinţă de-a reveni în „Ithaca mea”, dar această referinţă culturală este necunoscută unui aborigen australian. Complexul lui Oedip, spunea Margaret Mead, nu exista în Samoa. Structurile narative pot fi însă „mai fundamentale” decât miturile pentru că ţin – după semioticieni – de sintaxa care logic precede umplerea ei cu conţinutul semantic al unei anumite culturi. Revenind la Şarpele lui Eliade: descântecul iniţial este românesc, dar structura circulară, revenirea aceloraşi efecte şi cauze – sugerată de încolăcirea şarpelui, ori de lepădarea anuală a pielii – poate fi (presupusă) universală.

Ana-Maria Vulpescu: In același studiu introductiv, deschizător de noi perspective în interpretarea prozei lui Eliade, este şi un foarte interesant capitol despre statutul naratorului în Domnişoara Christina şi Şarpele. Este Mircea Eliade un prozator modern, din punctul de vedere al condiţiei naratorului în proza sa?

Sorin Alexandrescu: Da, în mod cert, numai că studiile narative nefiind foarte dezvoltate la noi, nici acest aspect nu este suficient studiat la Eliade. În romanele de faţă naratorul povesteşte la persoana a treia şi dă impresia – obişnuită în acest tip de naraţiune – că „stă” alături de un alt martor al evenimentelor astfel încât perspectiva celor doi este aceeaşi. Numai că regula nu se aplică şi atunci când  Christina îl priveşte pe Egor, sau Andronic, publicul exorcizării şarpelui. Cu alte cuvinte, naratorul „ştie” cum o priveşte Egor pe Christina, cum arată Christina în ochii lui – „nesăţioasă, înfometată” – dar „nu ştie” cum arată Egor în ochii Christinei. La fel, nu ni se spune cum vede Andronic pe celelalte personaje, ci numai cum îl văd ele. Altfel spus, naratorul nu ştie cum vede un personaj non uman pe oameni, ştie numai cum aceştia îl văd pe primul. Aparent, naratorul lui Eliade este omniscient, scriitura lui este auctorială, la fel ca la mulţi scriitori din epocă; în fapt însă, omniscienţa lui se frânge exact pe graniţa percepţiei umane. Aşa cum scriitorul „nu ştie” cine este Andronic de fapt, tot aşa naratorul „nu ştie” cum priveşte el celelalte personaje. Cum spuneam anterior: Eliade istoricul religiei „ştie” ce simbolizează şarpele, dar naratorul din roman „nu ştie”, după cum „nu ştie” nici dacă vreun simbolism se aplică la Andronic.

Ana-Maria Vulpescu: Cum vi se pare că e receptat astăzi Mircea Eliade? Prevalează palierul literar sau cel ideologic?

 Sorin Alexandrescu: Greu de răspuns: depinde de cititor, totuşi cred că un cititor curios de sensul scrierilor lui circulă pe ambele paliere.

Ana-Maria Vulpescu: Virgil Ierunca, cred, spunea că o biografie nu merge singură pe stradă. Ar fi utilă şi la noi o discuţie de tipul celei care are loc despre Céline în Franța?

Sorin Alexandrescu: O discuție despre implicațiile politice ale unor articole de Eliade a avut deja loc la noi, ca şi în Franța şi Italia, deși acolo în condițiile necunoașterii faptelor. Comparația cu Céline nu mi se pare relevantă: Eliade nu a publicat pamflete antisemite şi nu a scris nimic de violenţa unor volume precum Bagatelles pour un massacre (1937) sau L’École des cadavres (1938). În 1937 el a publicat, dimpotrivă, Şarpele, iar în 1938, primul volum din revista de istorie a religiilor Zalmoxis.

Ana-Maria Vulpescu: Ați inaugurat anul trecut, la BCU, ciclul de conferinţe „Cultura bate criza”. După câteva luni de la demararea proiectului, sunteţi la fel de optimist în ceea ce priveşte deznodământul?

Sorin Alexandrescu: Nu cunosc deznodământul și sper să nu ajung aşa repede într-o asemenea fază. As dori, dimptrivă, continuarea acestui ciclu, reînceput pe 23 februarie 2011 prin conferinţa lui Dan C.Mihăilescu intitulată, atât de sugestiv, „Bună seara, domnule Mircea Eliade!”. Ideea ar fi, tocmai, că Eliade ne este contemporan (încă) şi că oricând l-am putea astfel saluta pe stradă, sau … în Biblioteca Centrală Universitară.

Ana-Maria Vulpescu: Prin ce se deosebesc aceste conferințe de alte inițiative similare?

Sorin Alexandrescu: Prin discutarea unor valori certe ale culturii române fără a distruge altele, prin argumente fără polemică, prin calm şi siguranţă de sine fără anxietatea marginalităţii (în Europa), prin stimularea creaţiei – o idee centrală în opera lui Eliade – nu a intrigii şi victimizării.

Ana-Maria Vulpescu: Volumul Domnișoara Christina. Şarpele este cel de-al şaselea titlu Eliade pe care BPT îl propune cititorilor săi. Cărţile lui Mircea Eliade sunt printre cele mai căutate, Maitreyi, Noaptea de Sânziene, Întoarcerea din rai și celelalte titluri apărute s-au bucurat de un mare succes de public. Cum se explică această capacitate mereu reînoită de atracţie a operei lui Eliade pentru generaţii noi de cititori? Este meritul intrinsec al operei sau joacă un rol şi exegeza, dezbaterile care au loc în jurul personalităţii şi creaţiei eliadeşti?

Sorin Alexandrescu: Cred că meritul aparține în primul rând lui Eliade! Literatura scrisă la tinereţe este o literatură despre tineri care exprimă mereu constantele acestei vârste în ciuda marilor diferenţe de la o generaţie la alta, după cum opera lui de maturitate are sunetul pur al clasicităţii în ciuda avatarurilor (post)modernităţii.

Ana-Maria Vulpescu: Nu e deloc o simplă coincidență faptul că titlul 100 al noii serii BPT este Mircea Eliade. Are şi BPT drumul ei spre centru… 100 de titluri de literatură română, în tiraje impresionante. Şi avem de gând sa mergem înainte. E un succes care ne motivează şi ne responsabilizează. Să fie şi acesta un argument puternic că, întra-adevăr, Cultura bate criza?

Sorin Alexandrescu: Fără îndoială. Orice creaţie în cultură are ambiţia perenităţii, sau ar trebui s-o aibă, şi noua serie BPT, în formatul ei atât de elegant şi de minuţios pregătit, constituie deja  o realizare editorială de înalt nivel care desfide criza. Şi chiar o învinge!

Ana-Maria Vulpescu: Unul dintre obiectivele colecției „Biblioteca pentru toți” a fost acela de a readuce în faţa ochilor publicului arta plastică românească, prin ilustrarea copertelor. Ca specialist în studiul imaginii şi în literatură, deopotrivă, credeţi că acest dialog între tablou şi text poate fi benefic pentru operă? Dar pentru cititor? In cazul acestei ediţii Eliade, cum aţi analiza ilustraţia copertei?

Sorin Alexandrescu: Ilustrația face parte integrantă din calitatea volumelor Eliade; cred că și a altor ediții, dar pe acelea  nu le-am urmărit cu aceeaşi atenţie. Coperta dezvăluie un posibil sens, ori set de conotații ale textului, deși imaginea și textul nu se suprapun niciodată. Şi nici nu trebuie. În plus, pictorul şi scriitorul, în acest caz, ca şi în multe altele, nu s-au cunoscut, astfel încât corelarea lor aparţine editorului. Coperta pare a trimite la Domnişoara Christina mai curând decât la Şarpele dar, dacă cele două personaje ar fi Simina şi Egor, ele ar exprima o tandreţe care lipseşte din roman. Să fi fost atunci ales acest cuplu tocmai pentru că exprimă un sens subteran, atracţia pe care, în text, Egor refuză s-o admită? Ori se referă schimbul de priviri din imagine mai curând la cel dintre Dorina şi Andronic în dimineaţa însorită a adormirii lor în insulă? Dar nu cumva pictorul divulgă – chiar fără să ştie – cuplul imaginat senin de un scriitor, Eliade, rupt, în realitatea acelor ani, între două tipuri de dragoste complet diferite. Sau poate el nu este decât cuplul ideal pe care fiecare dintre noi a visat mereu să-l atingă dincolo de „zadarnicele chinuri ale dragostei” shakespeariene…

 

 

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

22 februarie, 2024

Orice interviu despre Mircea Eliade este un eveniment, iar cel publicat în ziua de 21 februarie 2011, cu asupra

8 februarie, 2024

Orice interviu despre Mircea Eliade este un eveniment, iar cel publicat în ziua de 21 februarie 2011, cu asupra

10 decembrie, 2023

Orice interviu despre Mircea Eliade este un eveniment, iar cel publicat în ziua de 21 februarie 2011, cu asupra

Articole similare

Mircea Canţăr: „Jocuri de societate”
VIZUALIZARI
Lăsați copiii în pace ! (II)
VIZUALIZARI
Lăsați copiii în pace ! (I)
VIZUALIZARI
Nicolae Adam, Tu
VIZUALIZARI
Freddy Gârbaci, Houellebecq epuizat
VIZUALIZARI
Sorin Poclitaru - Mi-aduc aminte
VIZUALIZARI
„O carte pe an pentru fiecare elev”
VIZUALIZARI