Titlul acestei “cronici” nu se referă la tirajul vreunei cărţi, ci la actul creativ al scriitorului Michel Houellebecq. Semnul că a venit toamna (metaforic vorbind) este acesta: ni se livrează un produs profitabil, dar tot mai inconsistent, mai strident şi mai înveninat.
Primul succes al lui Houellebecq datează de aproape două decenii, din 1998, când şi-a câştigat notorietatea cu romanul Particulele elementare. A urmat un premiu Goncourt, în 2010, pentru Harta şi teritoriul, un roman bizar, prin care scriitorul răspundea linşajului mediatic din Franţa transformându-se în personaj al propriei ficţiuni (un personaj asasinat şi tăiat în bucăţi).
Destinul îi rezerva, însă, o glorie planetară, prin asocierea apariţiei romanului Supunere cu un eveniment sângeros: atentatul de la Charlie Hebdo. Aşa cum scrie pe coperta ultimului roman, lansarea romanului Supunere a fost “prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidenţă tragică, a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo”. Cum subiectul romanului era tocmai dobândirea puterii politice din Franţa de către islam, Houellebecq a fost salutat ca un profet, iar Supunere a ajuns bestseller mondial, întrecând chiar aşteptările autorului. Houellebecq devenea, probabil, cel mai cunoscut şi mai bine vândut scriitor european din zilele noastre. Într-un interviu din anul apariţiei romanului el spunea că nu face profeţii, ci proiecţii, explicând că scriitorul “simte o angoasă la contemporanii lui şi o exprimă într-o carte.”[1]
Am avut reacţia inversă: deşi îi citisem – şi apreciasem – toate romanele anterioare, la Supunere m-am blocat. După primele vreo 30 de pagini am abandonat. Cartea n-a reuşit să mă ţină cu ea.
Ajungem în 2019 şi apare Serotonină[2], roman despre care editorul român (Humanitas Fiction) ne informează că, “publicat în Franţa pe 4 ianuarie 2019 (…) şi-a confirmat statutul de cea mai aşteptată carte, atingând în trei luni vânzări de peste 500 000 de exemplare”. Nu cifrele m-au făcut să cumpăr cartea – n-aveam îndoieli că Houellebecq e deja multimilionar şi că, după Supunere, literatura lui a devenit industrie –, ci subiectul: depresia unui bărbat de vârstă mijlocie. Intrată pe mâna lui Houellebecq (el însuşi un fost depresiv care a urmat tratament după divorţul de prima soţie), tema nu putea fi tratată decât cu măiestrie.
Am greşit: romanul se prezintă rău. Arată dezlânat, neşlefuit, scris într-o doară. Pe parcurs, naratorul chiar îi încredinţează cititorului misiunea de a “corecta” posibilele inexactităţi… Deşi prezent, umorul trădează, mai curând, frustrare şi răutate. Plus că, vrând să şocheze cu orice preţ, MH reuşeşte mai degrabă să-şi irite cititorul (şi nu pentru că acesta din urmă ar fi prea sensibil, ci pentru că scriitorul nu îşi dă seama că personajul său tinde să devină, din depresiv, imbecil).
Este regretabil că Houellebecq n-a observat cum, în a doua jumătate, îşi strică romanul. Începuse bine: un tip de 46 de ani, Florent-Claude Labrouste, a ratat atât şansa de a fi fericit în iubire, cât şi pe aceea a împlinirii profesionale: este singur, se tratează cu antidepresivul Captorix şi priveşte spectacolul lumii cu dezgust, cu ranchiună, cu cinism, dar şi cu regret (fiindcă n-a ştiut să păstreze una dintre cele câteva femei care l-ar fi salvat). Titlul romanului trimite la efectele medicamentelor antidepresive; suntem puşi în temă încă de la primele pagini:
“Primele antidepresive cunoscute (Seroplex, Prozac) creşteau nivelul de serotonină din sânge inhibând receptorii neuronali 5-HT1. Când a fost descoperit Capton D-L, la începutul anului 2017, avea să se deschidă drumul unei noi generaţii de antidepresive, cu un mecanism de acţiune mai simplu, în ultimă instanţă, fiindcă favoriza eliberarea prin exocitoză a serotoninei produse la nivelul mucoasei gastro-intestinale. Încă de la sfârşitul anului, Capton D-L a fost pus în vânzare sub numele Captorix. S-a dovedit imediat de o eficacitate surprinzătoare, îngăduindu-le pacienţilor să se integreze mai uşor în ritualurile majore ale unei existenţe normale, desfăşurată în sânul unei societăţi civilizate (toaletă personală, viaţă socială redusă la bune relaţii de vecinătate, demersuri administrative simple), fără să favorizeze, spre deosebire de antidepresivele generaţiei precedente, tendinţele sinucigaşe sau de automutilare.”
Problema medicamentului Captorix este, însă, aceea că duce la impotenţă, iar personajul mărturiseşte undeva, pe parcursul romanului, că “sexualitatea dispăruse din orizontul meu mental”, ceea ce, având în vedere zbuciumul cauzat de iubirile pierdute (“firul roşu” al romanului), sună neverosimil: poate că sexualitatea dispăruse din orizontul său fizic; în cel mental era cât se poate de prezentă şi de chinuitoare.
Labrouste lucrează ca expert pentru Ministerul Agriculturii, conduce un Mercedes 4×4 G 350 TD – bucuros de contribuţia sa la poluare – şi se află pe coasta spaniolă (acolo unde deţine o reşedinţă), atunci când începe să-şi amintească de iubirile ratate. Are o relaţie în stadiu terminal cu ultima iubită (japoneza Yuzu, mai tânără cu două decenii), pe care o aşteaptă, fără chef, pentru o săptămână de vacanţă, prilej să aflăm că zona turistică “din Andaluzia până în Levante” este stăpânită, practic, de “pensionari veniţi din Europa de Nord – nemţi, olandezi, mai rar scandinavi, desigur inevitabilii englezi”… Deloc sensibilizat de soarta acestor pensionari singuri, personajul lui Houellebecq îi sortează după cetăţenie şi îi etichetează în bloc: ţine să aflăm despre “colăceii de grăsime ale umflatelor ălora de pensionare nemţoaice” (a se citi “ai” în loc de “ale”), ori să ne asigure că “niciodată englezul nu te întâmpină cum se cuvine, englezul e aproape la fel de rasist ca japonezul”. Cât despre olandezi… aceştia, pur şi simplu, “erau nişte putori, se aşezau pe unde-apucau, aşa-s olandezii, o rasă de negustori poligloţi şi oportunişti”, pe care îi scuteşte totuşi, de cusurul xenofobiei, însă tot printr-o ironie: “cum ar putea oare un olandez să fie xenofob? e o contradicţie în termeni, Olanda nu e o ţară, ci, în cel mai bun caz, o întreprindere”. Din păcate, Houellebecq nu îşi dă seama că poanta sa e lipsită de originalitate (n-avem nici un semn în pagină, nici scris cu caractere diferite, nici vreun alt indiciu că scriitorul ar şti că nu-i aparţine): probabil a văzut, cu nişte ani în urmă, filmul Killing them softly (2012), dar a uitat că de-acolo o ştie. În finalul filmului, asasinul plătit jucat de Brad Pitt îi spune mafiotului care încerca să-i reducă onorariul: “America is not a country; it’s just a business”. Să-i recunoaştem, deci, meritele regizorului şi scenaristului Andrew Dominik (sau autorului romanului Cogan’s Trade, George V. Higgins, roman ce a stat la baza scenariului pentru Killing them softly); asta dacă nu cumva atribuim cugetarea Lisei Guliani, cea care a publicat în 2004, pare-se, pe website-ul Serendipity, articolul cu acest titlu: The United States Isn’t a Country – It’s a Corporation! Punând Olanda în loc de America nu reinventăm maxima, desigur…
Să trecem la iubite: nu ştiu cu ce i-au greşit lui Houellebecq femeile japoneze; a ales să-i atribuie această cetăţenie personajului feminin Yuzu, care nu are nici simţ moral, nici merite proprii, nici calităţi. Fata lucra la Casa de Cultură a Japoniei din Paris şi mergea la serviciu “cu tâmpita ei de bicicletă olandeză”; se machia “nemilos, parcă era pictată”. Slujba ei, crede naratorul, nu e decât o sinecură: “bănuiesc că părinţii ei îi puseseră o pilă”. Iubitul francez nu e impresionat de misiunea ei culturală: “Fusese angajată, mi-a explicat ea, ca <<să întinerească şi să modernizeze>> programul manifestărilor culturale. Rezultatul nu prea rupea gura târgului: prima oară când am vizitat-o la serviciu, am nimerit peste un pliant care emana o plictiseală de moarte”. Era deci ignorantă şi incompetentă, însă permanent conectată la internet, prin telefonul mobil. Peste toate aflăm că, departe de a-i fi credincioasă, fata participa la şedinţe de sex în grup de tip gang-bang filmate; în plus, ca să nu fim tentaţi să păstrăm vreo urmă de simpatie pentru Yuzu, naratorul o pune să facă sex şi cu câini! Putem să zâmbim indulgent şi să trecem mai departe… Nu câinii l-au convins să iasă din relaţie, ci o convorbire telefonică dintre Yuzu şi părinţii ei, din care Labrouste a dedus că ea se va întoarce să trăiască în Japonia – dar nu imediat, ci după douăzeci sau treizeci de ani, după ce el va muri, iar ea va fi tras suficient profit material de pe urma lui: “realismul lui Yuzu nu era decât un alt nume al lipsei de dragoste”, simte Labrouste. Brusc, Yuzu nu mai este iubita lui cu două decenii mai tânără; printr-o metamorfoză kafkiană, ea “devenise un păianjen, un păianjen prădător şi veninos care-mi injecta zilnic un lichid paralizant şi ucigător, un păianjen care trebuia să iasă, cât mai repede cu putinţă, din viaţa mea”.
Cu asta, romanul începe să se strice. Soluţia aleasă pentru “exit” este neverosimilă: depresivul Labrouste nu se poate despărţi de o femeie decât… dispărând! Ieşind din societate şi stricându-şi toată viaţa: îşi înstrăinează în secret apartamentul, îşi schimbă contul bancar, demisionează de la serviciu. Într-o noapte pleacă la un hotel şi… gata cu Yuzu! Te întrebi dacă e doar depresiv sau are şi alte afecţiuni psihice, nediagnosticate. Te întrebi şi dacă Houellebecq a scris o dramă sau o parodie.
Una dintre cele două-trei femei pierdute şi regretate este daneza Kate, avocată de afaceri reorientată spre medicină, “cea mai inteligentă persoană pe care o întâlnisem vreodată”. Despre cuplul lor nu aflăm decât ceva vag, că a stârnit admiraţia unui chelner de braserie. “Am fi putut salva lumea”, crede Labrouste (destul de patetic), dar se despart prosteşte, clişeistic, fără niciun motiv verosimil, pe un peron… Problema? Nici una! El s-a urcat în tren, ea a plâns pe peron, “iar eu nu m-am clintit, n-am sărit pe peron, am aşteptat să se închidă uşile”. Şi-atunci, te întrebi, de ce s-a transformat această relaţie, în mintea personajului masculin, într-una memorabilă? De ce a devenit amintirea lui Kate atât de chinuitoare? Mister.
Când acţiunea se mută în zona Caen, pe urmele fostei iubite Camille, romanul derapează spre problemele fermierilor falimentaţi de politicile Uniunii Europene în materie de agricultură, iar acţiunea devine nerelevantă din perspectiva depresiei generate de eşecurile amoroase. Este descrisă chiar o revoltă cu victime, în cursul căreia se sinucide un mai vechi prieten de-ai lui Labrouste, la rându-i distrus de depresie şi de alcool după ce a fost părăsit de nevastă. Partea de roman alocată fermierilor e prea vastă, arată ca o “lungire” fără consistenţă; apare prin peisaj şi un pedofil neamţ, prilej să ni-l imaginăm pe autor bifând pe o listă cu teme la modă.
Aspectele semnificative din a doua parte a romanului ţin de relaţia lui Labrouste cu Camille, adică de ceea ce ar fi putut deveni “relaţia perfectă”, pe viaţă, dacă Labrouste n-ar fi stricat-o într-un mod atât de stupid: în timpul relaţiei se implică într-o aventură cu o femeie cunoscută la Bruxelles, “într-un grup de eurocraţi”. Pentru că femeia “venea din când în când la Paris”, Labrouste repetă aventura, însă un ghinion fantastic duce la distrugerea relaţiei cu femeia iubită. Camille îl părăseşte. Despărţirea este relatată la fel de neconvingător ca şi în cazul danezei Kate.
După Yuzu, rămas “mai singur decât fusesem vreodată”, rătăcind din cătun în cătun prin zona Caen, Labrouste ajunge s-o spioneze pe Camille: doar ea îl mai poate salva, dacă nu şi-a refăcut viaţa. Dar Camille este mamă, are un băieţel de trei-patru ani (nu şi un partener, se pare). De aici, personajul lui Houellebecq începe să se comporte absurd: nu îndrăzneşte s-o abordeze pe Camille, însă e convins că nu ar fi acceptat de către fiul acesteia! “Raţionamentul” este cu totul fragil, atât din punct de vedere logic, cât şi psihologic: “cine şi-ar putea închipui că el, copilul, ar accepta să împartă căldura maternă cu un alt bărbat?” Nu se înţelege în ce chip şi-ar împărţi femeia “căldura maternă” între copil şi iubit (în afară de cazul – improbabil – când iubitul îi este şi el fiu!) Pe de altă parte, a accepta temeiul lui Labrouste înseamnă să susţinem că şi fraţii urmăresc să se elimine unii pe alţii, neputând “accepta să împartă căldura maternă”… Aşadar, fără temei rezonabil, copilul din roman devine inamicul personajului masculin: “ori eu, ori el”. Iar “soluţia” lui Labrouste este perfect ineptă: ar putea trăi fericit alături de Camille… dacă i-ar împuşca fiul! Wow!
Să nu vezi altă “soluţie” de a recuceri o femeie pierdută decât aceea de a-i ucide copilul înseamnă să fii nu depresiv, ci primitiv, dezaxat, cretin şi înfiorător de egoist. Or, pe parcursul romanului, trimiterile culturale şi reflecţiile personajului indică un Labrouste cult, calm, paşnic, sensibil, preocupat mai curând de propria nepricepere în gestionarea relaţiilor amoroase. Pur şi simplu, tendinţele infanticide dinspre final nu au cum să aparţină intelectualului depresiv din restul romanului, iar Houellebecq poartă întreaga vină pentru stricarea proiectului său literar. Dacă a vrut să distrugă convenţiile şi să şocheze cu orice preţ, atunci a mizat greşit: cititorul e doar dezamăgit de ceea ce îi propune scriitorul.
Finalul este banal, previzibil, iar Labrouste nu mai uimeşte decât printr-un supliment de gândire meschină: vrea să-şi toace toţi banii din cont, dintr-un motiv pe care, admit, nu l-aş fi prevăzut: “Aş fi putut să mă arăt generos, să-i ofer, dar cui? Paraliticilor, boschetarilor, migranţilor, orbilor? Că doar n-o să-mi dau mălaiul unor români.” Şi mai erau doar vreo trei pagini… am fost atât de aproape să scăpăm de tirul necruţătorului Labrouste! Românii se arată mai puţin demni de a primi fonduri occidentale decât oricare alţii din categorii defavorizate… Ce mai rămâne de comentat?!
Doar să constatăm, eventual, că nici mari scriitori – precum Thomas Mann şi Marcel Proust – nu ies prea onorabil din romanul lui Houellebecq: “O partidă de limbi l-ar fi împins pe Thomas Mann să se îndrăgostească lulea; Rihanna l-ar fi făcut pe Proust să devină exhibiţionist; aceşti doi autori, culmi ale literaturilor din ţările lor, nu erau, ca s-o spun altfel, nişte bărbaţi onorabili, s-ar fi cuvenit să mergem mult mai înainte, în timp, la începutul secolului XIX, poate, pe vremea copilăriei romantismului, ca să respirăm un aer mai salubru şi mai pur.”
Am propria concluzie. Ceea ce bănuiesc că a intenţionat Houellebecq (însă nu prea i-a reuşit), a fost să zugrăvească depresivul occidental standard, bărbatul de vârstă mijlocie “distrus de femeia occidentală” şi care transformă sfârşitul sexualităţii sale în eşecul unei civilizaţii epuizate; undeva, pe la jumătatea romanului, scrie că “aşa se stinge o civilizaţie, fără griji, fără primejdii ori drame şi cu foarte puţine masacre, o civilizaţie moare de prea multă oboseală, din silă faţă de ea însăşi”, adică, înţelegem, exact ca indivizii care nu mai au viaţă sexuală. El însuşi nemaigăsind, se pare, punţi de comunicare cu femeia occidentală, Houellebecq s-a recăsătorit, în 2018, cu o femeie de origine chineză: Qianyun Lysis Li (să fie aici, mă întreb, cheia descrierii deloc binevoitoare, în Serotonină, a japonezei Yuzu?)
Ca produs al maşinăriei culturale occidentale, lui Houellebecq îi e trecut cu vederea orice exces; îşi permite să-i sfideze pe “ceilalţi” (inclusiv pe sfinţii apostoli ai corectitudinii politice), în primul rând fiindcă face bani şi aduce capital cultural pentru Franţa… După ce a reuşit să absoarbă toate atacurile din media şi să transforme scandalul în succes, acest scriitor ciudat îşi poate savura statutul de star universal. Iar cercul revanşei s-a închis recent, în aprilie 2019, la doar câteva luni după apariţia romanului Serotonină, atunci când Houellebecq a fost răsplătit de preşedintele Macron cu Legiunea de onoare.
După Supunere, medalia ar fi recompensat, firesc, un spirit vizionar. După parada răutăţilor dezarticulate din Serotonină, mă gândesc că ea nu mai ajunge decât pe pieptul unui scriitor istovit.
[1] Convorbire cu Marin de Viry şi Valérie Toranian, în M. Houellebecq, Un pic mai rău, Ed. Polirom, 2022, trad. Alexandru Matei, p. 80.
[2] M. Houellebecq, Serotonină, Ed. Humanitas Fiction, 2019, trad. D. Nicolescu. Citatele din textul de faţă sunt din această ediţie.