„Întortocheate sunt căile procedural-penale!” exclam adesea… Cum este, de pildă, cea a renunțării la urmărirea penală, reglementată de art.318 din Codul de procedură penală. Ei bine, într-o astfel de situație, legiuitorul, din considerente doar de el știute, a rupt în două modalitatea de soluționare a cererii procurorului.
Mai întâi, ordonanța de renunțare face obiectul verificării în interiorul parchetului, de către procurorul ierarhic superior, pentru ca apoi, la solicitarea părților și a persoanelor interesate, să fie transmisă judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Numai că, și aici apare uimirea mea, acesta din urmă se pronunță exclusiv asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală, încheierea fiind definitivă.
Ce se întâmplă cu celelalte accesorii ale unei asemenea cereri? Oleacă răbdare și veți afla, dar trebuie să cutreierați ditamai prin Codul de procedură penală, cale de vreo două sute de articole, adică. Și așa ajungem la art.5491, al cărui conținut este extrem de limpede: „(1) În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea fost respinsă.
(2) Judecătorul de cameră preliminară comunică persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 10 zile de la primirea comunicării pot depune note scrise.
(3) După expirarea termenului prevăzut de alin. (2), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii:
a) respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;
b) admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului.
(4) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele prevăzute la alin. (2) pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.
(5) Contestaţia se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii:
a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;
b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (3).”
Prin urmare, confiscarea sau desființarea unui înscris în cazul renunțării la urmărirea penală se judecă separat și în două grade de jurisdicție, de către un alt judecător, altul decât cel care a verificat definitiv legalitatea și temeinicia ordonanței de renunțare la urmărirea penală. Care or fi fost motivele pentru care ultimul judecător nu putea să se pronunțe și asupra confiscării sau desființării înscrisurilor rămâne un mister… De ce a fost nevoie de calea de atac a contestației în situația din urmă, iarăși nu prea pricep… De ce era nevoie ca un astfel de capitol să fie aruncat la peste două sute de articole distanță de Secțiunea a III-a (lăsând impresia că fusese uitat), zău că nu înțeleg (și n-am terminat facultatea ieri!)… Cât despre verificarea sechestrului asigurător în vreun interval de timp, nimic, art.250 și următoarele tac mâlc…
Sistematizarea normelor este condiția fundamentală a unei legi bune, ușor de înțeles și, îndeosebi, de aplicat. Dintr-o altă perspectivă, rezolvarea în doi timpi a cauzei având ca obiect renunțarea la urmărirea penală duce la o încărcare artificială a volumului de dosare pe cap de judecător, cu efecte directe asupra temeiniciei și legalității soluțiilor.