Citesc o hotărâre judecătorească, pronunțată de o instanță penală, desigur. Ajung la finalul lecturii și mi se pare că s-a strecurat o greșeală undeva. O iau de la capăt, dar degeaba, literele sunt în aceeași înșiruire, ca și semnele de punctuație. Nu-i nicio eroare, cum crezusem inițial. O stare de perplexitate mă ia în stăpânire. Așadar, pentru unul dintre inculpați, completul pronunță o soluție de achitare în temeiul art.16 lit.a și lit.b teza a II-a din Codul de procedură penală, deși e vorba despre o singură infracțiune – cea prev. de art.48 al.1, rap. la art.244 din Codul penal. Vasăzică, și fapta nu există, și fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. Pfu, drace, păi, dacă fapta nu există, cum vine aia că fapta cu pricina nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege ? Zău că nu pricep o iotă din sofisticatul raționament juridic, pe care nu l-am întâlnit în cei 36 de ani de carieră ! Sau poate m-am ramolit eu, dimpreună cu întreaga școală de drept căreia îi aparțin ? Caracterul unitar al infracțiunii presupune și o soluție unitară sub aspectul cazului de clasare sau achitare. Din perspectiva speței, faptul că ne aflăm în prezența complicității nu are nicio relevanță, întrucât nu poți dezlega raportul de drept substanțial în două trepte: mai întâi participația penală, prin alegerea temeiului de clasare sau achitare, iar mai apoi un alt temei pentru infracțiunea autorului. Căci cazurile enumerate de art.16 din Codul de procedură penală se exclud unele pe altele, ele fiind alternative. Per a contrario, ar însemna ca apărarea să le invoce de-a valma, într-o lipsă de rigoare juridică deranjantă și neprofesionistă.
Mă înșel?