În 1995, eram la Procuratura Generală, procuror în cadrul Secției de urmărire penală și criminalistică. Într-o zi, cineva din conducere m-a anunțat că niște emigranți români au fost aruncați în apele Oceanului Atlantic pe undeva, pe lângă Halifax, de la bordul unei nave a companiei „Maersk Dubai”. Am primit un fax de la autoritățile canadiene și am emis vreo șapte mandate de arestare preventivă, pentru comandantul și echipajul vasului. Sau unsprezece ? Dumnezeu știe. Și arhivele… Curând, aveam să plec împreună cu Eugen Vasiliu în Canada, pentru a-i audia pe inculpații taiwanezi. Dar criminalii nici măcar n-au catadicsit să vină în fața noastră, ne-au transmis că se prevalează de dreptul la tăcere. Atunci, nu auzisem că există un asemenea drept. Vă dați seama cum am suportat afrontul ! Cum adică să nu dai declarație ?, jignire mai mare nu puteam concepe în mintea mea de procuror postcomunist. Nouă ne-au trebuit încă 20 de ani, din 1995, ca să introducem refuzul de a face declarații ca drept în Codul de procedură penală. Mai apoi am mers pe traseul nefericiților, la Valencia și Algeciras, să strâng niscaiva probe. Acolo, în portul de lângă Gibraltar, se îmbarcaseră clandestin sărmanii transfugi și am avut șansa să stau de vorbă cu persoana care i-a văzut pentru ultima oară. Din păcate, România nu s-a învrednicit să-și trimită, la Ottawa, un reprezentant pentru a-i susține interesele în fața curții care urma să decidă asupra competenței jurisdicționale între noi și Taiwan. Au câștigat asiaticii, fărâme de impresii din deplasarea aceea am povestit în Jurnalul banalității.
Loading...
Reload document 
Open in new tab
Loading...