MOTTO:
În strachina asta făcută din lut / Ni-s Dunărea, Oltul și Mureș și Prut,
Și între ele, Glia / Pe care sânge plâns-am / Și am fost șezut.
Tocmai citesc o culegere de articole scrise de Marian Nazat, jurist de profesie (conform notei biografice de pe coperta a II-a a cărții) și cronicar măiestru al vremurilor din urmă ale nației noastre. Eseurile publicate de domnul Nazat în primii doi ani ai stăpânirii băsesciene au fost adunate sub un titlu care încă-mi dă fiori: România Oranj. O reclamă binecunoscută zice că Viitorul este strălucitor! Viitorul este portocaliu! Sper că profeția asta se referă strict la telefonia mobilă și la furnizorul pe care-l promovează. Fiindcă, după 10 ani de băsescu & co, am ajuns alergic la portocale. Așa cum, în alte vremuri, nu mai răbdam să aud, darămite să rostesc nevinovatul cuvânt tovarăș. Despre scriitorul, dar mai ales despre omul pe nume Marian Nazat am a spune mai multe. O voi face însă spre finalul acestor rânduri. Pentru început, am să vă povestesc câteva întâmplări curioase în care am fost implicat și care s-au legat între ele pe parcursul a mai bine de 17 ani. DEX-ul definește coincidența ca fiind potrivirea (întâmplătoare) a două lucruri, fapte, evenimente etc. Remarc faptul că autorii DEX-ului lasă un spațiu de manevră potrivirii, care poate că este sau poate că nu este cu totul la discreția hazardului.
Prima coincidență începe cu o conferință ținută de maestrul Octavian Paler la TNB, duminică 21 mai 2006, de Sfinții Constantin și Elena. Octavian Paler a vorbit în ziua aceea Cu melancolie, despre barbari. Recunosc că până ieri, 15 iulie 2017, habar n-am avut despre conferințele ținute la Teatrul National de nume ilustre ale culturii române. Cel care mi-a deschis ochii asupra acestor prelegeri, inițiate cu aproape nouă decenii în urmă de Ion Marin Sadoveanu și reluate în anul 2006, a fost Marian Nazat. În eseul intitulat Scapă cine poate!, inclus în volumul România Oranj, domnia sa notează câteva impresii despre conferința lui Octavian Paler, pe care o consideră a fi o aducere laolaltă a singurătăților neresemnate și neîmpăcate cu trândăvia intelectuală. După ce am terminat de citit cele două pagini în care Marian Nazat rezumă ce s-a întâmplat atunci și acolo, în sala Atelier a TNB, mi s-a aprins un beculeț în memorie… Mi-am dat seama că în chiar ziua aceea, cu puțin înaintea conferinței, subsemnatul avusese îndrăzneala să-l abordeze pe maestrul Octavian Paler cu care a schimbat cuvinte puține, însă pline de înțelesuri. S-a întâmplat așa: Mergeam cu metroul dinspre Piața Romană către Piața Unirii. Am remarcat un bărbat care stătea cu spatele la mine. Mi-au atras atenția părul său alb, tuns foarte scurt și epiderma rozalie (nu îl văzusem niciodată pe Octavian Paler în carne și oase, iar la talk-show-urile TV, dânsul era filmat din față și eventual din profil). Domnul în cauză se ținea de bară cu mâna dreaptă, astfel că nu-i puteam vedea chipul. Nu am nici o explicație logică, însă cumva am știut, mai bine zis am simțit că în fața mea se afla maestrul Octavian Paler. Trenul de metrou a ajuns in stația Piața Universității, iar domnul care-mi captase atenția și-a desprins mâna de bară. Intuiția nu mă înșelase. La doi pași de mine era distinsul scriitor și filosof Octavian Paler. Văzându-l că merge spre ușa din dreapta a vagonului (la Piața Universității coborârea este pe partea stângă), m-am apropiat de dânsul și i-am spus: Domnule Paler, coborârea este pe partea stângă. Vorbele mele l-au smuls cumva din lumea sa și l-au adus pe pământul nostru cel de toate zilele. Cu o mină mirată și cumva jenat de neștiința sa în ale transportului în comun bucureștean, maestrul mi-a mulțumit, după care am coborât amândoi din tren. Mă ațineam în preajma domnului Octavian Paler și încercam cu disperare să găsesc o cale de continuare a scurtului nostru dialog. Dânsul a fost cel care m-a ajutat cu o întrebare surprinzătoare: Știți cumva care este ieșirea către Teatrul Național?... I-am răspuns afirmativ, dupa care, în sfârșit, mi s-a dezlegat limba și am făcut următoarea remarcă inconștient-obraznică: Presupun că mergeți rar cu metroul, dacă nu știți care-i ieșirea către Teatrul Național. Octavian Paler s-a uitat mai atent la mine și mi-a dat un răspuns dezarmant de sincer: Ba da, merg des cu metroul, dar eu nu sunt atent la lucruri de-astea ... Nu-mi amintesc dacă am mai schimbat vreun cuvânt pâna am ajuns in Pasajul Universității. Inima îmi bubuia de emoție și aș fi vrut să-i spun atâtea, dar nu puteam să dau buzna în viața acelui OM de care și astăzi mi-e dor. Când am ajuns la răscrucea de drumuri (eu mergeam către spitalul Colțea), i-am arătat domnului Paler scara rulantă și i-am spus că aceea era ieșirea spre TNB. Maestrul mi-a mulțumit pentru amabilitate și eram pe cale să ne vedem fiecare de treburile sale. În clipa aceea (astrală pentru mine), am simțit că nu pot să plec fără să-i spun ce am pe suflet. Am deschis gura și, cu glasul tremurând, i-am zis așa:
Domnule Paler … Da, va rog, mi-a răspuns dânsul și s-a oprit din mers. După care am rostit cuvânt cu cuvânt cele ce urmează: Știți, în Țara Românească eu am foarte puține repere morale… Dumneavoastră sunteți unul dintre ele … Atât am putut să zic, dar a fost de ajuns. Ochii lui Octavian Paler s-au umplut de o lumină caldă și din gura sa de muntean pietros la vorbă mi-a ajuns la urechi un sfios și abia șoptit: Vă multumesc. Iar eu am știut că spusesem tot ce trebuia spus. Asta a fost prima coincidență.
A doua coincidență s-a întâmplat în jurul anului 2000, în timpul unei emisiuni din seria Profesioniștii, moderată de Eugenia Vodă. Nu sunt un fan al Eugeniei Vodă, dar recunosc că știe să-și aleagă invitații. În acea seară adânc gravată în memoria subsemnatului, oaspetele emisunii a fost scriitorul și criticul de artă Tudor Octavian. Pe măsura ce îmbătrânesc, reperele temporale sunt tot mai vagi, așa că nu pot să spun cu exactitate când l-am descoperit pe Tudor Octavian. Probabil că prin 1996-1997, la vremea când cumpăram ziarul România Liberă doar ca să citesc editorialul lui Octavian Paler și tableta lui Tudor Octavian. Ar trebui să folosesc pluralul fiindcă și vărul meu, Cristi Bâtlan, era foarte interesat de articolele celor doi scriitori. Aveam amândoi dosare în care strângeam editorialele marca Octavian Paler și tabletele de tot râsu-plânsu semnate de Tudor Octavian. Și uite-așa, dau dintr-o coincidență în alta:
Am încetat să mai pun la dosar tabletele lui Tudor Octavian prin vara lui 2000, când am aflat – de la vărul Cristi – că Tudor Octavian adunase într-un volum articolele apărute in ziarul România Liberă. Volumul urma să fie lansat la Târgul de Carte deschis la TNB (după cum se vede, multe drumuri duc la teatrul nostru național…). Cristi avea de gând să cumpere cartea lui Tudor Octavian și m-a întrebat dacă o vreau și eu. Întrebarea era desigur retorică. Vărul s-a întors de la TNB cu două tomuri intitulate Oameni Normali, autor Tudor Octavian, și m-a sunat să-mi dea de veste. Asta se întâmpla îmtr-o duminică, pe la prânz. În aceeași seara m-am prezentat la Cristi, nerăbdător să-mi iau cartea în posesie. Gazda m-a informat cu o față cam dezumflată că Tudor Octavian ne-a dat autografe. Foarte curios, am deschis volumul proprietatea vărului meu și am citit un autograf oarecare, ceva de genul: Domnului Cristi Bâtlan, cu stimă, Tudor Octavian.
Ei bine, când am citit autograful dat subsemnatului de Tudor Octavian, am simțit că mi se înmoaie genunchii și totodată am înțeles frustrarea vărului meu. Textul cu pricina îmi era cu adevărat dedicat, deși scriitorul habar n-avea de neicanime care sunt, necum că gândesc și simt întocmai cum s-a exprimat dumnealui. Autograful suna așa: Domnului Valentin Radu, în slava optimiștilor din noi, într-un veac singur, murdar și obositor. De din jale, Tudor Octavian. Nu sunt colecționar de autografe, deși am câteva primite mai degraba la nimereală, decât la cererea mea. Știu însă că nimeni în lumea asta nu va putea să-mi dea un alt autograf care să mă loveasca foc cu foc, în chiar miezul ființei mele, așa cum a făcut-o domnul Octavian Tudor.
Dar să revin la emisiunea Profesioniștii, de care m-am cam îndepărtat. Vă spuneam că nu sunt un fan al Eugeniei Vodă. În acea seară, moderatoarea emisiunii a făcut tot felul de comentarii insipide care mi-au pus nervii la grea încercare. Am răbdat o vreme, după care am apelat la ajutorul telecomenzii. Când Eugenia Voda punea o întrebare, opream sonorul și-l reporneam îndată ce Tudor Octavian începea să vorbească. Am ținut-o așa o vreme, până când – din neatenție – nu am mai apucat să pun televizorul pe modul silențios.
Și bine am făcut, căci am auzit următoarea remarca a Eugeniei Vodă: Și totuși, domnule Octavian, a existat un moment anume în viața d-stră. Un moment crucial care v-a îndreptat pașii către literatură, către scris. Ați putea să ne spuneți care a fost acel moment? Tudor Octavian nu a stat deloc pe gânduri și a răspuns imediat: Da, a fost un asemenea moment. Știți, eu am urmat liceul militar. În anii 50, în urma epurărilor făcute de bolșevici și aserviții lor, personalități marcante ale învățământului românesc fuseseră fie eliminate din sistem, fie trimise să predea în școli obscure din provincie. Profesorul meu de limba și literatura română era unul dintre cei căzuți în dizgrație. El mi-a dat o carte … Ce carte, ce carte? l-a întrerupt Eugenia Vodă, repezindu-și în față bărbia ascuțită. Mă opresc un pic din povestit, fiindcă trebuie detaliate circumstanțele acelui moment de neuitat. Emisiunea nu era transmisă in direct și pâna atunci nu fusese menționat numele vreunui scriitor sau titlul vreunei cărți de referință pentru Tudor Octavian. Prin urmare, nu aveam nici o șansă să ghicesc ce carte primise tânărul Tudor Octavian de la dascălul său … Carte care i-a marcat adolescența și i-a stârnit dorința de a scrie. Reiau povestea de unde am întrerupt-o. Eugenia Vodă întreabă: Ce carte? Ce carte?, iar eu răspund într-o perfectă sincronizare cu Tudor Octavian: Soldatul Svejk! … Am împietrit instantaneu și a durat ceva timp până când am ieșit din starea aia de uluială, de blocaj mental. Mi-era peste putință să pricep cum de-a fost posibil. Cum de-am putut să știu răspunsul corect când erau mii, poate zeci de mii de variante de răspuns… Cu excepția dialogului dintre Eugenia Vodă și Tudor Octavian pe care l-am reprodus din memorie, lucrurile s-au petrecut întocmai. Și chiar dacă vreun sceptic se va îndoi de coincidența cu Soldatul Svejk, rămâne autograful dat subsemnatului de Tudor Octavian.
Înainte să inchei seria de coincidențe, trebuie sa vă spun că Soldatul Svejk si Trei într-o barcă sunt și rămân pentru mine două cărți de căpătâi. Eram încă tânar când mi-am făcut socoteala că până la acel moment citisem Soldatul Svejk de vreo 50 de ori… De atunci au trecut mulți ani și cu siguranță voi mai fi citit de alte câteva ori această carte unică în felul ei.
La începutul anilor ‘90 ai veacului trecut, am auzit pentru prima dată numele lui Marian Nazat, pe atunci tânăr procuror criminalist. Vărul meu, Cristi Bâtlan, era ofițer la Poliția Capitalei și anchetase mai multe cazuri de crimă în cadrul echipei coordonate de procurorul Marian Nazat. Deși Cristi era cât se poate de discret vis-a-vis de munca sa, am înțeles totuși că lucra foarte bine cu domnul Nazat pentru care nutrea un respect deosebit. După cum vedeți, lumea asta mare este totuși mică și plină de curioase coincidențe. Căci Marian Nazat venea dintr-o lume dragă nouă, din Teleormanul în care am făcut primii pași și am rostit primele cuvinte. Din Teleormanul în care am fost creștinat la “venerabila” vârstă de trei ani. Din Teleormanul în care am petrecut multe, dacă nu chiar toate vacanțele de până în clasa a VIII-a. Din Teleormanul azi pe nedrept hulit și asociat cu controversatul om politic Liviu Dragnea. Domnii propagandiști de partid și de stat uită însă, ori poate n-au habar că în Deliormanul ăsta catalogat ca înapoiat și primitiv au venit pe lume și au copilărit nume grele ale literaturii române, precum Gala Galaction, Miron Radu Parachivescu, Constantin Noica, Marin Preda ori Zaharia Stancu. În rândul acestor nume de referință îndrăznesc să îl includ pe încă puțin cunoscutul și neîndeajuns de prețuitul Marian Nazat. Domnia sa pare să regrete că nu a publicat nici un roman, ci doar eseurile apărute in diverse ziare (National, Azi, Cotidianul, Jurnalul National) și adunate in mai multe volume. Este posibil să mă înșel și între timp să fi fost publicat și un roman semnat de Marian Nazat. Eu nu am cunoștință decât de cele șapte culegeri de eseuri, cărora li se adaugă Jurnalul Banalității, toate scrise de dânsul. Plec deci de la premiza că până azi, 23 iulie 2017, Marian Nazat nu are nici un roman la activ. Fiindcă domniei sale îi place fotbalul și vis-a-vis de romanul încă nescris, am să apelez la o analogie cu lumea sportului: În atletism avem probe de alergare pe varii distanțe, începând cu 100 de m și terminând cu maratonul. Fiecare probă necesită un fizic adecvat și o pregătire specifică. Asta însă nu înseamnă că maratonistul este mai bun decât alergătorul pe distanțe scurte. Scurtimea obligă la maximă concentrare. Iar asta se aplică în egală măsură alergatorului pe suta de metri plat, cât și domnului Nazat. Cu aceeași rară măiestrie, dar într-altfel decât Tudor Octavian, Marian Nazat cuprinde în tabletele sale de nici două pagini cât alții nu reușesc într-o sută. Pe lângă erudiție și deasupra de orice erudiție, domnia sa are harul de a potrivi cuvintele astfel încât ele să te lovească până-n străfunduri, să te doară, să ți se înfigă în carne și-n suflet și să rămână acolo, adânc gravate. După 47 de ani de la ultima vacanță petrecută în comuna Furculești, la bunicii dinspre mamă – Dumnezeu să-i odihnească pe toți trei! – mai țineam minte doar o mână de teleormănisme. Noroc că Marian Nazat are o memorie remarcabilă, mulțumită căreia vorbe de mult căzute în uitare au înviat la soarele amintirii și m-au întors la vremurile curate ale copilăriei. Este și acesta un motiv, dar nu singurul, pentru care îi sunt recunoscător. Acum să nu credeți că acționez ca agent (literar și… undercover) al domnului Marian Nazat. Constat însă că sunt tot mai puțini români adevărați, iubitori de țară și de neam, oameni cu spinarea dreaptă și cugetul curat. La așa puținătate, șansele ca printre ei să dai de un talent literar de excepție tind căte zero. Si totuși, iată, îl avem printre noi pe Marian Nazat, un OM căruia aș vrea să-i pot spune, așa cum i-am spus maestrului Octavian Paler in urmă cu mai bine de 11 ani: Știți, în Țara Românească eu am foarte puține repere morale… Dumneavoastră sunteți unul dintre ele. Vă rog deci să căutați și să citiți cărțile lui Marian Nazat. Veți fi mai frumoși, mai curați și mai români după aceea. Am să închei cu ultima frază din ultimul eseu inclus in volumul România Oranj, eseu scris de Marian Nazat in ultima zi a anului 2006: Dar iubirea mea pentru România, indiferent de oranjul ei de import, este necondiționată, cum se întâmplă cu iubirea de părinte, de pildă, Și tocmai de aceea mă stăpânește o emoție înfiorată când priveghez pruncul pornit de-a bușilea spre Coana Europa … Și mă rog să-i fie bine printre atâția străini fără inimă!
P.S. Remarc un paradox în citatul de mai sus: Chit că suntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, după milenii de existență la marginea istoriei, încă n-am învățat să mergem pe propriile picioare. Răspunsul cred că e de găsit în memoria foarte scurtă a neamului nostru. Neam care, între două alegeri, locale, parlamentare, prezidențiale etc, uită minciunile care i-au fost servite drept adevăruri, uită disprețul, corupția, furturile, jaful practicat la scară națională și eficientizat la maxim cu ajutorul competent al “investitorilor” străini. Sau poate că românii nu uită, dar îi înțeleg și-i tolerează pe “politicienii” care-i reprezintă, fiindcă în ei își recunosc propriile tare. Eu cred că suntem un popor vegetal / Cine a văzut vreodată / Un copac revoltându-se?! ne întreba și ne întreabă încă Ana Blandiana… Așadar, nu-i de mirare că, după două mii de ani, continuăm să ne târâm pe lângă picioarele Coanei Europa, prunci bătrâni că suntem și neînstare de mai mult.
16-23 iunie 2017