Eu, soldatul
nu știți cum sunt, nu mă vedeți pe stradă,
în largul ei vă sunt mereu aproape,
nu eu răspund mulțimii la paradă
când aclamați pe cei ce ne îngroapă
n-am pieptul obosit de decorații
și nici plăcerea balelor festive,
nu știu să mă susțin prin declarații,
sunt doar motivul păcii relative
eu nu m-am dus de boli și bătrânețe,
nu m-am grăbit s-ajung în Infinit,
fu de-ajuns un plumb, să mă înghețe
și să mă întorc de unde am venit
mi-e dat să știu că lupt doar pentru țară,
predestinat doar liniei întâi,
tot simt în trup tractoarele când ară
să-mi smulgă brazda de la căpătâi
câmpul de luptă-mi este ca o casă,
atâta am, nu-mi trebuie mai mult,
îmi este moartea mult mai prețioasă
decât durerea tăcerii când v-ascult
sunt hărăzit liturgic netrădării,
ea se lucrează-n taina cea înaltă,
nici Dumnezeu nu lasă loc iertării
pentru trădarea lacrimii sub daltă
pân` să mă sting aveam și eu un nume,
acum și crucii îi sunt de neștiut,
dar m-amăgesc că peste tot în lume,
etern, sunt jertfei reper în absolut
de vreți, nu mă aflați din testamentul
altarelor naive dintre rele,
mă regăsiți, veghind, în monumentul
soldatului înmărmurit în stele