Nu ieșim bine din București, pe autostrada ce duce în Moldova, și ne trezim într-un paradis floral cum numai luna mai e-n stare să deseneze de-adevăratelea… Câmpul râde vesel, deși cerul s-a încruntat și-l ceartă cu furie… Aș sări să-i iau apărarea, dar câțiva picuri reci cad pe brațul scos amenințător pe geamul portierei… Renunț și, deodată, privirea mi se lipește de un panou publicitar sădit la o aruncătură de băț de limba de asfalt. „Muncitori străini, recrutare sau închiriere” scrie pe dreptunghiul acela uriaș de tablă, iar doritorii pot suna la numărul de telefon indicat acolo. Ptiu, drace, am ajuns s-o văd și p-asta, să închiriezi oameni, pardon, forță de muncă! Mă mir prostește, uitând că omenirea n-a aruncat niciodată la tomberonul istoriei sclavagismul, niciodată ! Variațiuni pe aceeași temă, așa trăim de două milenii, să nu ne prefacem mai tonți decât suntem!
Îmi potolesc revolta și mă afund în lanurile de maci de-un roșu viril și provocator ce se întind înspre Buzău. Ah, și peticele alb-gălbui de mușețel, și cele albastre de rostoglindă, o nebunie cromatică vindecătoare de monotonie și blazare! Rătăcit voluptuos printre tufele sălbatice, nici nu mi-am dat seama când am intrat pe șoseaua îngustă ce taie plaiul bacovian. „Filipești”, citesc pe un indicator numele satului natal al actorului Radu Beligan. De altfel, chipul său e pictat pe zidul frontal al căminului cultural din micuța așezare, leagăn și al eruditului Paul Zarifopol, îndrăgostit pătimaș de … „ideile gingașe”[1], cel care ne-a zis-o pe șleau cândva: „Este fapt de elementară observație că, la noi, convorbirea, adică dialogul cu substrat de efort intelectual propriu-zis, reușește greu și rar; în schimb, se discursează neostenit, cu aplecare puternică spre emanciparea absolută a sonorităților verbale”[2]. Cât de actuale sunt vorbele lui, ce dacă a trecut un secol[3] de atunci ?!
Și, da, „oamenii care n-au spiritul nervos imitator, nici înjosit de apetituri și vanități particulare, se țin, în chip firesc, departe de grosolăniile modelor intelectuale sau politico-sociale. Singură, atenția acestor oameni mă interesează și mi-a călăuzit scrisul.
Mobilitatea zăpăcită și caraghioasă, ca și imitația promptă și de comică fatalitate, constituiesc grația amuzantă a unei specii animale care seamănă ridicul cu a noastră. La oameni, inconsecvența săltăreață, răsturnarea ușuratică a convingerilor, împreunate cu imitația nestăpânită, nu sunt decât reflexe dizgrațioase, dacă nu și degradatoare, ale mobilității acelei specii ce pare destinată să parodieze omenirea sau, câteodată, să facă din omenire o parodie a ei”[4].
Iar explicația-i finală devine extrem de actuală și azi: „Războiul, reabilitând violența, a vărsat în viața europeană cantități mari de sinceritate; siluirea e doar o pornire eminent imediată și naturală în majoritatea indivizilor din specia umană. Din punct de vedere sufletesc, rezultatul autentic și direct a fost de a da pe față această pornire. Însă criza nu a fost simplă; efectele ei trebuiau să fie variate și, uneori, să se contrazică ciudat. Nimeni, de pildă, din cei cu răspunderea supremă a trebilor publice europene nu vrea să-și atribuie gloria de a fi dorit și început războiul, ci toți vor să arate că se trudesc să asigure pacea.
Scribi, robi ai claselor conducătoare, porunciți anume să vocifereze, cu patos de cafenea, un nietzscheism de răspântie, se ciocnesc de alții tocmiți să tămâieze masele, pe cele de sus, ca și pe cele de jos, cu arome creștine anume drese pentru uzul actual. Astfel, violența sau caritatea evangelică pot fi pe rând adorate, cu mondenă grație, de aceiași oameni.
Bărbați de stat cochetează cu aspirațiile cele mai indiscrete ale feminismului și visează, totuși, să reînființeze familia patriarhală, în toată rigoarea disciplinei sale antice. Iar reacționari vehemenți învârtesc, la ocazie, ochi dulci spre lucrătorii cei mai roșii.
Criza războinică a revărsat un amestec original de adevăr, de contraziceri deșănțate și grimasă.
Consecvența este o povară pe care omul obișnuit o aruncă fără scrupul în viața de toate zilele, sau chiar în cea oficială și solemnă; și, ușuratic, el adoptă idei a căror origine n-o știe și al căror rost n-are timp, nici putere să-l înțeleagă, ca să se apere de obiecții nu totdeauna ușor de priceput pentru mintea lui simplu practică.
Astăzi, clasa burgheză întâmpină multe greutăți ideologice, și în spiritele comune se produce o aiureală din mijlocul căreia răsar atitudini autoritare fără alt fond decât o nervozitate arogantă foarte stângaci consumată. În nedumerirea aceasta ideologică, burghezia își caută uneori adăpost în filosofia unei alte clase și se face, fără chibzuință și fără bun-gust, stegarul nobilimii de sânge, desfășurând un conservatorism inutil pompos, de simplă maimuțăreală. Dar, fără îndoială, doctrina însăși aristocratică și conservatoare nu se reduce la astfel de manopere cabotine; ea poate fi, astăzi, reprezentată serios și fundată inteligent. În România, de exemplu, oameni eminenți au dat formă strălucită, și logică și estetică, unei doctrine conservatoare potrivite țării acesteia. Totuși, societatea românească întârzie, în unele privinți, atât de surprinzător în faza imitației primitive, încât, acum proaspăt, înflorește la noi un conservatorism pur francez – sau, mai precis: burbonic – care, desigur, face figură pitorească, dar și foarte bizară în patria lui Carp și, mai ales, a lui Eminescu.
Atitudinile aristocratizante ale burgheziilor apusene sunt adeseori, ele singure, imitații puțin grațioase și de slabă valoare practică. Copiile sud-est-europene ale unor astfel de imitații vor figura, probabil, numai ca un paragraf mărunt în istoria amuzantă a vremii noastre.
Luciditatea aspră și rece este tradiție în clasa burgheză și principiu al civilizației uriașe pe care această clasă a creat-o. Primatul inteligenței formează temelia bunului-gust al burgheziei și noblețea spiritului ei specific. Oameni ca Norman Angell, Keynes și Caillaux dovedesc că această tradiție a inteligenței este vie, că luciditatea burgheză nu s-a topit toată în frigurile prin care trece astăzi lumea.
Am credința că o clasă, ca și un om, se poate adapta chiar celor mai aspre și complicate încercări, fără a se deda la tumbe și grimase. Cetitorul a văzut, desigur, că ținta celor cuprinse în această carte e mai ales să denunțe contraziceri și strâmbături sufletești și sociale, care vin să pocească din ce în ce mai des și mai dizgrațios fizionomia omenirii cultivate”[5].
La naiba, tumbele nu mai contenesc în jurul nostru, al spectatorilor siliți să înghițim circul dresorilor planetari, a căror lăcomie și proastă creștere au depășit orice imaginație! Mă scutur de zgura contemporaneității și mă cufund în contemplarea peisajelor ce mi se înfățișează generos… A început să plouă mocănește, trist, apăsător, bacovian… „Tati te iubește” și-a inscripționat cineva din Cleja declarația de dragoste pe peretele casei și mă destind dintr-odată. Chiar, ce minunat ar fi să ne gravăm fiecare, la vedere, sentimentele de iubire… Nu că lumea ar fi mai frumoasă? Și mai bună, desigur! „Hai la căpșuni!” mă alungă din starea de feerie un antreprenor din Hălăucești și abia acum înțeleg cu adevărat de ce trebuie să recrutăm ori să închiriem muncitori străini… Vasăzică, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se… transferă, că d-aia s-au desființat granițele… „Livrăm zâmbete”, ne ademenește să-i înfulecăm burgerii un întreprinzător gastronomic și mă pufnește râsul… Care, mă tot însoțește prin Gherăești, patria măturilor! Nu-i vreo greșeală, nu ! Aici, cam în fața oricărei porți, sunt expuși la vânzare snopi de mături, cu dimensiuni și forme diferite! Probabil că-i cerere mare, vericilor ! Aș cumpăra și eu unul, doi, să-i mătur pe neisprăviții ce ne decid soarta din jilțurile prezidențialo-guvernamentale…
Gata, am ajuns la destinație, la Gura Humorului, și, în centrul orașului, într-un sens giratoriu, edilii au înfipt inspirat trei lumânări, înalte cât un stat de om, și ne urează: „Hristos s-a Înălțat !” Mâine e Înălțarea și sărbătoarea creștinătății nu putea fi trecută sub tăcere, îndeosebi în inima ortodoxiei românești! Ne cazăm pentru o săptămână la „SIM HOUSE”, de unde o pornim încotro ni se năzare.
[1] Din registrul ideilor gingașe se numește unul dintre volumele sale de eseuri
[2] Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe („Cuvântul în libertate”)
[3] Textele datează din…1926 !
[4] Paul Zarifopol, în prefața la Din registrul ideilor gingașe
[5] Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe („Explicație finală”)
