Ziua întâi înseamnă, înainte de toate, Voroneț, ascunsă „în păretele de dealuri din stînga orașului, unde ai zice că pădurile de brad copleșesc totul”[1]. Oricum, e cea mai apropiată mănăstire de pensiune, la doar cinci kilometri distanță. Traversăm pârâul, „care măcar acum, în vremea de revărsare a ploilor, nu e de loc un pîrîiaș de desprețuit, ci hrănește harnic Moldova, stăpîna sa. De aici în drumulețe cotite se înșiră casele satului Voroneț. Peste cîteva podețe de crengi, căptușite cu ace de brad, se ajunge la mănăstire, în adîncul adîncurilor codrului, în valea cea mai tăinuită a văilor muntelui. Mănăstirea, astăzi biserică de mir ca și cea de la Humor, se vede numai cînd ai ajuns lînga dînsa”[2]. Din parcare, o luăm pe jos, pe o alee strâmtă și sufocată de dughene felurite: „Hanul ceaunelor”, „Odaia bunicii”… Dar, suntem anunțați preventiv, „produsele se fac oleacă mai la deal”, ah, graiul dulceag al zonei ! Strâmb din nas, nu-mi place îngrămădirea asta comercială la doi pași de sfântul lăcaș, ascuns ca o fortăreață de ochii vizitatorilor !? În urmă cu cincizeci de ani, așezământul ni se dezvăluia în toată-i splendoarea arhitecturală din vârful dealului pe care îl coboram sub povara harnașamentului de expediționari inocenți, ehe și ce priveliște ! De neuitat, nu ca astăzi … Cică măicuțele s-ar fi plâns că intimitatea monahală le e ferfenițită de păgânii dimprejur, și îngrădirea prin ziduri inexpugnabile de piatră a fost inevitabilă… Părăsesc dezamăgit locul mitic de altădată, denumit „Capela Sixtină a Orientului”, și mă întreb ce ar simți Ștefan cel Mare văzându-și vestita ctitorie încolțită de locantele ce proslăvesc nu spiritul, ci stomacul… Îmi rămân în minte vorbele lui Nicolae Iorga cum că „nici-odată nu s’a făcut la noi o mai desăvîrșită artă bizantină, sfinți mai luminoși și mai blînzi decît aici. Luni întregi ar trebui cercetat cu rîvnă fiecare colț de zugrăveală, fiecare unghiu de împodobire măiastră: nici-un pictor străin n’a avut această răbdare pînă acum și nici-unul din pictorii noștri, înstrăinați ca suflet și vînduți iubirii de argint, nici-unul din el n’a călcat aici pentru a se însufleți din cea mai de preț moștenire artistică a străbunilor. Ei așteaptă să li se plătească scump munca de boieresc, făcută fără tragere de inimă.
Dar nu e aici numai zugrăveala ca să mărturisească despre simțul de frumusețe al înaintașilor noștri. Strane lucrate în lemn de tisă de un călugar din veacul al XVI-lea (1577) te întîmpină în pronaos. Deasupra ușii ce duce de acolo în naos e prinsă cu fiare o grindă aurită, săpată cum nu se poate mai frumos, și o bucată din alta, cu zugrăveli pe fond de aur, aplicat pe lemn, e acum răzimată de strane.
Alt rînd de strane, în biserică, sînt darul unui Mitropolit din veacul al XVI-lea, și ele se impun și prin felul săpăturii și prin acela al zugrăvelii. Mesuțele octogonale aveau chipuri de sfinți, a căror frumuseță se mai cunoaște încă. Catapiteazma scînteie în aur, și toate amănuntele el sînt minunate. Icoanele mari și mici sînt destul de vechi și, spălate dăunăzi, ele s’au destăinuit de o nespusă frumuseță, – cele mai frumoase icoane din cîte s’au păstrat pînă astăzi.
În locul îndătinat al ctitorilor văd pe Ștefan, cu păr bogat bălan, cu ochi căprii, Doamna Maria, frumoasă, oacheșă, Bogdan, icoană a tatălui său, și o mică domniță fără nume, cu cerc de mărgăritare pe cosițe, toți în brocard greu de aur”[3].
Ne continuăm periplul spre Moldovița, la biserica lui Petru Rareș, „Buna Vestire”, și traseul mă fericește, e atâta armonie, atâta bun-gust în localitățile rurale ce se înșiruiesc, încât am senzația că sunt oriunde altundeva în Vest, nicidecum în … România![4] Alături, de-a lungul șoselei, apa Moldoviței „gîlgîie în vale, pînză ușoară, ce tremură”[5]… Dăm un tur prin monumentala construcție, ce „se datorește evlaviei lui Petru Rareș[6]. El a ales acest loc, la oarecare depărtare de mănăstirea cea veche a bunicului său Alexandru-cel-Bun, și cu cheltuiala lui s’a făcut tot lucrul. Moldovița cea nouă, rareșească, poate sta alături cu Pobrata aceluiași ctitor. Dar ea se deosebește de aceasta prin multe amănunte de clădire. La început e un pridvor de trei ori boltit, care se razimă pe patru stîlpi de zid, pătrați. De aici treci într’un pronaos destul de mare”[7]. Și de acolo intrăm în altă încăpere și tot așa, soarele s-a înfipt pe boltă, deasupra noastră… Ne grăbim să găsim un restaurant, e deja ora prânzului. „Casa Baciu”, îmi recomandă un cunoscător din zonă, nimerit să mă sune la ceasul potrivit. Deloc întâmplător, fiindcă renumitul complex turistic nu trebuie ocolit, zău! O revărsare de splendoare naturală și de pricepere omenească, un amestec de real și ireal care amețește și cucerește instantaneu !
Întorși la vatra provizorie, seara îl vizităm pe Sorin Poclitaru, la restaurantul său, „La Bomba”, și ne desfătăm nu numai cu faimoasa „Pizza patriotică” (viclean botezată astfel !), ci și cu ultimele-i creații poetice, între care și „Maci”…
„În drumul meu, armatele de maci
Îmi sângerează ochii, cu rubine,
Și eu le văd, şi-mi amintesc de tine,
Și mă întreb: iubito, ce mai faci?
Te uiţi şi tu la florile de mac
În drumul tău, spre cine știe unde?
Şi-n ochii tăi, o lacrimă se-ascunde
Şi-un gând ce se întreabă: ce mai fac?
Sau, pur şi simplu, treci nepăsător,
Fără să simţi nimic, nicio trăire,
Spre alte inimi, pline de iubire,
Fără să simți nici trecere, nici dor?
La mine-i greu, e-un fel de amalgam
De amintiri și vise-amestecate,
Ce-mi vin în minte, dintr-odată, toate,
Și-mi amintesc de-ntregul ce eram.
Și mă întreb: iubito, ce mai faci?
Eu m-am pierdut prin viețile străine
Și, uneori, am plâns de dor de tine
Și plânsul meu s-a transformat în maci.”[8]
[1] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[2] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[3] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[4] Prin 1905, Nicolae Iorga nota în cartea sa Neamul românesc din Bucovina, că„satele au pe această linie numiri mîndre : Frumosul, Dragoșa. Ele sînt bine închegate, cu gospodării hotărîte prin legături de prăjini și scînduri, cu case de lemn acoperite cu tencuială și văruite curat în alb. Așa ceva se mai vede însă și aiurea în părțile bune ale Bucovinei, unde înrîurirea coloniștilor străini a făcut sä înnainteze mult vechiul tip al casei moldovenești. Mai puțin obișnuită e rara, măreața frumuseță a femeilor ce trec înfașurate în cojoace, cu catrința prinsă înnainte, picioarele înfășurate în cioareci și încălțate cu opinci și ștergarul strîns în jurul capului. Fața e desăvîrșit ovală, nasul potrivit, drept, ochii mari supt sprîncene supțiri arcuite, părul bogat, castaniu-închis. Samănă cu Maica Domnului din vechile icoane, și privirea lor are limpeziciunea privirilor de ciute nevinovate. Bărbații par însă și aici jertfe ale traiului rău și ale beției: toate cîrciumile sînt pline în această zi de înfrînare, care e Vinerea Paștelor. De multe ori ei par stafiile voinicilor din vremile bune, ai căror urmași adevărați sînt”. Spre deosebire de timpurile evocate de uriașul culturii neoașe, birturile din zonă, foarte puține, erau goale…
[5] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[6] Nicolae Iorga zice în cartea sa, Neamul românesc din Bucovina, că Petru Rareș „în războaie și cuceriri n’a izbutit, în scrieri și clădiri însă, da”….
[7] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[8] Sorin Poclitaru, Poezie pe caiet
Voroneț
Moldovița
Casa Baciu
