Ziua întâi înseamnă, înainte de toate, Voroneț, ascunsă „în păretele de dealuri din stînga orașului, unde ai zice că pădurile de brad copleșesc totul”[1]. Oricum, e cea mai apropiată mănăstire de pensiune, la doar cinci kilometri distanță. Traversăm pârâul, „care măcar acum, în vremea de revărsare a ploilor, nu e de loc un pîrîiaș de desprețuit, ci hrănește harnic Moldova, stăpîna sa. De aici în drumulețe cotite se înșiră casele satului Voroneț. Peste cîteva podețe de crengi, căptușite cu ace de brad, se ajunge la mănăstire, în adîncul adîncurilor codrului, în valea cea mai tăinuită a văilor muntelui. Mănăstirea, astăzi biserică de mir ca și cea de la Humor, se vede numai cînd ai ajuns lînga dînsa”[2]. Din parcare, o luăm pe jos, pe o alee strâmtă și sufocată de dughene felurite: „Hanul ceaunelor”, „Odaia bunicii”… Dar, suntem anunțați preventiv, „produsele se fac oleacă mai la deal”, ah, graiul dulceag al zonei ! Strâmb din nas, nu-mi place îngrămădirea asta comercială la doi pași de sfântul lăcaș, ascuns ca o fortăreață de ochii vizitatorilor !? În urmă cu cincizeci de ani, așezământul ni se dezvăluia în toată-i splendoarea arhitecturală din vârful dealului pe care îl coboram sub povara harnașamentului de expediționari inocenți, ehe și ce priveliște ! De neuitat, nu ca astăzi … Cică măicuțele s-ar fi plâns că intimitatea monahală le e ferfenițită de păgânii dimprejur, și îngrădirea prin ziduri inexpugnabile de piatră a fost inevitabilă… Părăsesc dezamăgit locul mitic de altădată, denumit „Capela Sixtină a Orientului”, și mă întreb ce ar simți Ștefan cel Mare văzându-și vestita ctitorie încolțită de locantele ce proslăvesc nu spiritul, ci stomacul… Îmi rămân în minte vorbele lui Nicolae Iorga cum că „nici-odată nu s’a făcut la noi o mai desăvîrșită artă bizantină, sfinți mai luminoși și mai blînzi decît aici. Luni întregi ar trebui cercetat cu rîvnă fiecare colț de zugrăveală, fiecare unghiu de împodobire măiastră: nici-un pictor străin n’a avut această răbdare pînă acum și nici-unul din pictorii noștri, înstrăinați ca suflet și vînduți iubirii de argint, nici-unul din el n’a călcat aici pentru a se însufleți din cea mai de preț moștenire artistică a străbunilor. Ei așteaptă să li se plătească scump munca de boieresc, făcută fără tragere de inimă.
Dar nu e aici numai zugrăveala ca să mărturisească despre simțul de frumusețe al înaintașilor noștri. Strane lucrate în lemn de tisă de un călugar din veacul al XVI-lea (1577) te întîmpină în pronaos. Deasupra ușii ce duce de acolo în naos e prinsă cu fiare o grindă aurită, săpată cum nu se poate mai frumos, și o bucată din alta, cu zugrăveli pe fond de aur, aplicat pe lemn, e acum răzimată de strane.
Alt rînd de strane, în biserică, sînt darul unui Mitropolit din veacul al XVI-lea, și ele se impun și prin felul săpăturii și prin acela al zugrăvelii. Mesuțele octogonale aveau chipuri de sfinți, a căror frumuseță se mai cunoaște încă. Catapiteazma scînteie în aur, și toate amănuntele el sînt minunate. Icoanele mari și mici sînt destul de vechi și, spălate dăunăzi, ele s’au destăinuit de o nespusă frumuseță, – cele mai frumoase icoane din cîte s’au păstrat pînă astăzi.
În locul îndătinat al ctitorilor văd pe Ștefan, cu păr bogat bălan, cu ochi căprii, Doamna Maria, frumoasă, oacheșă, Bogdan, icoană a tatălui său, și o mică domniță fără nume, cu cerc de mărgăritare pe cosițe, toți în brocard greu de aur”[3].
Ne continuăm periplul spre Moldovița, la biserica lui Petru Rareș, „Buna Vestire”, și traseul mă fericește, e atâta armonie, atâta bun-gust în localitățile rurale ce se înșiruiesc, încât am senzația că sunt oriunde altundeva în Vest, nicidecum în … România![4] Dăm un tur prin monumentala construcție, ce „se datorește evlaviei lui Petru Rareș. El a ales acest loc, la oarecare depărtare de mănăstirea cea veche a bunicului său Alexandru-cel-Bun, și cu cheltuiala lui s’a făcut tot lucrul. Moldovița cea nouă, rareșească, poate sta alături cu Pobrata aceluiași ctitor. Dar ea se deosebește de aceasta prin multe amănunte de clădire. La început e un pridvor de trei ori boltit, care se razimă pe patru stîlpi de zid, pătrați. De aici treci într’un pronaos destul de mare”[5]. Și de acolo intrăm în altă încăpere și tot așa, soarele s-a înfipt pe boltă, deasupra noastră… Ne grăbim să găsim un restaurant, e deja ora prânzului. „Casa Baciu”, îmi recomandă un cunoscător din zonă, nimerit să mă sune la ceasul potrivit. Deloc întâmplător, fiindcă renumitul complex turistic nu trebuie ocolit, zău! O revărsare de splendoare naturală și de pricepere omenească, un amestec de real și ireal care amețește și cucerește instantaneu !
Întorși la vatra provizorie, seara îl vizităm pe Sorin Poclitaru, la restaurantul său, „La Bomba”, și ne desfătăm nu numai cu faimoasa „Pizza patriotică” (viclean botezată astfel !), ci și cu ultimele-i creații poetice, între care și „Maci”…
„În drumul meu, armatele de maci
Îmi sângerează ochii, cu rubine,
Și eu le văd, şi-mi amintesc de tine,
Și mă întreb: iubito, ce mai faci?
Te uiţi şi tu la florile de mac
În drumul tău, spre cine știe unde?
Şi-n ochii tăi, o lacrimă se-ascunde
Şi-un gând ce se întreabă: ce mai fac?
Sau, pur şi simplu, treci nepăsător,
Fără să simţi nimic, nicio trăire,
Spre alte inimi, pline de iubire,
Fără să simți nici trecere, nici dor?
La mine-i greu, e-un fel de amalgam
De amintiri și vise-amestecate,
Ce-mi vin în minte, dintr-odată, toate,
Și-mi amintesc de-ntregul ce eram.
Și mă întreb: iubito, ce mai faci?
Eu m-am pierdut prin viețile străine
Și, uneori, am plâns de dor de tine
Și plânsul meu s-a transformat în maci.”[6]
În ziua a doua ne repezim la Dragomirna, prea mă toropise dorul de măicuțele cunoscute recent, în martie, prin intermediul prietenului meu Florentin Țuca. Suntem poftiți la masă și o ascultăm pe Maica-stareță povestindu-ne cu un farmec aparte fel de fel de întâmplări pline de miez. Și ne plimbăm prin curte, și ne dăm seama că „ziduri și turnuri ca ale Dragomirnei nu se mai văd la vre-o mănăstire a neamului nostru. Turnul clopotelor, împărțit în mai multe registre, are, la dreapta și la stînga lui, aripi de ziduri, străbătute de ferești mărunte sau de crăpături pentru pînda și lovirea dușmanilor, cari erau mulți și strașnici pe vremuri, ca acei Tătari a căror pomenire e săpată stîngaciu pe stîlpul de piatră al porții. La un capăt și la altul, stau turnate din piatră tare si grea două alte turnuri mai mici, dintre care cel din stînga, zis al lui Barnovschi, după Domnul din veacul al XVII-lea căruia i s’a vărsat sîngele de viteaz bun în Constantinopol, e vestit și pentru încăperile sale ciudat orînduite. O strașnică cetate aceasta, și bătrînul egumen trebuia să facă la o întîmplare ispravă de pîrcălab încercat și fără de frică !
Turnul din mijloc, care cuprinde și un paraclis, la care te sui printr’o îngustă scăriță învîrtitoare, cu miros de mucegaiu, e acoperit de podoabe: rosete de piatră tivesc de-asupra poarta; ele sînt lipite, ca la Cașin, dar mult mai bogat decît acolo, de nervurile puternice ale bolții gotice de de-asupra aceleiași porți; ferestuicile au cadre de piatră ca acelea din bisericile lui Ștefan-cel-Mare, și portița care duce la scara spre paraclis poartă și rosete pe ciubucele fine. Bourul cu gîtlej, în ramă scrisă cu slove, și avînd supt el crucea cu trei ramuri, e săpat aici mai bine decît ori-unde aiurea.
În trapezăria cea mare, unde se hrăniau la un loc, frățește, vechii călugari, două strălucite bolți gotice, ce se unesc pentru a se sprijini pe același stîlp de mijloc, arată pricepere și avînt. (…)
Vederea bisericii e o uimire de bucurie. E înnaltă și îngustă, ca o frumoasă cutie de moaște. Fereștile, mici, colțurate, au cadre de piatră; de fiecare lature se numără șese. Contraforturile, trei la număr, au izbutit să fie ele însăși o podoabă. Doua rînduri de ocnițe aleargă sus.
Dar juvaierul lucrat cu o iubire fără de margeni e aice turnulețul, în muchi, care e poate prea mic, dar în sine alcătuiește o lucrare desăvîrșită, pe care n’o întrec nici turnurile, stricate astăzi de reparația d-lui Lecomte de Nouy, de la Trei-Ierarchii din Iași. El se ridică pe o îndoită temelie, sculptată ca o horbotă; cadrul împodobit al celor doua ferestuici e de o mare bogăție de podoabe. Trandafirașii de piatră sînt răspîndiți darnic, înflorind orice colțișor, și astfel întregul turn pare un surguciu de floare învoaltă. Înnuntru, te minunează înnainte de toate înjghebarea bolților și îmbielșugarea lor în săpături. În pridvor și în pronaos, înnalte ca într’o catedrală gotică, zugrăveala cea veche s’a stricat
și a fost rău, caraghios, înlocuită ici și colo. În biserica însăși, tot veșmîntul de zugrăveală s’a păstrat însă, și stăpînește sufletul cu un farmec de frumuseță și de evlavie. Pe nervurile ciubucelor împletite, ca acela ce dă ocol bisericii pe din afară, sînt puse colori de roșu, albastru si aur, îmbinate în desemnuri ca acelea din vechile manuscripte, și același fond de potrivire aleasă se vede pe alocurea si aiurea, alcătuind cea mai frumoasă din decorațiile ce ni s’au păstrat”[7]. Ce om și Anastasie Crimca, „Mitropolit al Moldovei de la începutul veacului al XVII-lea, care si-a dat toată averea pentru a închina lul Dumnezeu un prinos ca acesta, și meșter a trebuit să fie acel arhitect, de sigur răsăritean, care n’a cruțat nici-una din îndrăznelile și mijloacele de frumuseță ale meșteșugului său”[8].
Zăbovim apoi nițel la Mănăstirea Humorului, înconjurată de tufani de liliac înflorit. „Satul mănăstirii Humorului are înfățișarea bună, fără veselie. Case trainice, une-ori, porți mari de lemn, copereminte cu streșina bogată. Cîrduri de vite frumoase, de rasă străină, mugesc înnaintea porților. (…)
Acum văd mănăstirea, pe care o cutreier îndată, dus de părintele Boca. Clopotele atîrnă într’un mare turn puternic, ca acela de la Piatra. Lîngă dînsul stă bisericuța, care nu mai e încunjurată de vechile ziduri, din care n’a rămas decît o ruină de turn făcut în vremea lui Vasile Lupu. Clădirea samănă cu acea de la Reuseni și Părhăuți, căci n’are turlă. (…)
Humorul se mîndrește însă cu zugrăveala sa, care a rămas neatinsă și pe dinăuntru și pe din afară, unde numai un părete a fost dezgolit de ploaie. Albastrul seninului stăpînește, smălțat cu aurul cununilor, și cel ce străbate cu
ochii multele chipuri, înșirate răbdător după vechi datine, capătă o înnaltă părere despre meșteșugul zugrăvelii în timpurile măririi noastre”[9] și ne îndreptăm către Suceava. Deodată, „văd iarăși dealul de lut cu creasta dreaptă, tîmpla scorburoasă, ridicîndu-se de-asupra apei de hotar. Sus, turnurile de biserici stau ca sulițile. La o lature, zidurile galbene, zimțuite și rupte, tînjesc pe înnălțime”[10]. Ne întâlnim cu Părintele Constantin Ciupu, un interlocutor seducător și adânc-simțitoriu. Ghidul în sutană ne poartă pe la biserica „Sfânta Înviere”, cu zvonița atât de rară în peisajul nostru ortodox, și pe la Catedrala „Nașterea Maicii Domnului”, pentru ca în cele din urmă să ne recomande și localul „Echer” întru potolirea foamei, inspirată alegere! Lăsăm în spate reședința de județ, ca și impresiile marelui istoric: „Dar toate acestea nu te privesc, călător romîn pe pămînturi ce sînt înstrăinate și în ceia ce privește oamenii chiar, printre cari zărești așa de rar țeranul după datină, cu sumanul și căciula sa ca în Moldova, cu variante de caciulă, mici și ieftene, pe care le-a născocit jidovimea, sau în haina modestă a Neamțului din burghesia cea mică. Ție-ți pasă în acest pămînt al tuturor neamurilor, în care al lui Israel a căpătat biruința deplină, ție îți pasă de biserici cu chipuri de bour și frumoase litere bătrîne de-asupra ușilor, de pietre șterse de-asupra mormintelor cu cenușa spulberată, de frînturi de cetate pe culmea frămîntată cu sînge, spre care ni se înnalță recunoștința și ni fumegă tămîia visurilor evlavioase și sfinte. Ferește-te de prihană, lasă hanurile, prăvăliile, stradele, grădinile și furișează-te spre locurile pe care privighează crucea ta veche răsăriteană, unde vorbesc în glas de aramă clopotele tale turnate prin vremi ce nu se vor mai întoarce, și în care în bronz ni s’a turnat și mărirea, numele cel bun, păstrat pînă astăzi, datina curată, pe care o uită prea mulți, în toate. Fii aici ca un hagiu cucernic în Ierusalimul din vremea prigonirilor: el nu mergea la cadiu, la nazir, la căpeteniile ienicerilor, el nu se grămădia printre cumpărătorii bazarurilor, el nu aștepta la poarta moscheilor, ci, țiind umila lui făclie în mînă, el se ducea de-a dreptul, cu o grabă înfrînată de simțul sfințeniei, către mormîntul în care odihnise, o clipa omenească de moarte, Domnul și Dumnezeul său”[11].
„Haideți la Ciprian Porumbescu!” le propun prietenilor și nimeni nu se opune. Șoseaua șerpuiește printre câmpuri de rapiță înflorită și apoi urcă domol, tăind pădurile dese de foioase, o încântare estetică. Casa memorială e încuiată, motiv să ne plimbăm prin grădină, romantică și întinsă. După ce ne dumirim, o sunăm pe muzeografă, care vine pe fugă și ne deschide ușa muzeului. Deodată, Balada se revarsă sfâșietor și nimic nu mai seamănă cu ce era înainte… Izbucnesc în plâns, un plâns zguduitor, de nestăvilit, ca la moartea mamei … Dintotdeauna, bucata asta muzicală m-a tulburat cum nu vă închipuiți, mă sfârtecă pur și simplu ! E atâta suferință, atâta chin nevindecabil, încât mă gândesc înlăcrimat nu doar la soarta tragicului compozitor, ci și la a noastră, a românilor! Și plâng ca un copil părăsit de toți… Mă refugiez pe o bancă și o întreb pe gazdă, nitam-nisam, dacă Vlad Rădescu mai trece pe aici. „Anual”, îmi răspunde. „Aveți cumva numărul lui de telefon ?” continui dialogul. „Nu, dar îl are primarul !” mă scoate din impas. După ce îl primește, îl apelez pe actorul născut parcă pentru rolul lui Ciprian Porumbescu. Nu ne-am mai auzit de trei decenii, de când îi acordam asistență juridică într-o afacere penală cu deznodământ fericit și firesc. „Știți unde sunt acum?” îl încerc. „Habar n-am”, și tace secunde bune. „A, la Ciprian Porumbescu!” ghicește artistul. „Dar știți ce fac eu acum ?” e rândul său să mă iscodească. „Nu”, mă dau repede bătut. „Mă uit la filmul Ciprian Porumbescu, pe Cinemaraton!” îl aud ca prin vis… Ne luăm la revedere, promițându-ne să ne vedem curând și să tăifăsuim pe îndelete. Rămân încremenit pe bucata de lemn, inundat pe dinăuntru de sunetele dureroase ale Baladei și caut să dezleg misterul divin al întâmplării tocmai trăite… Să fie doar o coincidență, să fie un joc al Celui de Sus? Renunț, îmi șterg obrajii lichizi și mă opresc nițeluș la cimitir, să mângâi crucea muzicianului prăpădit în floarea vârstei, la 29 de ani, din cauza unei tuberculoze contractate în cele cincisprezece zile de arest dispuse de autoritățile habsburgice pentru vina de a fi interpretat ilegal cântece patriotice românești[12], mama lui de destin național! Pe monumentul funerar e legată o panglică subțire de tricolor, dorința de pe urmă a sărmanului iubitor de glie străbună… Plâng iarăși… Câți dintre noi, astăzi, se duc dincolo cu o asemenea rugă, câți?
Doamne, ajută-mă să păstrez magia mistică a acestei zile și dă-mi putere s-o pot purta mai departe fără să mă frângă pe dinlăuntru !
[1] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[2] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[3] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[4] Prin 1905, Nicolae Iorga nota în cartea sa Neamul românesc din Bucovina, că„satele au pe această linie numiri mîndre : Frumosul, Dragoșa. Ele sînt bine închegate, cu gospodării hotărîte prin legături de prăjini și scînduri, cu case de lemn acoperite cu tencuială și văruite curat în alb. Așa ceva se mai vede însă și aiurea în părțile bune ale Bucovinei, unde înrîurirea coloniștilor străini a făcut sä înnainteze mult vechiul tip al casei moldovenești. Mai puțin obișnuită e rara, măreața frumuseță a femeilor ce trec înfașurate în cojoace, cu catrința prinsă înnainte, picioarele înfășurate în cioareci și încălțate cu opinci și ștergarul strîns în jurul capului. Fața e desăvîrșit ovală, nasul potrivit, drept, ochii mari supt sprîncene supțiri arcuite, părul bogat, castaniu-închis. Samănă cu Maica Domnului din vechile icoane, și privirea lor are limpeziciunea privirilor de ciute nevinovate. Bărbații par însă și aici jertfe ale traiului rău și ale beției: toate cîrciumile sînt pline în această zi de înfrînare, care e Vinerea Paștelor. De multe ori ei par stafiile voinicilor din vremile bune, ai căror urmași adevărați sînt”. Spre deosebire de timpurile evocate de uriașul culturii neoașe, birturile din zonă, foarte puține, erau goale…
[5] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[6] Sorin Poclitaru, Poezie pe caiet
[7] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[8] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[9] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[10] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[11] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[12] La 1 octombrie 1877, membrii Societății Culturale „Arboroasa” au trimis o telegramă de condoleanțe Primăriei orașului Iași, cu scopul de a marca cei 100 de ani trecuți scurși de la decapitarea domnului Grigore al III-lea Ghica, care a refuzat să cedeze teritoriul Bucovinei către statul austriac. O a doua telegramă, de această dată de felicitare, a fost trimisă în capitala românească București pentru a marca căderea Plevnei în timpul Războiului de Independență. Ținând seama și de subvențiile primite din partea României, autoritățile imperiale austriece au considerat aceste două telegrame ca fiind acte de trădare și au desființat societatea pe 11 noiembrie. La 15 noiembrie 1877, Guvernatorul Bucovinei, baronul Girolamo de Alesani, a ordonat arestarea liderilor societății studențești (printre care și Ciprian Porumbescu), sub acuzația de iredentism, arestarea fiind executată de judecătorul de instrucție Benno Straucher. Juriul, condus de baronul Alexandru Wassilko de Serecki și sub influența asesorului Leon de Goian, a hotărât, în unanimitate, achitarea inculpaților.
Voroneț
Moldovița
Casa Baciu
Dragomirna
Mănăstirea Humor
Suceava
Ciprian Porumbescu
