Ziua a patra ne-o rezervăm baștinei providențiale a Eminescului nostru de geniu. Batjocorit, din nenorocire, pe un afiș de „Art Safari” din București, poetul purtând pe ochi masca lui… Zorro, ce blasfemie ! Pe coasta dealului se desfășoară „satul rutean al Ipoteștilor”[1], care, acum, plutește printre salcâmii înfloriți angelic și parfumul lor te îmbată, alte clipe de grație… „Viitor de aur țara noastră are /Și-i prevăz prin secol a ei înălțare !” îmi izbucnesc din memorie versurile de-o naivitate candidă acum, privind retrospectiv la istoria neaoșă… Și îndeosebi la prezentul scopit de demnitate și speranță…Dar poeților li se iartă orice, inclusiv excesul de optimism, avântul nejustificat…
Traversăm dintr-o parte în alta plaiurile bucovinene și admir uluit satele răsărite în cale, îndeosebi Voitinel și Dumbrăveni, oho, ce gospodării, ce case, ce oameni ! Ce mai, „popor curat și mîndru, cu inima deschisă și bună, popor evlavios și darnic, popor de muncă și de cuvînt, mlădiță puternică a vechilor ostași, neamurile nu te vor sfărîma lesne !”[2].
În ziua a cincea, găsim lacătul pe ușa casei memoriale „Nicolae Labiș” din Mălini – alt mort prematur al culturii moldo-valahe -, însă ne răsfățăm prin curtea Mănăstirii Slatina, înconjurată de meri în floare, de liliac și magnolii. Iarăși mă cufund în contemplarea locurilor pe care le mângâi cu privirea și, da, Moldova de Sus e forma desăvârșirii românești, gura ei de rai!
O reflecție nu-mi dă pace, însă, mă însoțește de ieri și am evitat să-i dau glas. Atmosfera apăsătoare din biserici, energia negativă dintre pereții lor afumați și plânși. Acolo, în interiorul zidurilor acelea care au văzut doar durere, lumina nu împrăștie întunericul, geaba lumânările și candelele aprinse! Iar rugăciunea e rostită de sufletele ce pătimesc, încovoiate de necazuri și osânde, în așteptarea unei minuni… Figuri desfigurate de nefericire se perindă prin dreptul altarului, iar slujitorii Domnului sunt asemenea lor, nici pic de zâmbet, de iluminare ! Care-mi dau senzația că-i și încurcăm în treburile lor preoțești… Ah, și chipurile uscate de viață ale habotnicilor credincioși, ca un semn de adio ireversibil adus celor lumești !
În ziua a șasea, ne întoarcem în cuștile domestice de pe Dâmbovița, gata, vacanța s-a terminat! Urmează banalul, cotidianul, monotonia…
Ce-l determină pe om ca să fugă din și de lume ? mă frământ întruna după săptămâna aceasta… Ce cataclism lăuntric l-a lovit de-a trebuit să aleagă izolarea, un fel de sistem penitenciar în regim semideschis? Să renunți la condiția umană firească și să te ascunzi în dosul zidurilor monahale, niște celule concentraționare altfel, la urma urmei!! Conștient că universul existențial ți se va restrânge îngrozitor și că tu, ca individualitate liberă, nu vei mai fi !? Programul este unul cazon, după reguli ce-ți va desfigura sufletul, iar subordonarea ierarhică îți va înăbuși orice manifestare de independență! Apoi, îngustarea căilor spirituale prin repetarea mecanică a dogmelor religioase, inclusiv prin aplicarea lor zilnică, zău că mă înspăimântă monotonia asta! A, și reprimarea oricărei dorințe, a oricărei tresăriri de ființă vie, ce pedeapsă cumplită! Ai vrea, poate, să lâncezești cu orele și să te desfeți cu te miri ce, să cutreieri dincolo de poarta fortăreței ridicate în numele Domnului, să ieși vremelnic din rânduiala mănăstirească rigidă și să-ți mai încerci aripile… Dar nu-i posibil, așa că îți reprimi instinctele și îți pipăi sutana, uniforma scornită să niveleze ființele hărăzite să cugete, iar nu să se supună orbește unor sloganuri, indiferent de natura acestora…
Să fie credința în Dumnezeu și în viața de apoi motivul fugii din și de lume a omului ? Probabil, însă pe mine nu mă convinge, menirea individului uman nu-i să capituleze, ci să lupte continuu, între semenii săi, deoarece ăsta îi e rostul ! Un rost lăsat de Creator, „nădejdea cea mai tare și apărătorul cel mai statornic”[3], să nu omitem adevărul cu pricina…
Părăsim Gura Humorului și deja îi simt dorul, și îi promit că voi reveni, și că… „E aici în adevăr o «gură», o căldare ferită între înnaltele dealuri împădurite, un golf de vale, între înnălțimile de brad și fag. Puține așezări vor fi avînd un loc așa de prielnic, de sănătos și de plăcut”[4]… „Liceul Petru Comarnescu”, citesc pe frontispiciul unei clădiri și nerăbdarea mă înstăpânește , mi-am adus aminte că am în bibliotecă volumul Kalokagathon al ieșeanului, abia aștept să-l recitesc… N-am intrat bine în apartament că m-am și repezit la obiectul căutat. „Ianuarie 1986, București”, am însemnat cu pixul pe prima pagină a cărții, în care citeam, cu o înțelegere șchioapă atunci, că „destinul unui neam nu se întocmește la un sfat de trei, fie ei chiar «completudiniști». Destinul unui neam se face laolaltă, prin construirea unei mentalități noi, prin convingerea mulțimii și, mai ales, prin soluții și fapte concrete”… Între timp, am priceput sensul complet al observației, însă nu-mi folosește la nimic… Dimpotrivă, îmi amplifică sentimentul de ratare națională… Și am mai învățat de la „intelectualul nutrit de lecturi și inteligent care nu se fixează” (cum îl caracteriza George Călinescu în Istoria Literaturii Române) că „într-un om complet, frumosul și binele nu pot trăi separat” sau că idealul ființei umane este armonia: „Totul este armonie sau proporție și singura deosebire dintre bunătatea morală și bunătatea estetică pare a fi că prima este calitatea obiectelor, în timp ce a doua este calitatea caracterelor”.
Adorm cu vorbele comarnesciene pe pernă și mă visez frumos și bun în pragul chiliei pustnicului Daniil… Pfu, dar acesta are chipul frumos al lui Ciprian Porumbescu ! Și nu e singur, îl ține de mână Berta, tatăl ei le-a îngăduit să-și lege destinele laolaltă, ce dacă aveau credințe religioase diferite ? Doamne, și cum răsună acum Ich liebe dich, armonia a învins în cele din urmă !
Visez, însă…
[1] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[2] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[3] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
[4] Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina
Mănăstirea Slatina
















