Chiar de lângă primăria din Dubova începe drumul spre o altă margine fascinantă de țară. O luăm pieptiș pe cărarea ce șerpuiește amăgitor printre stejari și pini pitici. În jur e o liniște asurzitoare. Ne oprim din loc în loc și ne tragem sufletul. Dar ne și întrebăm tânguitor… Să continuăm urcușul? Să ne întoarcem la pensiune? Și plecăm mai departe, mângâiați de umbra ocrotitoare a copacilor. După o oră de mers, ajungem pe malul stâncos al Dunării, la Cazanele Mari. Suntem deasupra fluviului, la vreo cincizeci de metri. Ori mai puțin ? Ce mai contează? Încremenesc în uimire. Mi se pare că visez. Splendoarea priveliștii n-are asemuire. Îmi vine să țip ca un copil, cât să se audă până la capătul lumii. Prind un nor răzleț ce tocmai trece la o palmă de fruntea mea șănțuită și mi-l bag la sân, ca să-mi poarte noroc. Deja îi simt răcoarea pe pielea nădușită. Aș vrea să rămân de-a pururi aici, la granița dintre realitate și vis, ca o coloană efemeră a infinitului.
