A înflorit salcâmul din fața biroului meu… Nimeni nu-l vede, oamenii  trec pe lângă el, afundați în frământările lor fără leac… Zău că îmi vine să-i opresc în loc și să le strig cu furie: „Priviți  minunea asta, unde fugiți ?!” Îmi stăpânesc  anevoie pornirea și fug la Islaz, la Marcel. Tatăl lui a plantat în urmă cu vreo zece ani, chiar în gura liniei dintâi  a copilăriei noastre, în valea miracolelor de altădată, un pâlc de salcâmi. Acum, copacii și-au îngroșat tulpinile și și-au înălțat ramurile ditamai, aproape că nu se mai vede cerul. Mă întind sub crengile împodobite divin și mă las desfătat de miroasele primăvăratice… Ciorchinii de flori albe atârnă suav și împrăștie un parfum paradisiac. La doi pași de pădurice, un soc intră  timid în dansul miroznelor… Nici sălcioara de alături nu rezistă ispitei și spectacolul înmiresmat mă amețește. Văzduhul și-a schimbat culoarea, din azuriu a devenit vinețiu, prevestind ploaia. S-a stârnit și vântul, ba languros, ba șfichiuitor… Un curcubeu infirm și cam palid mângâie sfios orizontul. Privighetorile se întrec în triluri de soprană, ca și mierlele, doar ciorile le strică fascinantul concert de „Florar”. O ciocârlie dă târcoale unui nor de vată de zahăr și cântă de zor, bătând jucăuș din aripi… Peste Pământ a pogorât duhul aducător de armonie, grăbit să scuture acații. Dumnezeule, ce ninsoare de miasme a început să mă ningă !  De m-ar  preface și pe mine în floare de salcâm, îmi șoptesc candid, ca un prichindel abia pornit în viață…