Mă plimb pe faleză, la doi pași de Cazino. E atâta armonie în jur încât mă plec smerit în fața toamnei, una mai minunată ca oricând. Doar marea nu cunoaște istovul…
„Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniștit,
Închis din patru părți de timpul,
Din care nu e de ieșit.
Mă zbat adânc, fără cruțare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aș lovi de tare
Degeaba țărmii mi-i lovesc.
E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulțumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.
Izbesc mereu, mereu mai aprig
Și fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieși din vremea
În care-ncep să-nnegurez.
Mi-e dorul inima și gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În țărmurile mele-nchis.
Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Și mie timpul mi-a pus maluri
Și nu pot sa mai ies din el.”[1]
[1] Virgil Carianopol, În fața mării
