Cică „sosirea în București era pe vremuri o delectare aleasă pentru contemplativii cari veneau din Apusul depărtat. După zumzetul surd și tern al gărilor occidentale, te chemau la viață dintr-odată ecourile strașnice ale Gării de Nord. Dumnezeule, ce splendide mitralii de sudălmi, ce apostrofe, ce ghiontuieli și câte alte manifestări dramatice, din culoarul vagonului de dormit până la picioarele monumentului din piațeta debarcării! De sus în jos, strict ierarhic, treceau leit-motivele cu trompetică sonoritate, prin dezvoltări și agremente după temperament și clasă socială, de la clientul ursuz și autoritar, prin hamali, gardiști, birjari, până la țigănușii de pe scările din spate. Firește, culminația sonoră era la cei de jos; maximul de vitalitate trebuie să fie în rărunchii națiunii. Acolo, reciprocitatea replicelor e nesecată, concertul ajunge la complexități de o neînchipuită savoare… Ce program de poem simfonic, pentru tinerii maiștri români! Dar această schiță este numai o icoană din trecut; astăzi, atenția noastră este prea blazată pentru a se mai lăsa trezită de asemenea mărunțișuri delicate”[1]. La fel e și azi, ce dacă a trecut un secol ?! Se țipă, se înjură, ce mai, un vacarm pestriț și asurzitor. Mă strecor prin mulțimea dezinhibată și, deodată, din difuzoare se revarsă un sunet muzical de demult, „Glasul roților de tren”… Ehe, ce vremuri… Răstignit pe peronul nostalgiei, rămân așa minute în șir, melodia asta are ceva sfâșietor, un amestec de tristețe și bucurie, ca tot ce înseamnă călătorie…
Urc în tren. Vagonul este plin, iar vreo jumătate dintre pasageri vorbesc alte limbi, semn că România chiar a devenit un punct atractiv pe harta turistică a lumii. Pe bancheta din spatele meu, două tinere se țin de mână și dialoghează strident, cât să le aud, fără fereală. „Gagica aia, gen, e nașpa, umblă îmbrăcată cu țoale d-alea, gen, e și îngâmfată, gen…” turuie cea cu trăsături masculinizate, împiedicându-se întruna în câte un… gen. Ticurile verbale obositoare și nepieritoare, variabile de la o generație la alta… Zâmbesc amuzat, scena seamănă izbitor cu alta, povestită de Paul Zarifopol: „În vagon. O doamnă tânără vorbește energic unui domn cărunt despre Einstein… Domnul întreabă, cam leneș, ce a descoperit Einstein. Doamna se miră și explică. Trenul uruie tare. Domnul încrețește fruntea, ca și cum i-ar da în ochi o lumină neplăcută. Doamna întărește glasul și dă multă siguranță tonului: «Einstein – nu-i așa? (subl.m.) – un învățat, profesor – în astronomie erau lucruri cunoscute – nu-i așa? (subl.m.) – care se știau, în parte, dar el – nu-i așa? (subl.m.) – le-a dat adevărata demonstrație». Vocea doamnei s-a descurajat. Domnul ostenit, descrețește fruntea, întoarce capul în partea opusă. Zgomotul trenului a slăbit. În coridor, un tânăr, a cărui întreagă persoană grasă pare pătrunsă de un optimism fără condiție, zice tare cătră un camarad: matematica e chestie de bun-simț”[2]. Mda, „în modele verbale, imitația ovină pare să se îngroașe în forme din ce în ce mai tâmpite”[3].
Eterna și fascinanta Românie, nimic nu s-a schimbat cu adevărat la noi, doar relieful exterior al moravurilor, atât… Îmi scot din geantă cartea lui Petre Mihai Băcanu, Bilet de ieșire, și m-apuc s-o citesc, un exercițiu potrivit de a mă sustrage din decorul frivol-feroviar. Dennis Deletant semnează prefața volumului, încheiată printr-un citat din Aleksandr Soljenițîn: „Tinerii capătă convingerea că ticăloșia nu e pedepsită niciodată pe pământ, ci, dimpotrivă, aduce întotdeauna bunăstarea”… Oare ? Și eu am fost tânăr, și am detestat ticăloșia cum nu vă închipuiți ! Ca și astăzi, ce l-o fi apucat pe rus să spună ditamai monstruozitatea?! Câteva pagini mai încolo, fostul redactor-șef al cotidianului România liberă mărturisește că în copilăria-i tristă se întreba candid: „Dacă soarele ar dispărea, omul ar fi în stare să facă un altul la loc?”… Desigur, Inteligența Artificială este capabilă de orice ! Încă o remarcă de ținut minte: „Am ajuns la înțelepciunea că trebuie să fii temerar pentru tine însuți”. Reflectez nițel la spusele ziaristului și, mintos dintr-odată, abandonez lectura, îmbiat de priveliștea ce mi se arată dincolo de geam. Vara s-a ivit greoi și ezitant dintre norii încărcați de apă, sporind așteptarea noastră. Lanurile de orz au dat în pârg, și galbenul lor timid contrastează liric cu verdele viril al câmpului și al pădurilor ieșite în cale. Înspre munte, liliacul nu și-a scuturat florile, iar salcâmii își poartă melancolici podoaba florală încărcată cu parfumuri de vis… Sus, pe crestele Bucegilor, zăresc fâșii albicioase, de zăpadă, lăsate nouă zălog de iarna ce se va întoarce curând…
Pe nesimțite, am ajuns la destinație, la Brașov. Cobor și o iau către stația de taxi, unde mă întâlnesc cu Sorin. De aici, plecăm în Poiană, pe un drum ce-mi sângerează memoria… Eram cu mama, abia împlinisem 13 ani, și am vizitat întâia oară orașul acesta. A, uite și locul în care am coborât din autocar, pe esplanada îngustă a șoselei, și ne-am fotografiat cu urbea zărindu-se vag în spate… Ce-au mai fugit deceniile, Dumnezeule…
Stațiunea nu și-a modificat radical fizionomia, și-a păstrat conturul, din fericire, n-au desfigurat-o arhitectural mitocanii cu bani, ca în alte părți. Mă cazez la același hotel în care am stat și ultima dată, pe marginea lacului. Cerul s-a învinețit brusc și vălătuci de ceață au coborât pe luciul albăstriu, de parcă ar fi toamnă. S-a pornit și ploaia, seara e umedă și anxioasă. Noaptea m-a găsit la taifas cu amici de demult, din perioada studenției… „Cum se întoarce timpul înapoi ?” iscodesc IA și, culmea, ea, care are răspuns la toate, acum tace neputincioasă… Deocamdată. Așa că merg la culcare.
Dimineața mă trezește posomorâtă, n-a dormit bine deloc, are cearcăne și mă repede când o salut. Ies pe terasă, însă răcoarea mă împinge înapoi în scutece… În definitiv, un ceas, două, de leneveală nu strică niciodată. Deschid cartea la semnul lăsat ieri și dau peste un pasaj valabil mereu și mereu: „Ziariștii erau parcă școliți pentru a spune minciuni. Presa devenise frânarul adevărului, iar conducătorul se considera stăpânul lui. Fără greș, se putea vorbi de primitivizarea mass-media”[4]… Și a urmat, după 1989, primitivizarea prin… privatizare și să te ții manipulări ordinare și schiungiuire a adevărului… Paginile se succed cu o viteză uluitoare și la prânz sunt iarăși în tren. Ca și altădată, Poiana Brașov nu m-a cucerit, nu mi-a intrat pe sub piele, nu-i nici rustică pe de-a-ntregul și nici sofisticată nu-i, puțin din fiecare. Adică o făptură cu înfățișare imprecisă și cu o personalitate în mișcare… Care, totuși, mi-a „alinat un pic sufletul în culcușul unor amintiri călduțe”[5] de nedat cu chirie altora[6]…
[1] Paul Zarifopol, „Spre viața ușoară”, în Din registrul ideilor gingașe
[2] Paul Zarifopol, „Cuvântul în libertate”, în Din registrul ideilor gingașe
[3] Paul Zarifopol, „Cuvântul în libertate”, în Din registrul ideilor gingașe
[4] Petre Mihai Băcanu, Bilet de ieșire
[5] Angela Martin, Îngerii de bronz
[6] Un personaj din romanul Angelei Martin spune la un moment dat: „Să-mi dau cu chirie amintirile”.