Am fost fiul gliei mele
Și, ca tatăl meu, român,
El s-a dus, senin, la stele,
Eu, pe-aici, încă rămân
Să mai simt în piept alintul
Vântului din lunca verde,
Să-mi pierd ochii în argintul
Lacului ce-n stuf se pierde,
N-am râvnit în veci la cerul
Altui loc din lumea largă,
Dar, în schimb, sunt dur ca fierul
Când încearcă să îmi spargă
Pieptul venetici de-aiurea,
Să-mi ia ei, pe mai nimica,
Râul, țăr’na și pădurea,
Și să-mi deie, la schimb, frica;
Zău? Ascultă, măi străine,
Dacă asta ai în gând,
Mor aci, de gât cu tine,
Și cu toți ai tăi, pe rând,
Știu că-s boaite trădătoare,
Care, pentr-un pumn de-arginți,
Şi-au pus glia roditoare
La mezat, cu-ai săi părinţi,
Dar cum totu-,n lumea vastă,
Se plătește negreșit,
Va ajunge gloata proastă
Să trăiască din cerșit;
Ci eu, colțul meu de pâine,
Fie chiar și mai amar,
L-oi păzi de colți de câine
Până când am să dispar
Hăt, în cel noian de stele,
Unde spirit am să fiu,
C-am fost fiul gliei mele
Și român, din tată-n fiu…