Ne-am imaginat sfârșitul lumii în fel și chip. De la cutremure, la asteroizi care lovesc pământul, la incendii, la tsunamiuri și alte calamități. Ni l-am închipuit ca ceva care vine brusc, care termină omenirea rapid, fără un avertisment prealabil, fără supraviețuitori. Dar acum a venit discret, fiindu-ne anunțat timid. Apoi, preț de câteva luni, situația s-a înrăutățit, a devenit bine-cunoscută tuturor popoarelor și statelor. Mapamondul stă în casă. Pe străzi circulă doar ambulanțele și pe trotuare se plimbă doar reprezentanții poliției și ai armatei. Și posesorii de animale de companie. Bietele patrupede nu știu că în aer zboară liber coronavirusul…
Sfârșitul lumii nu este acesta. Pandemia va afecta doar oamenii, nici măcar omenirea, a cărei traiectorie este mai presus de noi. Cum ne vom relua viața socială după ce am stat închiși între patru pereți? Cum ne vom îmbrățișa din nou părinții și frații? Cum ne vom relua viața după acest experiment ai cărui cobai suntem?
Cum se vor repune pe roate businessurile aflate la ATI din pricina infectării cu COVID-19? Desigur, mă refer la cele care vor supraviețui… Cum vor mai putea găsi frumusețea în ziua de mâine cei care au pierdut agoniseala de o viață în câteva luni de autoizolare generală? De COVID-19 am observat că un procent de aproape 10% din totalul celor infectați, în România, se vindecă, însă ce procent din IMM-uri se va vindeca?
Cum vom mai sta relaxați lângă semenii noștri, în parcuri, în cinematografe, în sălile de teatru, la cozile de la ghișeele autorităților locale? Cum vom mai merge relaxați la muncă, în shared office spaceuri, nucleul corporatismului? Cum vom mai călători în lumea întreagă, bucuroși de adunătura de cetățeni ai globalizării?
Cum vom mai resuscita economia și sufletele? Cum se va termina pandemia?
Vom ști cum să mai comunicăm offline? Vom ști să mai trăim offline? Vor fi copiii fericiți să meargă la școală, să stea alături de colegi în sălile de clasă și să aștepte cu entuziasm recreația? Vor fi entuziasmați corporatiștii să lucreze la mai puțin de 1,5 m de colegii lor? Oare cum ne vom simți când vom ieși din casă, să luăm o pâine de la magazinul din colț, fără mască, mănuși, declarație pe propria răspundere și carte de identitate?
Vom mai ști ceva din viața noastră de până acum? Ne-au fost dărâmate planurile, proiectele, visurile, ne-au fost demontate miturile și certitudinile, am rămas goi. În timp ce primăvara înflorește globul, oamenii rămân goi, desfrunziți. Rămânem debusolați, sperăm să rămânem neinfectați cu virusul orb, sperăm să ne ocolească pe noi și pe cei apropiați.
Singura certitudine a zilelor cu tentă SF pe care le trăim este conexiunea la internet, eroul invizibil al zilelor noastre. El ne ajută să putem munci în continuare, să facem cumpărături, să comunicăm cu cei dragi, să ne conectăm la fluxul de informații.
Televizoarele zbiară breaking news din jumătate în jumătate de oră, reporterii anunță isteric numărul în permanentă creștere de cazuri confirmate și de decese cauzate de coronavirus. Moderatorii și reprezentanții statului ne transmit că doar împreună putem face ceva să stopăm nenorocirea, dar este vorba de un nou concept de solidaritate și de umanitate. Acum, prin a fi împreună, înțelegem să stăm departe unii de alții, fiecare în țarcul lui.
Încerc să fiu enunțiativă, dar semnele de întrebare triumfă. Oare cum vom recupera acest timp pierdut, departe, dar aproape totuși, de cei dragi? Visez că se va termina cu bine, dar sunt conștientă că revenirea la viață se va face treptat, va dura mult, iar probabil nimic nu va mai fi la fel. Visez că vom alerga fericiți pe străzi, ca ne vom zâmbi între noi, cu fețele neacoperite de măști, de niciun fel, că ne vom da mâna între noi și că vom păstra mănușile doar în comportamentul pe care îl avem unii față de alții.
Visez că pauza aceasta va anihila grotescul din fiecare dintre noi și că entuziasmul ne va copleși. Desigur, sunt doar visuri, devenite chiar vise în nopțile de pandemie, în care dormim iepurește pe fundalul sirenelor poliției și ale ambulanțelor.
În aproape o lună, în România au rămas fără locuri de muncă circa un milion de oameni, acestea fiind cifre oficiale, anunțate de autorități. Să ținem cont însă că pandemia încă nu a atins vârful și că aceste cifre, deși oficiale, sunt probabil departe de cele reale, într-o țară în care sunt încă oameni care lucrează „la negru”. Rămași fără locuri de muncă și fără prea multe de pierdut, oamenii chinuiți de necazuri și lipsuri vor apela la măsuri disperate de a-și astâmpăra disperarea. Va urma, probabil, un val infracțional, să sperăm ca se va limita pe cât posibil la infracțiuni economice, iar cele contra persoanei vor fi în număr cât mai redus… Va urma, probabil, un val de depresie, să sperăm că se va opri înainte de a deveni un val de sinucideri.
Oamenii vor păstra distanța în continuare, digitalizarea va continua să acapareze toate domeniile. Spațiile de birouri își vor pierde chiriașii, noile proiecte imobiliare vor rămâne fără cumpărători, avioanele vor rămâne neocupate la capacitate maximă. Din punct de vedere al digitalizării, aceasta subită pandemie, va fi reușit, în final, să accelereze cu ani întregi, dacă nu zeci, implementarea unor platforme de suport digital la nivelul tuturor activităților desfășurate, atât ale autorităților și instituțiilor publice, cât și în domeniul privat.
În ceea ce privește România și alte state emergente sau defavorizate, să sperăm că bunul obicei al spălatului pe mâini și noile norme de igienă vor fi menținute și în viața post-pandemică. Să sperăm, de asemenea, că vom înțelege dedicarea medicilor, sfințenia jurământului pe care aceștia îl depun, importanța respectării acestei profesii și importanța unui sistem medical bine pus la punct. Nu în ultimul rând, să sperăm că se vor investi mai multe fonduri în spitale și echipamente medicale decât în biserici și catedrale.